Dilema Veche, 2018 (Anul 15, nr. 737-749)
2018-06-28 / nr. 749
• Gardenia de Elzbieta Chowaniec, traducerea: Luiza Săvescu, regia: Zoltan Balazs, decorul: Constantin Ciubotariu, costumele: Andrada Chiriac. Cu: Antoaneta Zaharia, Paula Niculiță, Simona Popescu, Mădălina Ciotea. Spectacolul este produs în cadrul proiectului european „Fabulamundi. Playwriting Europe“, cofinanțat prin programul „Europa Creativă“ al Uniunii Europene 2017- 2020. Teatrul Odeon. Noua producție a Teatrului Odeon, Gardenia, îl readuce în România pe regizorul Zoltán Balázs. Născut la Cluj, Balázs trăiește la Budapesta, unde are o companie independentă de teatru, Maladype, cu care a venit în România de mai multe ori. în spectacolele lui, corpul și textul funcționează simbiotic, unul prin altul, împreună, nu doar alături. De la biomecanica lui Meyerhold la teatrul-dans al Pi ana STOICA rosencrantz , co Drame și formalisme litatea de a se sustrage unui tipar comportamental specific unei familii. Patru femei, de la străbunică la strănepoată (cea care învață căderea și imprimă destinul - Antoaneta Zaharia, pragmatica - Paula Niculiță, fragila agresivă - Simona Popescu, rebela cinică Mădălina Ciotea), parcurg un secol, strâns conectate la istorie, și repetă la nesfârșit drame și comportamente toxice. Fiecare eșuează la nivel individual, mai ales în ipostaza de părinte. Femeile își ratează vocația de mamă, copilele își promit să fie părinți mai buni pentru odraslele lor și, desigur, repetă eșecul propriilor mame. Poveștile în sine sînt mai puțin importante, nu din cauză că n-ar fi relevante, ci pentru că sînt construite ca exemple ilustrative pentru tipar. Scriitoarea vizează modelul existențial transgenerațional, nu destinele inviduale care fac vizibil tiparul. Deci miza este panorama, nu detaliul. Fiecare personaj își începe povestea Miza este panorama, nu detaliul. nei Bausch. Zoltán Balázs experimentează tot felul de formule prin care corpul activează dramaturgia, verbală sau nonverbală. Textul scriitoarei poloneze Elzbieta Chowaniec — montat a doua oară în România, după spectacolul din 2012 al Teatrului Maghiar „Csiki Gergely“ din Timișoara, regia Koltai M. Gabor — îi oferă regizorului un suport bun pentru asemenea explorări deoarece este construit pe baza unui model repetitiv: o situație narativă se reia, cu mici diferențe, în patru variante. Gardenia este un studiu dramaturgic despre modelul transgenerațional, realizat într-un univers eminamente feminin: rănile-fantomă ale trecutului din propria familie, pe care le purtăm încrustate în ADN și care ne influențează destinul. Perspectiva nu este aici legată de vină sau responsabilitate (a generației actuale pentru faptele trecute), ci de imposibiprintr-un monolog care descrie perioada copilăriei, cînd speră la un viitor diferit de norma familiei, pentru a continua cu dialoguri căci, pe măsură ce se maturizează, predecesoarele (mame, bunici) i se alătură (istoricul traumelor și comportamentelor nocive se activează) și viața reia ciclul repetitiv. Este în scriitură un refren biografic pe care Zoltán Balázs îl exploatează în spectacolul de la Odeon printr-o abordare constructivistă. Scenografia (Constantin Ciubotariu) este geometrică, se conectează vizual cu abstracționismul lui Piet Mondrian: o serie de linii (bare subțiri de metal), scări care nu duc nicăieri și diferite forme geometrice rezultate din acest mixaj, în alb, negru și galben. Coregrafia este bazată pe sincronie, cu personajele mișcîndu-se și vorbind mai mult în paralel decît direct, unele cu altele. Gesturi identice repetate marchează acumulări temporale sau experiențiale, aparițiile desculțe, în furou, reprezintă vîrste primare, inocente, încă nepervertite (copilăria); hainele galbene, pantofii și rujul negru asumă maturizarea și totodată destinul. Ca adulte, femeile sînt prinse din urmă de trauma transgenerațională, încarnată în trupurile predecesoarelor care li se alătură în mișcări sincron. Pînă aici, spectacolul poate părea, deși motivat, excesiv de formalist. Există însă o ramă mai largă care schimbă puțin direcția. Trebuie spus că stilul de joc este rece, distant, că monoloagele, deși personale, conțin și momente de comentariu (personajele sînt totodată și naratori, iar asta este o poziție parțial obiectivă). Acest dramatic minimalist este tăiat din loc în loc de pasaje de operă: coloana sonoră se constituie într-o serie de arii pe care personajele le „cîntă“. Aici sînt mai multe lucruri de remarcat. Primul ar fi că există o convenție expresă, să fie clar că personajele mimează cîntatul, deși o fac (ar trebui să o facă) credibil. Apoi, ariile de operă funcționează ca un debușeu pentru aceste femei zgîriate de viață, abrutizate afectiv. Dincolo de luciditatea dezolantă care se instalează foarte devreme în viața fiecăreia, ele au încă resurse de afectivitate, doar că răbufnirile emoționale au o forță (auto)destructivă. De fapt, aici regizorul complică puțin personajele, adăugind cinismului un bagaj afectiv greu. Practic, Zoltán Balázs oferă tragicului două texturi diferite. Nu în cele din urmă, opera, care exprimă, asumat și pasional, sentimente complexe ce denotă o viață interioară convulsivă, reprezintă aici un contrapunct la narațiunile și confesiunile dramaturgice, raționale și distante. Jocul dramatic minimalist, sterilizat, este alternat cu exhibarea muzicală a afectului. Constructul performativ din Gardenia este argumentat, dar se pune problema dacă el funcționează. Poate că, la premieră, spectacolul era prea crud, plutea încă o stinghereală care accentua formalismul și crea senzația de artificial. Refrenele - vizuale, coregrafice, de text și structură dramatică - pot deveni monotone, dacă spectacolul nu vibrează. Ceva lipsește și din modul în care se întretaie drama cu opera, senzație amplificată de inexistența informațiilor privind coloana sonoră (nu sîntem un popor cultivat muzical, care ascultă Puccini de dimineața pînă seara), ceea ce face dificil de înțeles conexiunile între situația dramatică și cea muzicală (conexiunile există, în mod cert, opera oferind un metacomentariu asupra dramei). Aș zice că spectacolul ar putea funcționa, dar încă nu e gata (sau, cum se zice în teatru, că trebuie să se așeze). Oana Stoica este critic de teatru. REGIMUL ȘI MUNIȚIILOR p | | EMA • Anul XV • nr. 749 • 28 iunie - 4 iulie 2018