Dilema Veche, 2018 (Anul 15, nr. 737-749)

2018-06-28 / nr. 749

E­ra din plastic verde, lucios și pă­rea unicul loc sigur în care copilul putea să țină uriașa rădașcă pe care o prinsese, cu infinite precauții, cu o seară în urmă, nefamiliarizat cu drep­turile animalelor sălbatice la libertate și problemele spinoase de etică pe care su­biectul le generează. Insecta era, după toate standardele entomologice, giganti­că. Pentru copilul în vîrstă de numai 9 ani, părea un gîndac al lui Hercule, rătă­cit prin pădurea de la Crevedia. Așezată în săpuniera dreptunghiulară, rădașca atingea cu coarnele și picioarele dinapoi ambele laturi scurte, în extensie maxi­mă. Ochiul de viitor arh­itect al copilu­lui apreciase că noua casă de plastic ofe­rea spațiul existenței minime, ba chiar și confortul umbrei și hrănirii la ore regula­te cu frunze și muguri de plante (copilul habar nu avea care putea fi dieta echili­brată pentru o rădașcă, se baza pe presu­puneri copilărești). Avea să afle mult mai tîrziu că arhitecții căutaseră, în 1929, la Frankfurt, exact spațiul existenței mi­nime, das Existenzminimum, adică acel spațiu care să încapsuleze cu precizie toate funcțiunile necesare unei locuințe și că alți arhitecți, după numai 30 de ani, condamnaseră acest demers care strivea utilizatorul și-l transforma într-un sim­plu mecanism al unei mașini de locuit. Dar să revenim la insectele noastre. O dată așezat capacul deasupra ei, goanga mai zgîria un pic pereții netezi ai săpunierei cu cangele perfecte de la capătul picioarelor muscu­­ larin NICULAE urbe în verbe Săpuniera joase, apoi se liniștea. Aer intra la interi­or, în cantități însemnate, întrucît stan­dardele de turnare a formelor de plastic erau laxe la vremea respectivă, mai ales pentru produsele destinate pieței inter­ne, așa cum era cazul de față, judecind și după cantitatea de apă care se prelin­gea din săpunieră de fiecare dată cînd un agent de curățire umezit, fie și puțin, era găzduit în incinta verde. Dimineața, in­secta era trezită, se dezmorțea, apoi era scoasă la plimbare de copilul grijuliu cu animalul său de companie. Săpuniera era de colegii săi de tabără care se aduna­ră clopot în jurul insectei, atingînd-o cu bețigașe, punînd întrebări pline de curi­ozitate, cărora copilul le răspunse cum știu mai bine, așteptînd ca grupul să se împrăștie pentru a-și continua plimba­rea în liniște, ceea ce se și întîmplă, în momentul cînd se dădu alarma că „au bă­gat prăjituri la bufet“. Incidentul trecu astfel aproape neobservat, iar seara copi­lul se culcă, la fel ca în toate serile, cu să­puniera sub pat, gîndindu-se bucuros la noua zi de vacanță ce avea să vină. Insecta era, după toate standardele entomologice, gigantică, ideală și la transport, întrucît încăpea în­­tr-un buzunar și nici nu dădea de bănu­it. Profesorii care-l vedeau mereu pe co­pil cu săpuni era în mînă sau în buzunare îl priveau cu satisfacția pe care doar con­templarea rodului pîrguit al educației le­­o putea aduce, punînd acest lucru pe sea­ma înțelegerii de către o minte necoaptă, dar perspicace, a importanței igienei per­sonale în combaterea hepatitei și a vier­milor. De altfel, izbită de pereții săpunie­rei, rădașca producea exact sunetul unui ciot de săpun, tare ca piatra, uscat și cră­pat, care se încăpățînează să nu se termi­ne, oricît ți-ai dori tu să o termini cu el. Intr-o dimineață, pe cînd contempla cleștii uimitori ai animalului care se pre­umbla prin frunziș, copilul fu descoperit în zori, pe cînd goarna suna vesel deșteptarea, băiețelul deschise vesel să­puniera și așteptă ca rădașca să-și facă înviorarea, numai că insecta avea capul separat de trup printr-o tăietură preci­să de briceag, aplicată, așa cum avea să afle mai tîrziu, de un coleg invidios. Pi­cioarele și cleștii se mai mișcau, iar co­pilul nu înțelese din prima situația sau refuză să o priceapă. Cu degetele sale mici, îi lipi capul de trunchi. Rădașca pă­rea, din nou, întreagă, dar nu mai por­ni la plimbare. Spațiul existenței mini­me, menit să asigure confortul de locui­re, nu-i oferise totuși insectei protecția în fața cruzimii gratuite, iar bunele intenții pavaseră calea către distrugerea fizică a animalului de companie. Rădașca mai mișcă pînă la asfințit, din ce în ce mai stins, pînă cînd rămase cu totul imobilă, iar copilul înțelese că, intervenind în or­dinea firească a lucrurilor, condamnase insecta la moarte. Ar fi întrebat-o, dacă ar fi putut, dacă stătuse bine în săpunie­ră, deși intuia un răspuns negativ, simi­lar celui pe care l-ar fi dat locuitorii dea­lului Uranus, cărora regimul le demola­se casele și-i mutase la un trai „superi­or“, în blocurile din panouri prefabrica­te. Fără să știe nimic despre responsa­bilitatea arhitectului față de oamenii pe care intenționează să-i fericească, con­­vingîndu-i să trăiască (adesea împotriva voinței lor) potrivit viziunii sale asupra spațiului, copilul jeli­ jeli mult, nu doar pierderea tovarășului necuvîntător, ci și sfirșitul propriei inocențe. Sorin Niculae este profesor la Universi­tatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Min­­cu“ din București. LA FAȚA LOCULUI / CEA MAI CITITĂ REVISTĂ DE ISTORIE DIN ROMÂNIA! IțEI* Put TAR ■c*?OS‘ 88? I­v­m I * EDIȚIA DE IUNIE, la toate punctele de difuzare a presei Cartea România în Primul Război Mondial glenn­e. torrey românia ÎN primul război MONDIAL PREȚ PACHET SPECIAL 29,99 lei numai împreună cu revista Historia în limita stocului disponibil DILEMA • Anul XV • nr. 749 • 28 iunie - 4 iulie 2018 Q|

Next