Dilema Veche, 2018 (Anul 15, nr. 737-749)
2018-06-28 / nr. 749
DILEMA TE^Tu știu dacă pot numi reconversie I^M bîrîitul meu literar recent. Asta pentru că sînt un simplu sezonist în zona literară. De doi-trei ani trec periodic granița și profit de indulgența vameșilor, însă nu am viză de lungă ședere. Mă întorc repede la ale mele. 99% din timpul meu este ocupat de job. Nu de literatură, din păcate. Scrisul este pentru mine Grecia. Vacanța aia anuală în care sar de pe stînci în Mediterană, fac scufundări pînă îmi pocnesc sinusurile și înot cu orele pînă ating o ciudată epuizare care mă gîdilă. Apoi ies pe plajă și, în timp ce simt sarea de mare cum se cristalizează și îmi strînge pielea, mă uit la apa turcoaz și-mi promit solemn că-mi vînd tot ce am, cumpăr un bungalou pescăresc și mă retrag acolo forever, însă tot ca sezonist mă reîntorc. Planul se surpă întotdeuna pe la Ruse. Cam așa stau treburile și cu literatura, care mi-ar fi plăcut să fie reconversia mea totală, încremenirea într-un Mr. Hyde relaxat, dar sucurile gastrice nu sînt alcaline. Rămîn (și în mod cert voi rămîne tot timpul de acum înainte) un arhitect care scrie pe ciupite. Și nu sînt singurul. Văd că toată lumea ciupește. Asta pentru că nu se poate trăi din scris pe meleagurile noastre. Literatura română este plină de bubițe roșii pe care și le scarpină pînă la sînge. Și nu, nu este deloc o „literatură obosită“ (așa cum remarca Marquez auzind că autorii români scriu în week-end-uri, între demisii sau după zece ore de job) din moment ce reușește să-și alunge atît de energic rolul de scriitori țînțari ce-i ciupesc pielea cu înțepături scurte. în ceea ce mă privește, m-am instalat într-o resemnare mioritică vizavi de schizofrenia născută din conlocuirea celui Despre scrisul sezonier Albert Einstein care scrie (pe apucate) cu cel care proiectează (zilnic). Deși am scris în secret timp de 15 ani, fără să arăt nimănui, abia după ce am publicat primul micro-roman am început să aud cîntecul sirenei din apele literaturii. îl auzeam și înainte, dar mi se părea o bolboroseală. Acum îl aud HD. Cel puțin așa mi se pare. Poate era mai bine înainte. Nu că acum aș lua prea în serios toată treaba asta cu literatura, dar înainte de publicare eram singur pe terenul de fotbal. Făceam ce voiam. Dădeam la vinciu de la mijlocul terenului, șutam mingea peste școală. Nu-mi păsa. Acum trebuie să mă feresc de piedici, să driblez, să-mi exersez jocul la cap (am un joc la cap foarte deficitar). Așadar, vorbim de o reconversie periodică, a cărei apariție/ dispariție este asemănătoare curgerii temporare a rîului Călmățui. Această reconversie periodică mi-a fost activată după cursul de creative writing făcut cu Marius Chivu și Florin Iaru. Deși scriam din liceu, oamenii ăștia doi - la care țin foarte mult - au reușit să mă monteze cumva. Mi-au dat încrederea pe care nu o aveam înainte. Mi-au sădit certitudinea că „da, îmi place pe aici, vreau să mai stau“, înainte să-i întîlnesc, tăiam cam 90% din tot ce scriam. Am șters/masacrat peste o sută de povestiri și două mici romane de-a lungul anilor. A nu se interpreta că post-curs mi-a fost inoculată o doză de indulgență, din contra, am început să fiu mult mai atent la detalii și, mai ales, am început să rămîn în literatură și peste program. Mi-au zgîndărit coaja de pe bubă și de atunci îmi tot pansez rana. Tamponările cu tifonul literar îmi scurtcircuitează în creier mici dureri electrice, ciudat de plăcute. Așa am devenit un workaholic de hobby. Cursul lui Florin și Marius nu este numai unul de „semnalare a greșelilor din scris“, nu este numai un filtru prin care „ies atîția scriitori cîți intră“, ci este (cel puțin așa a fost în cazul meu) și un moment de trezire literară, așa cum, în filme, spioni infiltrați de mici în țara inamică se activează după ani și ani la auzul unui cuvînt-cheie șoptit în prealabil sub hipnoză. ■■n pentru mine, acest prim hipnotizator într-ale scrisului a fost profesorul meu de literatură din liceu - poetul, criticul și prozatorul Mircea Țuglea, plecat dintre noi mult prea repede. El mi-a fost tătucul spion ce mi-a amorsat mica bombiță cu ceas ce avea să explodeze abia după cursul celorlalți doi spioni, căci există o conspirație pyndoniană a acestor scouteri literari ce-și dau mîna la decade distanță, fără să se cunoască între ei. Cu Mircea, orele de română căpătau un design high-tech de navă spațială ce călătorește prin hiperspațiu și aterizează în cele mai ciudate colonii literare. Suda trecutul de prezent prin găuri de vierme și reușea să ne conecteze 4D la literatură, în mod sigur, pe o astfel de planetă, într-un sejur dintre două salturi hiperluminice, am fost infectat cu un bizar organism pentru ca alien-ul să eclozeze din mine recent. In concluzie, printre punctele de sprijin ale reconversiei mele periodice, un loc privilegiat îl au aceste întîlniri providențiale cu specialiști în explozibil literar. Tudor Ganea este arhitect și scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Miere, Editura Polirom, 2017. Cit trăiești Tudor GANEA „Scopul educației ar trebui să fie pregătirea unor oameni care să acționeze și să gîndească independent și care, în același timp, să vadă în slujirea comunității realizarea supremă a vieții lor.“ CÎT TRĂIEȘTI ÎNVEȚI / / Monica PATRICIU Mă număr printre cei care au făcut școala la timpul ei. Și pe atunci, la Timișoara, și la liceu, și la facultate erau profesori excepționali. Doar doctoratul a venit cam tîrziu, dar lucrînd la teză am avut șansa s-o cunosc și să mă împrietenesc cu Mihaela Tonitza Iordache, conducătoarea lucrării mele, despre strategii repertoriale la Teatrul Național Radiofonic. După mulți ani de presă, dintre care douăzeci la Radio România, într-o zi am fost anunțată că trebuia să ies la pensie. Mi s-a înmînat decizia de pensionare și gata. Punct. Un punct cu valoare de virgulă pentru că viața mea a continuat și continuă cît va vrea Dumnezeu. Ca să nu alunec în depresie și plictis, ca să nu mă a ouc să joc ca nastă ore în șir sau să eșuez într-un fotoliu cu ochii la televizor, mam gîndit să fac ceea ce mi-a plăcut toată viața. Și cum de mică am învățat fără efort și cu bucurie, cum vîrsta nu mi-a afectat curiozitatea și cum nimeni nu-mi poate lua plăcerea de a învăța, m-am decis să fac diverse cursuri. Și cursurile, unul mai interesant decît celălalt, au venit spre mine parcă atrase de un magnet. Am început cu „Scrie despre tine“, care a fost doar pe jumătate ceea ce am crezut, adică un curs de scriere creativă. în același timp, a fost un curs de actorie care mi-a făcut mare plăcere. Supravegheați atent de un tînăr actor se Punct și de la capăt Titu Maiorescu ver și exigent, am improvizat ore în șir. Acolo m-am împrietenit cu Alina, cu Carmen, cu Oana, cu Bogdan, acolo le-am cunoscut pe Smaranda și pe Delia. Din păcate, după vreo doi ani grupul s-a destrămat. Delia a plecat în India, Alina s-a mutat la Paris, iar Smaranda pe o insulă îndepărtată. e urmă, într-o zi am descoperit Fundația Calea Victoriei și cursurile ei atît de interesante și de diferite, care nu intră în vacanță niciodată. La fundație am învățat despre parfumuri și despre vinuri, am urmat un curs de mozaic, altul despre poveștile care alcătuiesc 1001 de nopți sau despre femeile celebre ale României. Tot la fundație am învățat să fac săpun și cosmetice naturale, și am descoperit farmecul Bucureștiului plimbîndu-mă prin oraș împreună cu Anita Sterea, un tînăr istoric care știe totul despre orașul lui Bucur. Atunci cînd am vrut să aprofundez anumite teme am reluat anumite cursuri. Cursul despre istoria parfumurilor de la fundație a fost completat de întîlnirile organizate de Artizanii olfactivi, datorită cărora i-am descoperit pe cei mai importanți parfumieri ai zilelor noastre, de exemplu pe Rosa sau pe Annick Goudal. Uneori am încercat să-mi depășesc limitele și, cu toate că n-am talent la desen, m-am înscris la un curs de pictură pe sticlă. Cum necum, după cîteva ședințe, destul de puține, am reușit să fac un tablouaș de care sînt tare mîndră. Atît de mîndră încît am așezat tablouașul meu în living, lîngă tablourile profesioniștilor. Tot din categoria cursuri cam nepotrivite pentru mine au fost cîteva lecții de educație financiară. Nu m-am simțit ca peștele în apă, ba chiar am tot vrut să renunț la cursul acela complicat pentru mine, dar mi-am dat seama că am nevoie de anumite informații dintr-o zonă cu care sînt mai puțin familiarizată. Au mai fost cîteva cursuri de scriere, evident, cele mai bune din oraș, pentru că între timp am devenit specialistă în alegerea cursurilor. Apoi am devenit academiciană și asta pentru că m-am înscris în Academia de dans pentru seniori. Toată viața mi-am dorit să dansez, dar mereu am amînat dansul pentru mai tîrziu. Și după dans am ajuns la yoga, așa că tocmai am descoperit o lume fascinantă, cu mirosuri și sunete neobișnuite. In fericire, mai am încă multe de învățat și sînt sigură că din JKKLW meseria de elev n-am să ies la pensie niciodată. Zilele trecute, întîlnindu-mă cu o prietenă, a trebuit să răspund la întrebarea aceea banală și puțin enervantă: „Ce mai faci?“ I-am răspuns că urmez curs după curs și că n-am timp să mă plictisesc. Privindu-mă zîmbind, mi-a spus cîteva cuvinte pe care nu le pot uita: ești liber doar atunci cînd faci ceea ce-ți place. Așa e. Prietena mea are dreptate. Monica Patriciu a absolvit Facultatea de Filologie și din 1990 a realizat emisiuni pentru Radio România. „Scopul educației este nimicirea mărginirii egoiste a individului și supunerea lui la rațiunea lucrurilor.“ Anul XV • nr. 749 • 28 iunie - 4 iulie 2018 • do SO 1 DILEPMIA