Dilema Veche, 2018 (Anul 15, nr. 737-749)
2018-06-28 / nr. 749
în cel mai recent film al său, regizorul Komel Mundruczo abordează subiectul crizei contemporane a migranților. Este poate cea mai directă tratare a acestei teme propusă de o ficțiune cinematografică, într-un an (2017) în care chestiunea imigrației s-a aflat pe toate bazele, fiind atinsă și de alte figuri proeminente ale cinema-ului european de artă, precum Michael Haneke sau Fatih Akin. Preocuparea celor doi era însă mai mult tangențială, ca un semn de întrebare obsedant, aflat totuși în subtext, umbrit de alte fire narative mai importante; în schimb, Mundruczo deapănă chiar în prim-plan povestea unui imigrant sirian care, după ce este împușcat, descoperă că poate să zboare. Pentru această fabulă pe marginea actualității, regizorul a imprimat filmului său mult din atitudinea antiimigraționistă și adînc naționalistă a Guvernului Viktor Orbán. Nu e prima oară cînd Mundruczo trage cu ochiul în agenda politică a prim-ministrului maghiar: în Feher Isten / White God, din 2014, cineastul exploata o decizie a cabinetului Orbán privitoare la impozitarea diferențiată a crinilor, în funcție de rasă - corciturile urmînd să coste mai mult decît cîinii de rasă maghiară pursînge. Mundrucza conferea acelui film o alură de povestioară a lui Colț Alb, reactualizată, o corcitură bună și blîndă este separată de tînăra sa stăpînă și trebuie să suporte abuzurile oamenilor cu suflet rău, care transformă animalul într-o bestie însetată de sînge: pe parcurs, lucrurile se inversează și iau forma unui revenge movie, în care o hoardă de cîteva sute de cîini terorizează locuitorii Budapestei, însă paralela cu Jupiter Koldja nu se oprește doar la nive Victor MOROZOV dilematograf Imigrantul zburător ul genezei filmului. O fi acționînd Mundruczo ca un cineast politic atent la starea nației (cîinii pe post de oprimați care în final își iau revanșa asupra tiranului), dar asta nu înseamnă că e complet dezinteresat de formă: atît filmul precedent, cît și acesta se întemeiază pe un cocktail de genuri cinematografice, în care interesul central - un fel de cireașă de pe tort - pare să fie acordat SF-ului. E probabil o încercare de a mai dilua din tema apăsătoare, căci actualitatea, în Jupiter holdra, se invită în cadru cu tot ce are mai urît: autorități care trag orbește în refugiați, atentate la metrou, un oraș sub stare de asediu în care cerul e brăzdat de elicoptere amenințătoare. Dincolo de asta, tentația psihologizantă a filmului e pur convențională: tînărul imigrant e luat în primire de un doctor pus pe linie moartă, jucat de Merab Ninidze, care este decis să facă profit de pe urma abilității celui dintîi de a levita. Astfel, doctorul îl prezintă ca pe un înger unei națiuni debusolate, dar avide de minuni, fie ele contrafăcute. Regăsim aici aceeași preocupare a lui Mundruczo pentru studiul părții întunecoase a naturii umane, mereu gata să pervertească și să exploateze în folosul propriu; singurul personaj pozitiv este refugiatul inocent, pierdut printre oameni fără scrupule. Pilda filmului, care vine mai ales pe cale alegorică, pare să spună că pînă și cei care pretind a fi protectorii tăi dovedesc că au un miez de tîlhar. Și tot în firea unei astfel de pelicule „cu cheie“ e și faptul că, spre final, tîlharul se va îndrepta, va conștientiza greșeala. Mundruczo nu ascunde faptul că filmul e cît se poate de demonstrativ, chiar și titlul său face referire la satelitul planetei Jupiter, Europa. Dacă însă chiar își propune să gloseze pe marginea unei stări de fapt generale (afluxul imigranților într-o lume care nu e dornică să-i primească) și, eventual, să denunțe obtuzitatea și apucăturile naționaliste ale Europei, atunci cred că mijloacele filmului sînt problematice. Rezultatul, deși se dorește a fi empatic, este la fel de cinic ca tentativele unor Haneke, Ruben Östlund sau Yorgos Lanthimos, regizori în vogă ai așa-zisului cinema de artă european. O cale în răspăr cu tipul de cinema arogant practicat de cei de mai sus, și care prezintă o soluție umanistă, reușind în același timp să arboreze o estetică delicată, este filmul La Villa, al cineastului angajat Robert Guediguian; acolo, o familie dezbinată se unește grație unor refugiați. Mundrucze pare totuși să aibă o concepție destul de îngustă despre ce înseamnă „cinema de artă“, dovadă fiind uzul aparent aleatoriu al planurilor lungi, altă constantă a cinema-ului chirurgical practicat de Haneke & Co. Fără să aibă răceala celor din urmă, Jupiter Koldja nu are nici virtuozitate a mizanscenei, deși vine dintr-o cultură cinematografică care a stat bine chiar și în ultimii ani, realismului cariat practicat de Mundruczo îi prefer însă onirismul din On Body and Soul, al lui Ildikó Enyedi, și mai ales imersiunea frenetică din Son of Soul, de Lăszlo Nemeș. ■ ■ • Youn Sun Nah, She Moves On, ACT, 2017. Vocea lui Youn Sun Nah a cochetat dintotdeauna cu pop-ul candid, oferind una din cele mai eficiente chei de acces în universul jazz și în portofoliul casei de discuri ACT (o funcție esențială e îndeplinită și de standardele de inginerie sonoră impecabilă garantate de instituția respectivă). Pe albumul She Moves On e chiar o provocare să identifici ancorele jazz, în ciuda faptului că artista îl are de partea ei pe unul dintre chitariștii de marcă ai genului Marc Ribhot (recent prezentat în această rubrică cu ocazia vizitei în România). Acesta preferă să țină isonul cu solouri rock retrase sau îngînări folk, urmînd exemplul altor chitariști care au mai acompaniat-o pe diva din Seul/Paris, vezi contribuțiile lui Ulf Wakenius, care pe albume rareori iese din matca subordonată obiectivelor de popularizare jazz urmărite de întreg catalogul Youn Sun Nah. Filamentele jazz care mai pîlpîie pe acest material se dato r Jupiter holdja / Jupiter’s Moon (Ungaria-Germania-Franța, 2017), de Kornel Mundruczo. Aron BIRO audio și n-am cuvinte Filamente rează clăparului și producătorului Jamie Saft, a cărui experiență este strîns legată de numele lui John Zorn. Saft e responsabil cu arhitectura sonoră și conceptul pop-jazz ilustrat aici, ajutat de bateristul Dan Rieser în momentele cu caracter mai improvizațional - o secție ritmică atipică, din care ritmul uneori lipsește, tobele fîlfîind blînd și subtil în jurul vocii protagonistei. Un ingredient esențial al succesului lui Youn Sun Nah este contrastul între originile asiatice, contextul jazz în care activează artista și selecția de șlagăre occidentale cîntate cu dicție perfectă, formată parcă pe coloane sonore Disney. Strategia e facilitată și pe acest album de o selecție de piese clasice preluate din surse diverse — Joni Mitchell („The Dawntreader“), Lou Reed („Teach the Gifted Children“), Jimi Hendrix („Drifting“, cu interesante răstălmăciri chitaristice din partea lui Ribot), Paul Simon („She Moves On“), Peter, Paul Mary („No Other Name“). Paleta este mai puțin năstrușnică decît în trecut, fără bucăți care să cocheteze cu parodia (preluările Metallica ori Nine Inch Nails de pe alte albume), întreg materialul este fixat într-un spațiu sobru, al tributului adus clasicilor eterni, unul americanocentric - acolo unde în trecut se mai strecurau bucăți exotice cu trimitere la originile asiatice sau la domiciliul parizian al artistei, acum avem doar selecții consacrate de folclorul american „A Sailor’s Life“, „Fools Rush In“ și „Black is the Color“. Ca de obicei, se propun și unele bucăți originale - prin acestea iese la lumină mai puternic filonul jazz, astfel că sînt distanțate în ordinea pieselor (deschidere, închidere) asemeni unor pastile care trebuie dozate înainte și după masă pentru a-și face efectul în dieta vintage popfolk recomandată de ansamblul materialului. Producătorul Jamie Saft pune și el la dispoziție o compoziție, „Too Late“, o baladă folk croită în spiritul albumului, cu aportul unui cvartet de coarde. Fără a se aventura în a cînta în mai multe limbi și inspirîndu-se dintr-o paletă limitată de genuri și epoci muzicale, Youn Sun Nah oferă cu She Moves On cel mai conservator album al său mai puțin globalist și efervescent decît în trecut, conceput pentru a ataca piața americană, ori poate gîndit astfel de newyorkezul Jamie Saft. Acesta a avut un rol central în concepție și o ghidează pe divă în alte direcții decît suedezul Ulf Wakenius - colaboratorul pe care Yomn Sun Nah îl mai credita în trecut drept sfetnic. Cu această subtilă schimbare de direcție, artista propune acum un soi de încarnare feminină și cu sînge asiatic a lui Frank Sinatra. Yomn Sun Nah & Uli Wakenius vor concerta în seara de 12 iulie în cadrul Festivalului de Jazz de la Gărîna. Mai multe la wwwgarana-jazz.ro. Aron Biro este autorul blogului http:l / aronbiro.blogspot.com. Youn Sun Nah She Moves C~ REGIMUL ARTELOR ȘI MUNIȚIILOR / / mgm IV Anul XV • nr. 749 • 28 iunie-4 iulie 2018« DILEMA