Dilema Veche, 2018 (Anul 15, nr. 737-749)

2018-06-28 / nr. 749

DILEMA 25 .. .am . ' mm ' . Oana ȚEPEȘ-GREURUȘ D­acă ai noroc și ești curios, foamea de carte nu se potolește niciodată. Eu așa mă laud. Chir că nu mai am de dat socoteală nimănui și nu vînez note, vreau să învăț ca la școală. O școală modernă. Unde povestea are rost, ești ex­pus des la artă și practica se face. Pe bune. Nu ca pe vremea mea. Pînă acum, am bi­fat următoarele cursuri și ateliere: actorie, caligrafie, poezie, tango, povești pentru co­pii, cioplit în lemn sau cîntat la tobe afri­cane. Ba chiar am mers și la un workshop despre „cum să-ți simplifici viața“ și, nu de­mult, am învățat care-i secretul pîinii cu masa! Făină, apă, sare. Numai că, atenție, rețeta cursului perfect nu-i așa de simplă. Interesul e mare, există cerere, iar oferta e cu bune și rele. Se mai vînd și iluzii! Eu le­­am ales pe sprinceană, după o documen­tare jurnalistică. M-am interesat din mai multe surse, m-am uitat să fie un mentor fain, un preț corect și feedback cinstit. Apoi, am ales doar ce-mi place. Nu m-am dus să fac prezența și să mă laud amicilor cu noi îndeletniciri. Am mers pur și simplu să mă îmbogățesc, să aflu noutăți, să pun între­bări și să cunosc oameni diferiți. Iar pînă acum le-am nimerit pe toate. e pildă, cînd n-a mai fost de­ ajuns să merg la teatru, la cinematograf sau să privesc lumea lui Garp, m­­am înscris la un curs de actorie. Am vrut un schimb de roluri. Și uite-mă, seara, du­pă job, într-o casă bucureșteană, cu tavan Ce linie* ti „Școala altfel" / înalt, rostind texte care-ți pun la încerca­re pronunția. „Creața isteață, zîmbitoa­­re și glumeață, scandează cu dicție fără interdicție fel de fel de poezii azurii cu copii și făclii, pe hîrtii, mii și mii, apoi pe-un cal alb merge la bal triumfal.“ Eram în mijlocul unor străini, cu nume pe care am învățat — printr-un joc de prezentare - să le țin min­te din prima, jucam inima și uitam de griji. Viața căpăta noi înțelesuri. Eram persona­je. Respiram, improvizam și rîdeam nespe­rat de mult. Să nu vă imaginați că am avut vreo miză cînd m-am înscris la cursul de actorie. Voiam să socializez și să (mă) joc­ în nici un caz n-am mers să „monetizez“, un cuvînt la modă astăzi și care, pentru cei mai mulți, nu înseamnă să bați monede co­­n DEX, ci să scoți bani din ceva. Ei bine, n­­am primit nici un leu și nici n-am visat să joc în reclame; în schimb, am cîștigat timp de calitate și mai multă încredere în mi­ne. Dar asta nu înseamnă că un astfel de curs nu te-ar putea ajuta să-ți schimbi ca­riera dacă asta visezi. Știu oameni care se înscriu la cursuri pentru avansați și pun în scenă piese. După job. Dacă pentru cursul de actorie mi-am făcut loc într-o toamnă aglomerată, o în­treagă iernă de vară fierbinte a revenit caligrafiei. A fost mai mult decît ABC-ul. Am scris întreg alfabetul de zeci de ori, mi-a amorțit mîna, am liniat caiete, mi­­am vărsat călimara cu cerneală pe rochia nouă și nu mi-a păsat deloc. în alt con­ C.S. Lewis text, probabil, ar fi fost o tragedie. Am scris pangrame, am pictat litere ochioa­se și mi-am dorit să nu se mai termine. Cursul a fost o bucurie, și nu doar pen­tru mine. Am scris și rescris pînă mi-a ieșit (aproape) perfect troparul Arhan­ghelilor Mihail și Gavriil. I l-am dăru­it, pe 8 noiembrie - în ziua sărbătorii­­ Maicii Starețe Mihaela stavrofora, de la mînăstirea Stavropoleos. Am rulat hîrtia ca pe un papirus, am legat-o cu o sfoară și­ am avut emoții. Dacă nu e cuviincios? în duminica următoare, părintele Iustin Marchiș le-a arătat enoriașilor scriitura și le-a vorbit despre „strădania unei ti­nere“. A fost o mare mulțumire de sine și un examen trecut cu brio. Emoția pe ca­re o transmit­e aceeași și cînd „pictez“ ve­deri și felicitări pentru prieteni dragi. Mă gîndesc că nu-i puțin lucru să-ți vezi nu­mele conturat în Textura Quadrata, ori cu majuscule frumos decorate în acolade și tușe, fix ca într-un manuscris de odini­oară. Important este și cum scrii, nu doar ce scrii. Forma și mesajul. A­u mai fost cursuri de încercare, doar ca să văd cum e. Iar cînd nu te iei prea în serios, lucrurile sînt mai simple. Chiar și percuția africană. N- am priceput cum stă treaba și n-am cine știe ce talent la bătut toba, însă timpul petrecut într-o comunitate de oameni ca­re știu și simt muzică, palmele muncite și meditația de la sfîrșitul orei sînt musai de trăit măcar o dată în viața. E drept că n-am învățat să cînt, dar am gustat din tradițiile africane și m-am încărcat de energie bună. Nici n-am vrut mai mult. Oana Țepeș-Greuruș este jurnalistă, storyteller la gainfashion.ro „ Obiectivul unui profesor modern nu e acela de a defrișa jungle, ci de a iriga deșerturi.“ CÎT TRĂIEȘTI ÎNVEȚI T / Adriana ȘTEFAN Omul potrivit la locul potrivit ■­­ntrebarea „Cu ce te ocupi?“ mi-a cre­at, de cele mai multe ori, o stare de disconfort. Directă, mă arunca de fie­care dată, nemiloasă, în hăul dezamăgiri­lor și­ al întrebărilor fără răspuns. Mă au­zeam povestind despre proceduri, despre rapoarte și cifre, despre tot felul de analize cu denumiri pretențioase și mă simțeam ca o impostoare. Departe de mine înflăcăra­rea omului pasionat de munca lui, depar­te de mine interesul pentru ascensiune în ierarhia organizațională, departe de mine mulțumirea omului potrivit la locul potri­vit. Și, totuși, m-am străduit timp de cîțiva ani buni: conștiincioasă, promptă, comuni­cativă, la zi cu noutățile... Doar că nu prea eram prezentă la serviciu cu sufletul și, de la un anumit moment încolo, nici măcar cu mintea. Primele fisuri în raționamentul meu de om practic (să ai un serviciu bun, să-ți asiguri existența, să ai stabilitate fi­nanciară) au apărut odată cu primul copil. Am început să mă simt captivă pe dura­ta orelor petrecute la birou, în fața calcula­torului, închideam ochii și cîrpeam fisuri­le cum puteam eu mai bine, spunîndu-mi că sigur sînt pe drumul cel mai bun pentru mine. Dar cînd și-a făcut apariția și cel de­al doilea copil, cîrpelile mele s-au dovedit a fi inutile, iar raționamentul construit în timp, cărămidă cu cărămidă, s-a năruit în­­tr-o clipă. în perioada aceea am înțeles că nu pot încerca, la nesfîrșit, să avansez în­­­tr-o direcție care nu mă reprezintă. Trecerea de la angajatul conștiincios la părintele­ conștiincios s-a produs în mod natural și fără nici un regret din partea ni­mănui. Era și timpul! A urmat o perioadă de căutări și de întrebări. Destul de lungă. Ideea de a scrie era citită bine prin cotloa­nele minții mele încă de prin clasa a op­ta, însă nu depășise niciodată bariera unor pagini de jurnal sau a colaborării cu revis­ta liceului. a poveștile pentru copii nu am ajuns imediat și nici măcar nu am trimsi nimerit drumul de una singură. Co­piii mei m-au dus pînă acolo, prin provo­cările pe care le presupun interacțiunile cu ei, dar mai ales interacțiunile dintre ei. Astfel, m-am pomenit inventînd tot felul de povești, menite (inițial) să stingă diver­se conflicte sau să atenueze supărări și ne­dumeriri copilărești. Din fericire, am avut norocul unui auditoriu receptiv și destul de critic în privința bazaconiilor pe care le debitam. Idei de genul „în camera mea a crescut un copac peste noapte“, sau „am în­­tîlnit-o în tren pe regina furnicilor, mergea pînă la mare...“ n-au scăpat de „de ce“-uri și observații pertinente. Apoi, într-o zi oa­recare, întîmplarea a făcut să descopăr că există un atelier de scris povești. Ce bucu­rie! Mai ales că ideea de a scrie ieșise din catlonul ei atunci cînd copiii îmi ceruseră să le repet povestea cu un urs și un iepure pe care o inventasem pe drumul plictisitor de la grădiniță spre casă. A fost de-a drep­tul amuzant, căci, pe cît de spontan scose­sem povestea din jobenul imaginației, pe atât de repede o și uitasem. Aproape în to­talitate. Atelierul respectiv s-a dovedit a fi exact imboldul de care aveam nevoie pen­tru a căpăta încredere și pentru a-mi dori cu adevărat să scriu. Să scriu bine. Căci nu este suficient să ai idei haioase, contează enorm modul în care scrii despre ele. Am învățat rapid că un personaj intere­sant n-o să facă niciodată lucrurile singur. Că, pentru a fi credibil in ochii micilor citi­tori, are nevoie (asemeni nouă) să mănîn­­ce și să se hidrateze, să caute și să descop­e­­re, să experimenteze tot felul de emoții. în plus, are chiar dreptul de a fi simpatic sau nesuferit. Am învățat că nu este de­ ajuns să-ți alergi personajul și să-l pui să facă un milion de lucruri, dacă nu te oprești să-i conturezi personalitatea. Copiii poate nu Aristotel se identifică mereu cu personajele bucla­te și cu ochi albaștri, dar sigur se vor iden­tifica, măcar un pic, cu un personaj căruia nu-i place conopida sau cu unul care detes­tă să-i spui mereu ce are și ce nu are voie să facă. Incercînd să scriu povești, am aflat o mulțime de lucruri despre mine. Am con­statat, de pildă, că mă simt foarte atrasă de poveștile scrise pe două paliere: cu me­saje pentru copii — clare, la vedere și ușor de interceptat - și mesaje pentru părinți, exprimate mai subtil. Și că tare mi-aș dori să pot scrie și eu așa. Iar asta cere muncă, perseverență, răbdare și organizare. La fel ca în job-ul de birou din prima parte a isto­risirii mele, doar că de data asta în direcția care îmi place cu adevărat. A­uzind de noile mele preocupări, oamenii din jur au avut două ti­puri de reacții: — Uau, ce tare! M-ai făcut curios, să-mi dai și mie să citesc! Sau: - Mda... și în afară de asta, ce-ai mai făcut (cu adevărat) interesant în ultima vreme? In ciuda celei de-a doua reacții (recunosc, neașteptată pentru mine), am reușit să depășesc sentimentul de descurajare. Iar motivul este unul foarte simplu: îmi pla­ce cine sînt și cum sînt atunci cînd scriu o poveste, îmi place să fiu personajul princi­pal, deși în viața pămînteană am tendința să rămân­ mai degrabă, ascunsă în spatele cortinei, îmi place să fiu personajul nega­tiv care, adesea, dă savoare poveștii (căci, nu-i așa, sîntem cu toții atrași și de par­tea întunecată a lucrurilor), îmi place să fiu povestitorul, să ajut povestea să prin­dă contur și să-și urmeze calea. De fapt, cel mai mult îmi place că mi-am găsit și eu, în sfîrșit, locul. Și, indiferent dacă acest lucru se va materializa sau nu în vreun fel, mă străduiesc să scriu povești un pic mai bine în fiecare zi. Adriana Ștefan este economistă. „A educa mintea fără a educa inima nu înseamnă educației wi <BTm­TiTiWi Tfflnnii­ bi'imwinrffiwhi ¥ annii«MnOTff'w­i'Wi dosar Dll .EM­A •A­n­u­l X­V • nr. 749 • 28 iu­n­ie - 4 iutte>2018 ESw

Next