Dilema Veche, 2018 (Anul 15, nr. 737-749)

2018-06-28 / nr. 749

în cel mai recent film al său, regizorul Komel Mundruczo abordează subiectul crizei contemporane a migranților. Es­te poate cea mai directă tratare a aces­tei teme propusă de o ficțiune cinemato­grafică, într-un an (2017) în care chesti­unea imigrației s-a aflat pe toate baze­le, fiind atinsă și de alte figuri proemi­nente ale cinema-ului european de ar­tă, precum Michael Haneke sau Fatih Akin. Preocuparea celor doi era însă mai mult tangențială, ca un semn de întreba­re obsedant, aflat totuși în subtext, um­brit de alte fire narative mai importante; în schimb, Mundruczo deapănă chiar în prim-plan povestea unui imigrant sirian care, după ce este împușcat, descoperă că poate să zboare. Pentru această fabulă pe marginea ac­tualității, regizorul a imprimat filmului său mult din atitudinea antiimigrațio­­nistă și adînc naționalistă a Guvernului Viktor Orbán. Nu e prima oară cînd Mun­druczo trage cu ochiul în agenda politică a prim-ministrului maghiar: în Feher Is­­ten / White God, din 2014, cineastul ex­ploata o decizie a cabinetului Orbán pri­vitoare la impozitarea diferențiată a cri­nilor, în funcție de rasă - corciturile ur­­mînd să coste mai mult decît cîinii de ra­să maghiară pursînge. Mundrucza con­ferea acelui film o alură de povestioară a lui Colț Alb, reactualizată, o corcitură bună și blîndă este separată de tînăra sa stăpînă și trebuie să suporte abuzurile oamenilor cu suflet rău, care transformă animalul într-o bestie însetată de sînge: pe parcurs, lucrurile se inversează și iau forma unui revenge movie, în care o hoar­dă de cîteva sute de cîini terorizează lo­cuitorii Budapestei, însă paralela cu Ju­piter Koldja nu se oprește doar la nive­ Victor MOROZOV dilematograf Imigrantul zburător­ ­ul genezei filmului. O fi acționînd Mun­druczo ca un cineast politic atent la sta­rea nației (cîinii pe post de oprimați care în final își iau revanșa asupra tiranului), dar asta nu înseamnă că e complet dez­interesat de formă: atît filmul precedent, cît și acesta se întemeiază pe un cocktail de genuri cinematografice, în care inte­resul central - un fel de cireașă de pe tort - pare să fie acordat SF-ului. E pro­babil o încercare de a mai dilua din te­ma apăsătoare, căci actualitatea, în Ju­piter holdra, se invită în cadru cu tot ce are mai urît: autorități care trag orbește în refugiați, atentate la metrou, un oraș sub stare de asediu în care cerul e brăz­dat de elicoptere amenințătoare. Dinco­lo de asta, tentația psihologizantă a fil­mului e pur convențională: tînărul imi­grant e luat în primire de un doctor pus pe linie moartă, jucat de Merab Ninidze, care este decis să facă profit de pe urma abilității celui dintîi de a levita. Astfel, doctorul îl prezintă ca pe un înger unei națiuni debusolate, dar avide de minuni, fie ele contrafăcute. Regăsim aici aceeași preocupare a lui Mundruczo pentru stu­diul părții întunecoase a naturii umane, mereu gata să pervertească și să exploa­teze în folosul propriu; singurul perso­naj pozitiv este refugiatul inocent, pier­dut printre oameni fără scrupule. Pilda filmului, care vine mai ales pe cale ale­gorică, pare să spună că pînă și cei ca­re pretind a fi protectorii tăi dovedesc că au un miez de tîlhar. Și tot în firea unei astfel de pelicule „cu cheie“ e și faptul că, spre final, tîlharul se va îndrepta, va conștientiza greșeala. Mundruczo nu ascunde faptul că filmul e cît se poate de demonstrativ, chiar și ti­tlul său face referire la satelitul planetei Jupiter, Europa. Dacă însă chiar își pro­pune să gloseze pe marginea unei stări de fapt generale (afluxul imigranților în­­tr-o lume care nu e dornică să-i primeas­că) și, eventual, să denunțe obtuzitatea și apucăturile naționaliste ale Europei, atunci cred că mijloacele filmului sînt problematice. Rezultatul, deși se dorește a fi empatic, este la fel de cinic ca ten­tativele unor Haneke, Ruben Östlund sau Yorgos Lanthimos, regizori în vogă ai așa-zisului cinema de artă european. O cale în răspăr cu tipul de cinema aro­gant practicat de cei de mai sus, și ca­re prezintă o soluție umanistă, reușind în același timp să arboreze o estetică de­licată, este filmul La Villa, al cineastu­lui angajat Robert Guediguian; acolo, o familie dezbinată se unește grație unor refugiați. Mundrucze pare totuși să ai­bă o concepție destul de îngustă despre ce înseamnă „cinema de artă“, dovadă fi­ind uzul aparent aleatoriu al planurilor lungi, altă constantă a cinema-ului chi­rurgical practicat de Haneke & Co. Fără să aibă răceala celor din urmă, Jupiter Koldja nu are nici virtuozitate a mizan­scenei, deși vine dintr-o cultură cinema­tografică care a stat bine chiar și în ulti­mii ani, realismului cariat practicat de Mundruczo îi prefer însă onirismul din On Body and Soul, al lui Ildikó Enyedi, și mai ales imersiunea frenetică din Son of Soul, de Lăszlo Nemeș. ■ ■ • Youn Sun Nah, She Moves On, ACT, 2017. Vocea lui Youn Sun Nah a cochetat din­­totdeauna cu pop-ul candid, oferind una din cele mai eficiente chei de acces în uni­versul jazz și în portofoliul casei de dis­curi ACT (o funcție esențială e îndepli­nită și de standardele de inginerie sono­ră impecabilă garantate de instituția re­spectivă). Pe albumul She Moves On e chiar o provocare să identifici ancorele jazz, în ciuda faptului că artista îl are de par­tea ei pe unul dintre chitariștii de mar­că ai genului­­ Marc Ribhot (recent pre­zentat în această rubrică cu ocazia vizitei în România). Acesta preferă să țină iso­nul cu solouri rock retrase sau îngînări folk, urmînd exemplul altor chitariști ca­re au mai acompaniat-o pe diva din Se­­ul/Paris, vezi contribuțiile lui Ulf Wa­­kenius, care pe albume rareori iese din matca subordonată obiectivelor de popu­larizare jazz urmărite de întreg catalo­gul Youn Sun Nah. Filamentele jazz ca­re mai pîlpîie pe acest material se dato­­ r Jupiter holdja / Jupiter’s Moon (Ungaria-Germania-Franța, 2017), de Kornel Mundruczo. Aron BIRO audio și n-am cuvinte Filamente rează clăparului și producătorului Jamie Saft, a cărui experiență este strîns lega­tă de numele lui John Zorn. Saft e res­ponsabil cu arhitectura sonoră și concep­tul pop-jazz ilustrat aici, ajutat de bate­ristul Dan Rieser în momentele cu carac­ter mai improvizațional - o secție ritmi­că atipică, din care ritmul uneori lipsește, tobele fîlfîind blînd și subtil în jurul vo­cii protagonistei. Un ingredient esențial al succesului lui Youn Sun Nah este contrastul între ori­ginile asiatice, contextul jazz în care ac­tivează artista și selecția de șlagăre occi­dentale cîntate cu dicție perfectă, formată parcă pe coloane sonore Disney. Strategia e facilitată și pe acest album de o selecție de piese clasice preluate din surse diver­se — Joni Mitchell („The Dawntreader“), Lou Reed („Teach the Gifted Children“), Jimi Hendrix („Drifting“, cu interesan­te răstălmăciri chitaristice din partea lui Ribot), Paul Simon („She Moves On“), Peter, Paul­­ Mary („No Other Name“). Paleta este mai puțin năstrușnică decît în trecut, fără bucăți care să cocheteze cu parodia (preluările Metallica ori Ni­ne Inch Nails de pe alte albume), întreg materialul este fixat într-un spațiu so­bru, al tributului adus clasicilor eterni, unul americanocentric - acolo unde în trecut se mai strecurau bucăți exotice cu trimitere la originile asiatice sau la do­miciliul parizian al artistei, acum avem doar selecții consacrate de folclorul ame­rican­­ „A Sailor’s Life“, „Fools Rush In“ și „Black is the Color“. Ca de obicei, se propun și unele bucăți originale - prin acestea iese la lumină mai puternic filonul jazz, astfel că sînt distanțate în ordinea pieselor (deschide­re, închidere) asemeni unor pastile care trebuie dozate înainte și după masă pen­tru a-și face efectul în dieta vintage pop­­folk recomandată de ansamblul materi­alului. Producătorul Jamie Saft pune și el la dispoziție o compoziție, „Too Late“, o baladă folk croită în spiritul albumului, cu aportul unui cvartet de coarde. Fără a se aventura în a cînta în mai multe limbi și inspirîndu-se dintr-o pa­letă limitată de genuri și epoci muzica­le, Youn Sun Nah oferă cu She Moves On cel mai conservator album al său­­ mai puțin globalist și efervescent decît în tre­cut, conceput pentru a ataca piața ame­ricană, ori poate gîndit astfel de newyor­­kez­ul Jamie Saft. Acesta a avut un rol central în concepție și o ghidează pe di­vă în alte direcții decît suedezul Ulf Wa­­kenius - colaboratorul pe care Yomn Sun Nah îl mai credita în trecut drept sfetnic. Cu această subtilă schimbare de direcție, artista propune acum un soi de încarna­re feminină și cu sînge asiatic a lui Frank Sinatra. Yomn Sun Nah & Uli Wakenius vor concerta în seara de 12 iulie în cadrul Festivalului de Jazz de la Gărîna. Mai multe la wwwgarana-jazz.ro. Aron Biro este autorul blogului http:l / aronbiro.blogspot.com. Youn Sun Nah She Moves C~ REGIMUL ARTELOR ȘI MUNIȚIILOR / / mgm IV Anul XV • nr. 749 • 28 iunie-4 iulie 2018« DILEMA

Next