Dilema Veche, 2018 (Anul 15, nr. 737-749)

2018-06-28 / nr. 749

D­IL­E­M­A , Magda BUNEA Otilia, enigma și idiotul C­antitatea de informație transmisă e invers proporțională cu gradul ei de previzibilitate - e o lege pe care am învățat-o în Facultatea de Electronică. Titlul e destul de imprevizibil, așa că mu­sai să fac cumva să găsească cititorul ceva cantitate­­ și calitate­ - în ce scriu aici. Are imprevizibilitatea vreo legătură cu mo­dul în care învață adulții? Din experiența mea de mulți ani în situații de învățare cu adulți, reiese că are. La un curs despre managementul schimbării cu absolvenții unui master în administrație din UK, unul din participanți a ținut să îmi spu­nă că e prima dată cînd nu i-a venit să adoarmă pentru că nu putea să prevadă ce urmează și se vădise că merita să fie atent la ce o să mai spun, ce o să mai fa­cem, ce o să mai învețe, ce o să mai des­copere că poate face, și va face. Ca adulți, dezvoltăm abilitatea preve­derii - abilitate bună în unele situații, dar păguboasă în altele. Nu cred că e vreun om matur care merge la un curs și își propune să fie prevăzător să nu cum­va să învețe ceva, dar sînt oameni mari care își propun să fie prevăzători, să se vadă că ei știu tot­u și subiectul, și tehni­cile, și că se știu și pe ei înșiși­­, în defi­nitiv. Așa că, dacă ne întrebăm ce presu­pune procesul de învățare la adulți, un prim răspuns ar fi că „învățătorul“ trebu­ie să știe să obțină consimțămîntul adul­tului că... mai are ceva de învățat. Desi­gur, nu e vorba de o declarație, ci de o sta­re. O stare de întîmpinare curioasă, cu o vorbă mai iute am zice o întîmpinare ne­critică a ce poți să știi, ce trebuie să faci și ce îți e îngăduit să speri­­ ca să citez un om preocupat de simplitate. Cu o vor­bă mai dulce, o întîmpinare cu dragoste a celui ce vede ce poți să fii învățînd. Un răspuns bun la întrebarea „Cum poți să faci ca virtualitatea din ei să devină act?“ (C. Noica, Cei 22) O altă mare diferență față de copii e că adulții au mai puțină energie și sînt­­ ce să vezi­ — mai puțin atenți la ce e în jurul lor. Rar mai găsești cîte unul să lanseze o salvă de „de ce? / pentru ce?“ Nu se fa­ce, domnule, ești om mare, știi. Acesta e parapetul cel mai greu de înlăturat: știi lucruri, ai cîte o rutină de a răspunde la situații diverse, chiar dacă rutina nu îți rezolvă problema. Poate părea un para­dox, dar e o realitate pe care toți o ex­perimentăm mai mult sau mai puțin: ne mulțumește competența în a ști cum nu poate să meargă ceva și ne e mult mai in­­confortabil să explorăm căi de rezolvare a unei situații nefericite. Se poate afirma că există o rezistență la succes! Da, pen­tru că succesul e o schimbare, iar proce­sul de schimbare presupune învățare a altceva, presupune atenție (deci efort), motivație, hotărîre. Dacă pînă acum cîțiva ani, cei care învățau erau toți oa­meni, iată că a apărut Sophia! O mașină inteligentă care are pînă și un program de automotivare ca să învețe continuu — e un jucător nou care nu numai că nu re­zistă succesului, dar e programat să îl ca­ute. Niște reguli ale jocului au fost defi­nitiv schimbate. O altă diferență între învățăcelul co­pil și cel adult e că „naturile“ lor diferă. Am auzit mulți adulți spunînd că nu pot să schimbe nimic, aia e, a devenit a do­ua mea natură. Ei nu observă că, deși spun că nu se pot schimba, ar putea să fie mîndri că au o capacitate importan­tă, pot să-și facă „natura“. Și totuși, în loc să aleagă ce vor, să practice ce le e nece­sar („Ești ceea ce faci cel mai des“, Aris­­totel dixit), rămîn încremeniți într-o „du­blă“ perpetuă cu copilul și drobul de sare. Lao Zi Ari­stotel Confucius Marea diferență între natura întîi, cea a copilului, și a doua natură, cea a adultu­lui, e că primul nu are profeții de împli­nit, așa că el e curios și liber. Nu pentru mult timp, doar în primii ani din viață, pînă cînd începe să înțeleagă cuvintele, situațiile. Dacă o persoană foarte apro­piată îți spune că nu ești bun de nimic e foarte posibil să faci tot ce poți, adult fiind, ca să nu îl dezamăgești. Ba chiar să îți construiești un sistem solid de con­vingeri care să acționeze automat cînd se ivește prilejul să fii bun de ceva. Pe mă­sură ce creștem, contextul (social, cultu­ral, personal, profesional), oamenii din jur (părinți, profesori, parteneri, colegi, șefi) contribuie și ei la edificarea (sic!) unor credințe păguboase despre sine. Pă­guboase sînt și convingerile așa-zis pozi­tive: „sînt cel mai tare“, „le știu pe toate“ și chiar „merit să fiu fericit“ - cum reie­se din studii recente asupra efectelor gîn­­dirii prea pozitive asupra vieții. Necazul e că, adulți fiind, nu mai sîntem tentați să privim curioși aceste convingeri, să le desfacem, să vedem cum sînt făcute, să facem altceva din ele. Pentru că, adulți fi­ind, pierdem obiceiul de a face lucruri din ceea ce vedem în jurul nostru, facem lu­cruri din ceea ce „vedem“ în capul nostru. Unul dintre cele mai dificile lucruri la un curs pentru adulți e ca ei să-și doreas­că să observe și să exploreze ca pe vre­mea cînd erau copii, să îmbine și să stri­ce și să învețe ce să facă diferit. Să „pro­beze“ credințe noi, mai potrivite stadiu­lui vieții lor. Să se bucure învățînd. Din păcate, obsesia performanței erodează chiar învățarea. A fi primul, a fi perfect - și acestea sînt limitări care ne limitea­ză. Ca să nu mai zic de celebra push your limits - urmînd-o nesmintit riști să îm­pingi toată viața un perete fără să îl vezi pe cel de alături, în care există o ușă. "’“■"ț­a să accesezi acea primă natură în care învățarea era una cu tine e ne­cesar să fii privit fără să se aștepte ceva anume de la tine, să fii admirat pur și simplu pentru că ești, cu încrederea de bun-simț că nu ai încotro decît să crești — căci oare ce altceva e în firea copilului?! Astfel, posibilul e ceva ce nu te contrariază, ba dimpotrivă, te tentează, te energizează. Cred că învățarea are șanse să se produ­că atunci cînd adultul începe să creadă că viitorul ei/viitoarea ea are un grad mare de probabilitate — nu în sens matematic, ci de a putea fi probat. Abia apoi poți ajus­ta pînă cînd îți vine cum vrei. Growing is an act of freedom­­ obișnuiesc să zic, dacă nu te cultivi, dacă nu crești, ei bine, nici li­bertate nu prea ai. Ca urmare, cum să fie cel care îl învață pe un adult ca să declanșeze în el un pro­ces de învățare veritabil? Acum, e musai să spun că din momentul în care am fost invitată să zic o părere aici mi-am amintit că Andrei Pleșu a scris la un moment dat în Dilema veche un articol în care îi amin­tea pe noii traineri: „La orizont a apărut o specie umană nouă, un mutant zglobiu, un amestec de candoare țanțoșă, suficien­ță tandră și limbaj de plastic.“ Acum cîțiva ani, am tradus în românește o carte din seria cunoscută sub numele In­ner Game a unui absolvent de literatu­ră engleză de la Harvard. Acest Timothy Gallney e considerat fondatorul coaching­­ului. El nu aparține speciei celei noi pe ca­re o descrie domnul Pleșu, ba am constatat chiar o asemănare cu domnul Constantin Noica - cel care se numea și se dorea an­trenor­­ pe englezește, coach. Ca români, avem șansa să se fi petrecut o astfel de în­­tîlnire exemplară între niște adulți și un antrenor de adulți, și avem șansa că a fost „înregistrată“, că avem „studiul de caz“ - cu debriefing cu tot, am zice, dacă ne-am îngădui să stricăm limba minunată în ca­re cei doi „antrenați“ au scris despre expe­riența personală cu antrenorul comun. Iată cam ce are de făcut un antrenor de oameni mari și ce aflăm că făcea Constan­tin Noica: Antrenorul acordă toată atenția și admirația celui cu care lucrează, fără cri­tică și fără să se pună pe el pe primul loc. „N-am nici o tehnică. Am dragoste. Cînd întîlnesc un tînăr, el devine brusc mai im­portant decît mine însumi.“ In antrenarea unei persoane e foarte important ca antre­norul să dea importanță procesului de gîn­­dire și celor nevăzute și neștiute, dezvă­luite astfel, și să aibă toată încrederea în posibilitatea de realizare a ceea ce afirmă că dorește celălalt. Ce observau învățăceii adulți la Păltiniș: „Filozoful avea un ochi de a doua instanță și era capabil să vadă într-o situație ceea ce îndeobște nimeni nu vedea. (...) în jurul lui Noica, ceea ce se pe­trece este mai curînd o pierdere de densi­tate, o suspensie a determinărilor imedi­ate. Prezența lui nu ne leagă. Ne trece în posibil și ne face posibili.“ Un rol impor­tant în interacțiunea dintre antrenor și cel antrenat îl joacă întrebările - dar nu ce­le ce asigură succesul unei gospodine, cum le cataloga un danez celebru, ci aproape exact cele pe care le punea Noica: „Care e felul tău de a privi lumea? In lumina că­rei idei apărute în tine lucrurile vor arăta altfel decît au arătat pînă acum?“ Și, în fi­nalul oricărei întîlniri de antrenare, e im­portant să îți fie clar cum poți să acționezi ca să faci ceva, să treci în real ceea ce vrei să realizezi. Ce le spunea antrenorul? „O idee nu e mare decît dacă poți să ieși cu ea pe stradă.“ notă la ediția a doua a Jurnalu­lui de la Păltiniș spune că, odată­­ cu prima sa apariție, în 1983, „s-a născut mitul Noica. Tinerii (și nu numai ei) luau drumul Păltinișului, sperînd­­ și cîteodată izbutind — să cunoască ei înșiși vraja aspră a unei Școli nebănuite înain­te.“ în cărțile sale despre Inner Game, în anii ’70, Timothy Gallney vorbește despre magia care pare că însoțește antrenamen­tul solicitat de un adult. Ce să fie aceas­tă vrajă, această magie? Poate răspunsul cel mai potrivit îl aflăm de la unul dintre cei mai apreciați și iubiți profesori, dom­nul Gabriel Săndoiu, de la Colegiul „Sfîn­­tul Sava“: „O singură metodă are efect în educație: predarea prin fascinație.“ Vrajă, magie, fascinație — toate vizează copilul dinăuntrul celei de-a doua naturi a adultului, îi dau încredere să îndrăzneas­că să se regăsească Făt-Frumos sau Ilea­na Cosînzeana. Dar poate un exemplu sim­plu de a înlesni unui adult să-și ocupe lo­cul pe care îl vrea în propria viață e tehni­ca suavă, deși directă, a empaticului Prinț Mîșkin, „cercetînd cu multă curiozitate și luare aminte“. Cu ce se aleg concret oamenii în mo­mentul în care participă la cursuri pentru adulți (creative sau nu)? Dacă au șansa în­­tîlnirii cu un antrenor adevărat, se aleg cu altă viață­­ din acelea posibile ale lor în care se simt mai bine, sînt mai inteligenți, mai creativi, mai curajoși, mai făptuitori și mai fericiți. în liceu, un coleg a scris că enigma Otiliei e că Felix a dormit cu ea și a lăsat-o cum era. Adesea e și enigma unei situații de așa-zisă învățare. Mult zgomot, mult plastic, multă suficientă zglobie­­ cu vorbele domnului Pleșu. Mai bună e tăce­rea unui idiot (sic!) atent și încrezător, res­pectuos și admirativ, ponosit, dar prinț! Cum știi că învățarea s-a produs, învățatul se apucă el să îi învețe pe alții ce a învățat. Magda Bunea a fost implicată în activități de învățare cu adulți din 2005, ca trainer în comunicarea în organizații și în­tre organizații, apoi, din 2007, a început și o practică serioasă de coaching, folosind un nou format de învățare: nestworking. Cu­ trăiești înveli „ Cel care se pricepe nu vorbește. Stăpînind erudiția, el tace.“ . Un om educat se deosebește de un om needucat așa cum un om viu se deosebește de un om mort.“ „Natura ne aseamănă, educația ne deosebește.“ CIT TRĂIEȘTI ÎNVEȚI / / Anul XV • nr. 749 • 28 iunie - 4 iulie 2018 • d­o­sa­r DILEMA

Next