Dilema, iulie-septembrie 1995 (Anul 3, nr. 130-142)

1995-09-01 / nr. 138

' ’V - »?■ •’ -------------------------------------------------------­ ------------------------—' ,'­­ v ’> ' • ’ i, v­wzy­ y ?— [ni|2^p 0.......................................­.......... la centru și la margine "Voce. CEHOV „ Se răspîndise zvonul că pe chei a apărut un personaj nou: o doamnă cu un cățel.“ Send­owU­cCe&cla&e “Un fel de chestie plutitoare” “Amsterdam 14-17 aprilie, 1995 Despre arhitectura olandezo-flamandă ți-am mai scris. Cu toate că nu a mai reprezentat o noutate, este ceea ce m-a impresionat cel mai puternic. Mergeam pe străzi și priveam cu nesaț casele, formele lor delicate și ciudate, lovindu-mă de turiști sau împiedicîndu-mă. Mi-am amintit de unul din visele stranii și obsedante din perioada în care călătoriile erau doar vise, visuri. în vis, se făcea că eram într-un oraș necunoscut și ciudat, în care casele erau neobișnuite, iar eu, deși mergeam pe un fel de străzi normale, nu priveam decît undeva în sus, către nenormalul fascinant. După un vag sentiment de dărâ­rii, mi-am amintit că senzațiile proveneau din acel vis de demult. Să fi fost oare premoniție? Banală coincidență? Deci, revenind. Casele sînt extrem de înguste și au, în general, două-trei etaje. Adesea sînt din cărămidă roșie, cu geamuri cu vitralii și flori și fără perdele. De asemenea, poți întîlni, mai ales în centru, diverse stiluri în decorarea fațadelor, sau, pur și simplu, descoperi case atît de vechi și de părăginite încît sînt înclinate caraghios într-o parte sau alta sau susținute cu lemne! Mai poți întîlni și alte ciudățenii (pentru noi, evident), cum ar fi casele pe apă. Un fel de chestie plutitoare pe care, inventivi, olandezii și-au construit case din lemn, cu grădini pline de flori și pe care le-au ancorat de-a lungul canalelor. în interior­­ mă refer la casele pămîntene acum­­ sînt la fel de neobișnuite. în general, o cameră ocupă un etaj, deci, o locuință obișnuită are cam două etaje, legate între ele printr-o scară extrem de îngustă adesea răsucită, de trebuie să te concentrezi serios cînd o parcurgi. După cum am mai spus deja, mobila se introduce pe fereastre­­ și am fost norocoasă să surprind un astfel de spectacol, nu însă suficient de norocoasă să-l și fotografiez. Toate casele, în Amsterdam, au pe acoperiș un cîrlig imens, cu scripete etc. Alt aspect surprinzător este că podurile se ridică atunci cînd trec vapoarele pe canalele orașului și atît mașinile cît și pietonii așteaptă resemnați la capetele acestora. Acum, să încercăm să ne imaginăm cum arată casele acestea vechi, încărcate de reclame și lumini, pline de viață, muzică, rîsete și obținem o oarecare imagine a Amsterdamului. Să ne mai imaginăm frumoșii olandezi, blond-roșcați, cu părul foarte lung, cu frunțile înalte și ușor bombate amestecîndu-se cu frumoșii negri din fostele colonii, șerpuitori și amuzanți, mergînd dansînd sau dansînd mergînd, oferindu-ți hașiș la fiecare colț de stradă: “Hey, man! It’s legal!”. Căci am uitat să amintesc ceva ce în Germania pînă și copiii știu, în Olanda drogurile sînt legalizate. Poți intra într-o cafenea obișnuită și cere o țigară cu “haș“ la o cafea! De aceea este și mai amuzant, cînd, în alte cafenele, vezi cîte un afiș mare: “No drugs”. Ce minuni mai are Amsterdamul? Are un tîrg de carte, pe stradă, permanent. Are o piață de flori - lalele, dar nu numai — permanentă și tot pe stradă. Are un tîrg (talcioc) permanent, celebru în Europa, și tot pe stradă. Să mai vorbesc despre plăcerea de a scotoci printre cărți/discuri/lucruri vechi? Mai are zeci de librării, variind ca formă și stil, de la tipul supermarket (mare, cu de toate), la tipul anticariat minuscul, prăfuit, încărcat. De exemplu, au o British Library pe patru etaje, și una americană pe alte trei­ în același stil, găsești zeci de magazine specializate în CD, discuri, casete video, muzică, filme, showuri. Mai are străzi cu galerii de artă și antichități, presărate cu cafenele și restaurante minuscule, înghesuite, cu un farmec aparte. Totul este atît de strimt și de răsucit, de vechi și scorojit, de prietenos și de intim, încît ți-e greu să te desparți de ele, să le părăsești. în orice cafenea există cel puțin o masă special Anul III • Nr. 138 / 1­­­7 septembrie 1995 Din vieața unui extremist de centru Descoperirea Patronului D­escoperirea Patronului - altceva decît aceea a Autorului, chei­ ce vremuri, cînd importam structuralismul nu deodorante Malizia! - constituie azi un moment de vîrf în melodrama neistovită a intelectualului român, ființă îndeobște eminesciană, luceafăr obsedat de puritate, clamîndu-și insistent, ca pe o virtuoasă infirmitate, lipsa de simț practic, dezgustul față de afaceri, disprețul față de el cu bani, cu slugi și lachei. în înfierarea violentă a Bossului găsim ușor, ca în radiografiile și caricaturile bune, stîngism, creștinism, sindicalism, toate exprimate cu o vulgaritate de spirit inconștientă la această idee: orice adevăr se poate compromite prin vulgaritatea spectacolului sau, Patronul, în pamfletele la zi, Vest le vulgaire”, precum “le bourgeois”, cîndva, la Flaubert, numai ca nouă nu ne dă mîna s-o scriem fiindcă intrăm la neocomunism... Problema n-are trecut,­­ de unde trecut pentru acești creatori de gazete și posturi TV, de cabinete dentare și “sexy”, mai toți oameni de pînă la 50 de ani care n-au cunoscut decît statul-patron, depinzînd de “cadrele care hotărau totul” inclusiv cît se lua “pe ștat”? Bibliografia, și ea sumară - avînd în vedere că literatura noastră clasică, cea de bacalaureat, a descris pe larg și veridic moșierii și țăranii, mai deloc patronii și proletarii - trimite în cazul cel mai bun, mai înalt, mai cult, tot la un eminescian, la Ladima, poetul-gazetar, proto­­intelectualul înmărmurit în clipa cînd constată că p­atronul ziarului, celebrul om de afaceri amănăraru, nu știe să-și scrie decît numele! îmi aduc aminte - imediat după ‘89-’90 - de povestea unuia dintre cei mai buni critici literari, poveste curat camiliană, după ce a cinat la “Ambasador” cu un proaspăt deținător de capital: “Cînd l-am văzut ce bacșiș a lăsat chelnerului, m-am simțit exact ca Ladima, cine?, tocmai eu care de 10 ani susțin că intelectualismele lui Camil nu mă interesează...” I-am amintit, camiliano-sebastianist cum încă mă aflu, de o pagină “scrisă, ce-i drept” la Paris, mai de­multicel, prin ‘80, cum i-a dat pur și simplu afară, patronul “Express”-ului, bogătașul Jimmy Goldsmith pe doi dintre cei mai străluciți intelectuali francezi, domnii Revel și Todd, a doua zi după înfrîngerea în alegeri a lui Giscard d’Estaing; motivul era demn de marile furii de la “secție” și mai sus de “secție”, cînd apărea vreo poză nereușită a lui nea Nicu, un gît prea umflat, un ind­us în loc de surîs, o ureche strimba și neretușată. Revel și Todd, din directoratul redacției, au fost ținuți de vinovați și sancționați “ ca la muncipiu pentru coperta revistei din săptămîna alegerilor, ea prezentînd un Giscard cu un chip maladiv care anunța și chema eșecul. Bossul a făcut un scandal imens și “a ras” doi salariați de forța lui Revel și Todd... Ca orice Bucșan din “Ultima oră” a lui Sebastian, Goldsmith c’est du Bucsan tout crache! J’en ai assez, am ASE-ul! In fond, care e șocul nostru de autori, de gazetari eminescieni (dar fără “Luceafărul” lîngă telegramele păcatelor noastre!), de ficționari așteptînd colaborările o dată la 6 luni, de “angajați în idealuri” dar fără capitaluri? Șocul se conturează simplu, ca la ecografie: patronul nu mai este (chiar dacă e, la față...) confratele cu care am tras împreună la “agrar” sau la “industrial”, pînă prin ‘89; nu mai e (chiar dacă e...) activistul cu care puteam bea o bere în colț sau o tărie de Căciulata. un concediu, știind amîndoi ce credem, nu mai e (chiar dacă e..) nici securistul cu care refuzam, desigur, să bem și să “mîncăm rahat”, după cum nu mai contează dacă a fost (și a fost, ei și?) cenzorul bun care, la orice 7 și 26 ianuarie, nu făcea notă informativă pentru că Manolescu se găsise să dea la asemenea evenimente o cronică literară la Cîrlova, propunîndu-i doar lui Roger s-o amîne pentru numărul viitor al “României literare”, cînd va fi mai adecvată: în sfirșit, patronul de azi nu mai e nici măcar umilul membru de partid cu care zăceai împreună la ședințe, în solidaritatea decenței, sentiment mic care a făcut minuni mai mari decît cele înalte: “Habar n-ai­­ îmi spunea, ieri, un amic, manager, adică “organizatorul victoriilor unei firme cu beneficii - cum a răcnit la mine, toată noaptea, bossul meu. Acum 10 ani strîngea cotizațiile de partid, știi ce drăguț era? Au fost și oameni drăguți în partidul ăla, ce, nu? Nu-l mai recunosc!”. Da. Șocul acesta e: bossul, omul cu bani, e un străin, strain de toate reperele vieții clare de altădată avînd chiar meritul ca e primul care, cum necum, le spulberă; doi ani, el nu mai acceptă, nu se mai înscrie in niciunul dintre clișeele liniștitoare ale “tovărășiei” de altădată; fără a-l compătimi, dar și fără a-l huli, el plătește, săracu’, tributul cel mai mare pentru dispariția noțiunii de “tovarăș“ - ah, filmul acela minunat “Omul de lîngă tine...”. El produce invidie, beneficii, iritare, nesiguranță, energie, Coca și avînt, plus o confuză îndreptățire: în fond, “copiii aceia” n-au murit atunci doar pentru dreptul de a huidui, dar și pentru acela, la fel de sfint, de a avea patroni de ziare, tipografii, edituri și cîte și mai cîte simigenii. A fi Ladima în fața lui Lumanăraru “ar ține’, dacă scrii “Patul lui Procust”. Dar cine-i mai scrie? Tehnica lui e depășită. Dar numai tehnica? Intelectualii care vor patroni camusieni sau cioraniști, mă tem (conform expresiei obsesive a d-lui Paler) că trebuie să-și cumpere. Se găsesc foarte greu­­ după cei mai avizați, deloc. Melodrama, aici, ar trebui să înceteze, lăsînd drama întreagă. Gare dramă? A inteligenței, vezi bine, ... bată-vă norocul de intelectuali lucizi! Numai că inteligența devine, pe zi ce trece, un barbarism. Radu COSAȘU pregătită pentru cititul ziarelor (ca și la Viena). Poți găsi toate cotidiantele importante olandeze, precum și alte genuri de ziare. N-ai nici o șansă să te plictisești! Și îi mai are, evident, pe Rembrandt și pe Van Gogh! în muzee mari, aglomerate, totuși încîntătoare. Mi-a mai plăcut tipul de modă pe care îl adoptă olandezii: tipul anii 1900, orașe-port. Adică, femeile cu fuste lungi, cu ghete cu șiret, cu botul și tocul puțin pătrățos, pardesie lungi, pe talie, cu nasturi metalici, șepci tip Garroche, sau părul lung, strîns simplu la spate, biciclete vechi, flori umede peste tot. Și ele, ca și ei: blond-roșcate, cu pielea foarte albă, frunți înalte. La negrese/negri/mulatri poți întîlni orice stil: de la cel retro descris mai sus, la cel rap, sau la cel african: culori țipătoare, auriu mult etc. Ei­­ olandezii­­ au un stil simplu: blue jeans sau pantaloni din piele, jaket din piele și, uneori, o căciulă neagră tip docher. Mi s-au părut foarte frumoși. Tenul lor alb are o transparență aparte, astfel încît buzele și ochii sînt puternic reliefați. De asemenea, am fost impresionată de armonia dintre locuitorii orașului, dincolo de diferențele de culoare, de etnie, de venituri. Bogații nu sînt atît de ostentativi ca în Germania, iar nativii olandezi nu sînt atît de mîndri de originea lor ca nemții (și ca francezii și englezii). Și îmi mai amintesc apa, lucioasă, șerpuitoare ce se strecoară prin tot orașul, reflectînd aparte luminile, multiplicîndu-le, modificîndu-le. Și podurile vechi, arcuite, cu spații înguste desenate pentru biciclete și cu aria pietonală delimitată cu pietre și, mai rar, înălțată precum trotuarele obișnuite prin lume. Am văzut una din frumusețile acestei lumi nebune. Sînt fascinată și îndrăgostită. Pupici visători. A.” CINEMA A lipsit un Cronenberg pentru ca festinul să fie complet. Cu (numai) un Carpenter (In the Mouth of Madness) și un Wes Craven’s New Nightmare, fantastic-horror-ul spune - iată - și altceva decît ban!, declanșînd nu un stop cardiac, ci un start cervical. Vă place Lovecraft? Dacă da, atunci o să vă surprindă filmul lui Carpenter! Nu pentru că ar practica o punere în abis lipsită de “prăpăstii” comune, ci pentru că e o expunere cinematografică - o “Providemență” - a motivelor literare Tovecraftiene. Dincolo de referințele deja amintite, la care se mai adaugă pentru conformitate Hawks și chiar Bunnel, rămîne tentativa de a recrea derutanta impresie de a (fi) participa(t) la o situație deja trăită (scrisa). Detectivul - cam o fac la fenomenele supranaturale - însărcinat să găsească un scriitor (de teama lui King) ale cărui romane afectează și detectează mental cititorii, e convins - inițial - de statutul său de “publivor”, asistînd la mecanismul promoțional al noului roman, care, culmea, dă și titlul filmului. Nemaiputînd distinge (clasic, nu?) realitatea de halucinații, eroul își descoperă treptat adevăratul statut, acela de personaj principal în viitorul - mai mult ca sigur - best-seller și mult mai mult ca sigur scenariu de film. Prizonier al unei intrigi implacabile și supus apetitului vorace al literelor cărții (deschisă ca o floare a răului carnivoră?), John Trent (Sam Neill), după ce bifează - în mod obligatoriu și referențial (vezi Body Snatchers) - azilul, se regăsește în fața unui ecran - și noi cu el, din nou - pe care (i) se proiectează filmul nostru”. Un cinema labirintico- infernal pe alocuri estetizant, și elastic din punct de vedere spațio-temporal în care iubitorii genului sînt “buclați” să revină. Nu neapărat pentru a o reîntîlni pe tentaculara și lovecraftiana Ms. Pickman. (Va urma) Cristi LIVORCHIAN Sam Neill în Creatorii de coșmaruri

Next