Dilema Veche, 2018 (Anul 15, nr. 737-749)
2018-06-28 / nr. 749
Anunțul președintelui Klaus Iohannis că va intra în lupta pentru următorul mandat prezidențial a avut ceva sardonic în el. E greu să ignore momentul, la nici 24 de ore după ce Liviu Dragnea afla că e din nou condamnat și ieșea în public cu un halucinant și sfidător mesaj din care am aflat nu numai că nu pleacă nicăieri, dar că e decis să pună democrația în paranteze. Nu insist, s-a discutat destul de mult pe tema asta. Dincolo însă de zîmbete și de mici victorii simbolice, dl Iohannis este într-o situație nu tocmai fericită, împins intr-un colț constituțional de către un PSD care, de la Ion Iliescu încoace, nu poate trece peste frustrarea că nu poate avea acces la cea mai înaltă funcție în stat, actualul președinte a asistat pasiv la golirea de conținut a funcției prezidențiale. I se reproșează adesea că e absent, lipsit de idei și incapabil de reacții eficiente. Lucrurile astea sînt doar parțial adevărate. Nu știu cîți dintre cititori își mai aduc aminte de războiul surd cu Victor Ponta în primii ani de mandat ai domnului Iohannis și ultimii (cel puțin pînă acum) ai celui de-al doilea. Iohannis a pus presiune pe fostul premier și, grație unui concurs de împrejurări care s-a situat de aceeași parte a baricadei cu Liviu Dragnea, a obținut pînă la urmă plecarea lui Ponta din toate funcțiile deținute. Scenariul se repetă acum cu Liviu Dragnea pe post de țintă și Klaus Iohannis aliat conjunctural cu Ponta. Micile iro Teodor TiJĂ contraintuit la Al doilea mandat Iohannis nu ale vieții, însă Klaus Iohannis e considerabil slăbit și, dincolo de orice sondaje care dau ca sigură participarea sa intr-un al doilea tur al prezidențialelor, cea mai mare problemă a sa ține de sprijinul neentuziast de care se bucură. Suporterii săi sînt mai degrabă resemnați cu ideea că se încoronează în spatele unui lider lipsit de o strategie clară, incapabil să inspire altceva decît un oarecare respect și fără alt plan decît veșnicul „eu nu sînt Ponta“ transformat, zilele astea, în „eu nu sînt Dragnea“dacă dl Iohannis are un avantaj clar și puternic, atunci acela ține ș i strict de relațiile internaționale. A rămas, din păcate, singurul politician român care e privit ca un interlocutor viabil și decent în cancelariile occidentale. Am mai remarcat și cu alte ocazii problema oribilă și prea puțin discutată a prezenței românești în plan internațional. România are cam tot atîta influență în marile dezbateri câm are o pseudo-țară precum Kosovo. O cortină de catifea înconjoară granițele României și mai toate partidele românești se fac că nu pricep de ce e beznă. Dl Iohannis trece de ea, însă e din ce în ce mai neclar ce și pe cine reprezintă. Da, reprezintă românii, dar românii sînt guvernați de ineptul cabinet Dăncilă stimulat de umorile unui dublu condamnat penal. Poate dl Iohannis să ceară partenerilor noștri externi să ignore detaliile astea? Probabil poate, dar cine ar ține seama de așa ceva? Nu cred în teoria aceea care spune că dl Iohannis e mulțumit cu onorurile formale de care se bucură în funcție. Cred că, pur și simplu, nu găsește ieșiri din situația actuală și asta e marea dramă a candidatului pentru un al doilea mandat. La Cotroceni se decontează acum factura pentru confuzia întreținută de președinte în relația cu principalii săi suporteri, amestecul nefericit în politica internă a PNL, ambiguitatea relației cu celelalte forme de opoziție și mai ales refuzul de a participa la dezbateri unde ar fi trebuit să conducă, nu să reacționeze. Servicii secrete, Justiție, sărăcie etc. Apropo, se mai știe ceva despre proiectul „România educată“? E greu pentru dl Iohannis să iasă din încurcătura asta, dar nu imposibil. Din nefericire, un al doilea mandat Iohannis nu va avea drept obiectiv finalizarea proiectelor începute în primul (ele nu există sau sînt teribil de vagi), ci reconsolidarea relevanței și prestigiului instituției prezidențiale. După Traian Băsescu, Klaus Iohannis ar fi trebuit să facă curat și să zugrăvească edificiul. N-a facut-o și acum casa a suferit modificări de structură care riscă să o pună la pămînt, îi va fi greu. PSD patronează un complex mediatico-economic uriaș pe care nu va ezita să îl folosească pînă la ultima limită a decenței și legalității. Iohannis nu va avea de partea sa decît unele segmente de societate civilă și cîteva partide care se urăsc unul pe altul în secret. Nu înșir suma de variabile deloc mică ce ar putea influența campaniile care vin. Observ doar ridicarea ALDE, care poate deveni destul de repede un soi de pod între adversari și o alternativă centristă la cei doi poli care s-au configurat deja în pregătirea alegerilor care vin. Klaus Iohannis a fost un primar bun și un președinte neinspirat. Pentru a obține un alt mandat pe o platformă democratică și liberală e obligat să devină un navigator bun în ape tulburi. Știu că metafora asta e uzată de precedentul președinte, însă pentru actualul sîat lecții de reținut din carnețelul fostului căpitan de vas. Ambiția, încăpățînarea și verbul pot salva situații ce par fără ieșire. Pe de altă parte, aș observa că un " banal anunț de intenție nu înseamnă mare lucru. Klaus Iohannis se poate răzgîndi, poate fi înlocuit („Dragă Stole“ actualizat?) și poate fi ignorat de segmentele de societate pe care se bazează acum. E încă devreme. Gestul său are deocamdată doar micul și îndoielnicul merit că i-a provocat o criză de nervi lui Liviu Dragnea Teodor Tiță este jurnalist, îl puteți găsi la twitter.com /jaunetom. ue nici o surpriză. Recep Tayyip Erdogan a cîștigat alegerile prezidențiale din Turcia. Iar partidul său, AKP, se menține la putere și va forma viitorul guvern. „Noul“ președinte și-a desenat, cu grijă, din timp, arhitectura statului pe care îl poate conduce pînă cel puțin în 2023. Multe dintre dispozițiile adoptate la referendumul constituțional de anul trecut au intrat deja în vigoare. Președintele republicii va avea mult mai Matei MARTIN mapamondul de buzunar Noua arhitectură a puterii it starea de urgență și a lansat ceea ce mulți comentatori consideră a fi o adevărată campanie de epurare politică. în jur de 50.000 de persoane au fost arestate în lunile care au urmat: jurnaliști, angajați ai administrației, militari și polițiști. Alte 150.000 de persoane au fost demise sau destituite - inclusiv angajați ai sistemului de învățămînt. Erdogan a arătat, prin prelungirea acestei stări de urgență și prin extinderea nelimitată a preroga Mai poate fi vorba de pluralism, multe puteri: funcția de prim-ministru nu mai există în ierarhia executivului, fiind preluată chiar de președinte; tot el alege și membrii cabinetului. Parlamentul are un rol redus. iar președintele are o mare influență asupra sistemului judiciar. Noua republică e deci un fel de sultanat, un hibrid care pune laolaltă prerogativele președinților din cele două modele democratice prezidențiale de la care spune că se inspiră Erdogan - cel francez și cel american -, fără a prelua însă și mecanismele de echilibrare a puterilor în stat. Rezultă o pseudodemocrație, un regim superprezidențial cu toate atributele unei dictaturi, însă nu doar alcătuirea acestui stat reprezintă un risc pentru democrație și statul de drept, ci și abuzul de super-putere. După lovitura de stat eșuată din iulie 2016, președintele Erdogan a institutivelor, cam ce fel de stat vrea să creeze. Constituția oricum permite un fel de autocrație, însă devine tot mai clar că, prin perpetuarea stării de urgență, se naște o dictatură. Turcia a oferit Occidentului o lecție de democrație, a spus președintele JHL după aflarea rezultatelor, într-o logică a populismului cinic, are dreptate. Pentru că, în democrație, majoritate înseamnă putere, însă Erdogan a obținut majoritatea (la o diferență de 2%) și se menține la putere pe baza unui discurs care polarizează, mobilizînd electoratul conservator, de dreapta, nostalgic-otoman și religios, și discreditînd adversarii de orice fel. Pentru o țară ca Turcia, unde trăiesc împreună grupuri sociale, culturale și etnice diferite, un sistem prezidențial construit astfel poate fi fatal pentru libertate și pentru democrație. De altfel, observatorii OSCE au atras atenția că în timpul campaniei electorale nu au existat șanse egale pentru toate partidele. Starea de urgență a adus nenumărate restricții în ceea ce privește adunările publice ale Opoziției. In plus, dezbaterea electorală a fost de fapt un one man show: 90% din spațiul emisiunilor electorale de pe posturile publice i-a fost dedicat lui Erdogan și partidului său, AKP; multe companii private de media i-au fost, de asemenea, obediente. Pe de altă parte, potrivit organizației Reporteri fără Frontiere, Turcia este „cea mai mare închisoare pentru jurnaliști“. în 2017 se situa pe locul 155 (din 180) în clasamentul mondial al libertății presei. Un bilanț din 2016 indica 150 de jurnaliști aflați în detenție. 170 de publicații au fost suspendate în urma puciului și peste 100.000 de site-uri sînt blocate. Erdogan a profitat de puci pentru a-și elimina, prin decret, adversarii politici și pentru a închide gura presei critice. Mai poate fi vorba de pluralism? Vr.erivele acestui regim se vor resimți și în plan internațional, iir Turcia s-a apropiat în ultimii ani de Rusia politic, dar și economic. E vorba, printre altele, de proiecte comune: un nou sistem de apărare și un reactor nuclear promise Turciei de Rusia. NATO nu poate decît să constate, probabil cu îngrijorare, aceste evoluții. Și să pregătească strategii de seducție, întărit, nelegitimat de ultimele alegeri, Erdogan se va simți îndreptățit să mențină cursul antioccidental pe care a înscris țara deja de mai multă vreme. Obiectivul de integrare în UE a fost de mult abandonat, printre altele și datorită unor incompatibilități structurale. Dacă în ceea ce privește raporturile economice nu se vor constata mari schimbări, este foarte posibil ca relațiile bilaterale ale Turciei cu statele din UE să aibă de suferit. Nu e exclus nici ca Turcia să renunțe la acorduri importante, așa cum e cel cu privire la refugiați. Recep Tayyip Erdogan O, TEMPORA!... ■ ■I m Anul XV • nr. 749 • 28 iunie - 4 iulie 2018 • DILEMA