Dilema Veche, 2018 (Anul 15, nr. 737-749)

2018-06-28 / nr. 749

LA FATA TIMPULUI / Nicolae DRĂGUȘIN C­urtea Constituțională a Români­ei (CCR), îndeplinind rolul de „ga­rant al supremației Constituției“, exercită o serie de atribuții precum veri­ficarea constituționalității legilor înainte și după promulgare, soluționarea conflic­telor juridice de natură constituțională. S-ar putea spune că CCR e menită să apere legea fundamentală în fața excesu­lui de activitate al autorităților publice, în ce condiții Constituția însăși ar avea nevoie să fie apărată de excesul de acti­vitate al CCR? Niciodată această problemă nu s-a pus mai serios decît în ultimii doi ani. CCR a fost solicitată să se pronunțe într-un nu­măr tot mai mare de spețe începînd cu 2005-2007, perioadă de cînd datează și prima sugestie de abolire a Curții (Că­tălin Avramescu, „Desființarea Curții Constituționale“ revista 22, 4 octombrie 2005). în cazuistica proprie, mai sensibi­lă decît controlul de constituționalitate și hotărî­rea asupra excepțiilor de neconstituționalitate nu poate fi decît soluționarea conflictelor juridice de na­tură constituțională. Nu e întîmplător că această atribuție a zăcut în adormire pî­­nă în 2005 și s-a revigorat ulterior. De ce? România s-a văzut forțată să proce­deze la o reformă legislativă a statului care să creeze condițiile luptei eficiente împotriva corupției; apoi, electoratul ro­mân a trimis de trei ori la șefia statului două persoane cu temperamente diferite, e drept, dar unite de o agendă comună, opusă majorității parlamentare. Astfel, s-au creat premisele unor conflicte din­tre autorități, pe aliniamentul conserva­rea privilegiilor în mîinile unor grupuri cu acces la resurse (definiția corupției ca activitate specifică a oligarhiei) vs. de­mocratizarea privilegiilor legale. Referi­tor la protagoniștii acestor conflicte, es­te interesant de observat că dacă, în ma­joritatea cazurilor pînă în 2014, aceștia erau președintele și, respectiv, Guvernul cu Parlamentul, după 2014 se adaugă au­toritatea judecătorească c­reșterea volumului de activita­te nu poate să dea seamă decît­­ asupra vizibilității și, cel mult, importanței acestei autorități publice. Posibilitatea ca activitatatea CCR să ex­­ceadă Constituției pe care, teoretic, tre­buie să o apere nu se documentează decît în raport cu tipul soluțiilor adop­tate și, mai ales, cu raționamentele ca­re le susțin. Ultraactivitatea CCR din anii 2016-2018 este comparabilă cu ace­ea din 2012; în ambele situații, CCR a pronunțat soluții care au dinamizat dez­baterea publică. Diferența este că dacă, în 2012, reacțiile s-au produs preponde­rent în domeniul politic, în 2016-2018 reacțiile au avut un caracter pronunțat doctrinar. Cu alte cuvinte, în 2016-2018 dezbaterea a trecut dincolo de soluție, a depășit comentariul politic pentru a ana­liza raționamentul din spatele acesteia. Profesionalizare­a dezbaterii publice? Po­sibil, în tot cazul, există o diferență majo­ră între tipul soluțiilor adoptate în 2012­­ cînd CCR a fost solicitată să se pronunțe, bunăoară, asupra motivelor de suspen­dare a șefului statului, asupra conflictu­lui dintre președinte și premier cu privi­re la participarea la Consiliul European și asupra validării referendumului de demitere a șefului statului­­ și soluțiile adoptate după 2016. Dintre acestea, cele mai importante vizează abuzul în servi­ciu, eliminarea infracțiunilor de corupție din categoria „amenințărilor la securita­tea națională“, slăbirea rolului deținut de președinte în numirea șefilor din Justiție și în revocarea procurorilor-șefi. Dincolo Cine apără Constituția de Curtea Constituțională? de activitatea jurisdicțională, concretiza­tă în decizii, CCR a desfășurat și o ac­tivitate administrativă, materializată în Hotărîrea 1/2017 prin care președintele CCR își arogă dreptul de a cenzura opi­niile minoritare. Această măsură repre­zintă o noutate în activitatea CCR, du­pă cum neobișnuită este și contestarea acestei hotărîri în circuitul judecătoresc obișnuit (contenciosul administrativ). Polemica în jurul CCR a început în­că din 1990, cînd legiuitorul constitu­ant s-a întrebat asupra oportunității cre­ării unei autorități publice care să asi­gure „supremația Constituției“, după modelul european. Perioada elaborării Constituției este interesantă — și actua­lă în orizontul prezentei hiperactivități - numai din perspectiva argumentelor pen­tru și împotriva unei asemenea instituții, în clipa de față, legitimitatea CCR pare mai mult ca niciodată pusă în discuție; hiperactivitatea scoate la iveală o pute­re uriașă și un viciu latent. Puterea rezi­dă în rol (art. 142, alin. 1) și în atribuții (art. 146). Viciul latent rezidă în alcătui­rea Curții (art. 143 și 145). Le vom lua pe rînd pentru a arăta, altă dată, în ce măsură natura activității desfășurate după 2016 îndreptățește temerile celor care în Adu­narea Constituantă din 1990-1991 fie au respins de plano ideea unei autorități constituționale, fie au cerut organizarea acesteia pe alte baze. Pilonii puterii CCR sînt mulți și bine ancorați în textul constituțional .Evidența se impune încă din cuprinsul legii funda­mentale, ale cărei articole sînt organizate în titluri, capitole și secțiuni. Observăm că, sub aspect instituțional, există două titluri care reglementează autoritățile publice (Parlamentul, președintele Ro­mâniei, Guvernul, administrația publi­că și autoritatea judecătorească) și, re­spectiv, Curtea Constituțională. Astfel observăm că această instituție pare mai curind o grefa ce nu e prinsă cu nimic, exceptînd rolul generic de garantare a supremației Constituției, de trupul legii fundamentale. Este adevărat că legiuito­rul a optat ca „separația și echilibrul pu­terilor“ să opereze „în cadrul democrației constituționale“, ceea ce ar putea justifi­ca exceptarea­ CCR de la aplicabilitatea principiului; în același timp, „România este stat de drept“ (art. 1, alin. 3), ceea ce presupune domnia legii, adică faptul că statul și opțiunile de natură politică se subordonează dreptului. Ce se întîmplă cînd o anume autoritate publică iese din orbita dreptului? CCR deține o riscantă capacitate centri­fugă, în primul rînd, este o instituție care, sub forma deciziilor, se pronunță prin ac­te jurisdicționale. Ele sînt „general obli­gatorii“ (art. 147, alin. 4), în sensul că se aplică cu aceeași forță tuturor, indiferent dacă în cauză sînt autorități publice ori cetățeni. Deși modul de funcționare se in­spiră din procedura instanțelor de jude­cată, Curtea prezintă particularitatea Un principiu general este „separația și echilibrul puterilor“. spus, Constituția prevede că există, pe de o parte, autoritățile publice care or­ganizează în instituții cele trei ramuri ale puterii publice (legislativă, executi­vă și judecătorească), iar, pe de altă par­te, Curtea Constituțională a României. Nu trebuie să-i învinuim pe John Locke și pe Montesquieu că nu au prevăzut că în afara celor trei puteri mai există și o a patra, după cum nici noi nu trebuie să ne învinovățim pentru acest adaos la tradiția care s-a născut prin refuzul ab­solutismului politic; în definitiv, nimănui nu trebuie să i se reproșeze că nu antici­pează evoluția lucrurilor ori că refuză să rămînă încapsulat într-o tradiție rigidă. Problema se conturează abia atunci cînd analizăm titlul III („Autoritățile Publi­ce“) și titlul V („Curtea Constituțională“) prin raportare la la titlul I („Principiile Generale“). Din punct de vedere al lite­rei, fiecare articol constituțional se bu­cură de o egală greutate în ordinea ju­ridică. Totuși, în ordinea simbolic-mo­­rală putem afirma că „principiile gene­rale“ definesc identitatea statului și, pe cale de consecință, se bucură de întîie­­tate și îndeplinesc funcția de cheie in­terpretativă. Un principiu general este „separația și echilibrul puterilor“ (art. 1, alin. 4). Mai mult sau mai puțin eficient, acest principiu stă la baza interacțiunii dintre autoritățile publice evocate la ti­tlul III. Principiul pare însă inaplica­bil CCR. Analizînd titlul V din perspec­tiva principiului separației, trebuie să esențială uneori­­ că deciziile sînt defini­tive încă de la prima pronunțare. Soluția adoptată nu este atacabilă în nici un fel. Spre comparație, nu există nici un act al vreunei autorități publice care să nu fie atacabil, ceea ce poate fi interpretat nu doar în orizontul „echilibrului puterilor“, ci și în cel al unui „proces echitabil“ (art. 21). Calea de atac în context administra­tiv și judecătoresc reprezintă un instru­ment de evitare a abuzului. Este drept că principiul „supremației Constituției“ (art. 1) pe care CCR o garantează ar jus­tifică o natură excepțională a deciziilor prin care își exercită atribuțiile, însă în anumite condiții această putere se poa­te întoarce chiar împotriva Constituției, în al doilea rînd, este o instituție care, așa cum am arătat, funcționează în afara principiului „separației și echilibrului pu­terilor“. în al treilea rînd, puterea Curții rezidă și în propria jurisprudență. Iarăși cu titlu excepțional, Curtea funcționează pe baza precedentului judiciar. Aceasta este, firește, o consecință directă a fap­tului că deciziile sînt definitive de la pri­ma pronunțare și general obligatorii, în­să se întîmplă ca forța să-i fie mărită prin chiar propria jurisprudență. Prin Decizia nr. 536/2011, Curtea a statuat că obliga­toriu nu este doar dispozitivul, „ci și con­siderentele pe care se sprijină acesta“. Spre comparație, actele jurisdicționale tradiționale pronunțate de instanțele de judecată (sentințe, decizii) sînt obligato­rii numai din perspectiva soluției adop­tate, nu și a motivelor. Așa stăteau lucru­rile în 2011. Cinci ani mai tîrziu, Curtea avea să afirme că nu doar motivele care conduc direct la soluție sînt obligatorii, ci orice considerent enunțat. Acest mod dinamic de funcționare a jurisprudenței întărește capacitatea Curții de a deveni legiuitor pozitiv, adică de instituție ca­re adaugă legi noi, ceea ce contravine ro­lului Parlamentului de „unică autorita­te legiuitoare a țării“ (art. 61). Dar cum poți contesta încălcarea Constituției de către Curte a­r putea exista această posibilita­te, însă numai în raport cu dis- _ __ cemămîntul și capacitatea au­tocritică a judecătorilor constituționali. Numai că aici se ascunde un viciu la­tent care, atunci cînd se actualizează, fa­ce ca puterea specială a CCR să devină discreționară. Viciul latent constă în poli­tizarea și insuficientul profesionalism al membrilor din completul constituțional. Despre judecătorii constituționali aflăm că sînt independenți în exercitarea man­datului și inamovibili pe durata acestu­ia. CCR împrumută iarăși două atribute ale autorității judecătorești, omițînd în­să mecanismul regulator al Consiliului Superior al Magistraturii. Independența magistraților este temperată legal prin căile de atac, iar instituțional prin CSM. Independența judecătorilor consti­tuționali nu are nici o contragreutate. I­­namovibilitatea magistraților este tem­perată de CSM, în schimb a judecători­lor constituționali de nimic. De aseme­nea, criteriile de numire a judecătorilor constituționali sînt suficient de impreci­se încît forța independenței să nu fie pu­rificată de originile politice. Un număr de 6 din cei 9 judecători sînt desemnați (mai curind numiți decît aleși) de ce­le două Camere ale Parlamentului care funcționează ca autoritate publică emi­namente politică. E drept că, în majo­ritatea cazurilor, membrii Curții sînt desemnați de Parlament, însă e sufici­ent să ne gîndim la înțelepciunea legiu­itorului german care a stabilit că alege­rea se face din rîndul magistraților fe­derali. Abia acum în CCR funcționează doi magistrați de carieră, numiți de că­tre președinte. Răspunzînd la întrebarea din titlu, ju­decătorii constituționali pot apăra Con­stituția de Curte, cu condiția eliminării riscului politic și a garanțiilor de profe­sionalism, în situații excepționale, pu­tem argumenta și referendumul (art. 90) drept cale de atac nenumită la deciziile controversate. Nicolae Drăgușin, doctor în filozofie, es­te lector universitar la Universitatea Crești­nă „Dimitrie Cantemir“ din București. DN­ .EMA • Anul XV • nr. 749 • 28 iunie - 4 iulie 2018

Next