Dilema, ianuarie-martie 1996 (Anul 4, nr. 156-168)
1996-02-23 / nr. 163
gen NFMAgBl Suspecții anului ...’’Acest policier admirabil, care a făcut săli pline la ultimul Cannes, putea fi văzut, și la București, săptămînă trecută, cu sala (Sala Palatului) aproape goală’’, observa cu amărăciune Eugenia Vodă recenta premiantă UCIN în România literară nr.5. Lucrurile stau chiar mult mai rău: filmul Suspecți de serviciu (de Bryan Singer - regizor și Christopher McQuarrie - scenarist) era scos după doar o săptămînă de la cinema “Scala”, din lipsă de spectatori! Că “marele public” s-a dus buluc la Desperado, nu-i de mirare, dar că publicul “subțire” poate să treacă atît de nepăsător pe lîngă una din cele mai palpitante pelicule din ultimii ani - iată o constatare mai degrabă deprimantă... Nu. Suspecți de serviciu nu este o capodoperă - deși numărul pe martie ‘96 (deja!) al revistei britanice Empire îl declară “un film care se învecinează cu geniul "... Dar este un film al dracului de bun! Regie, scenariu, interpretare, muzică, montaj (amîndouă, semnate de același extraordinar John Ottman) - filmul este un catalog de la A la Za ce înseamnă Cinema! în plus, filmul lui Singer/McQuarrie este și o șaradă... un test subtil și amuzant: ia să vedem, cîte opere (literare, cinematografice etc.) reușiți să “bifați” văzînd acest film? Pe lîngă inevitabila Agatha Christie (la care oricine se pricepe, să zicem nivelul 0), există comentatori ai filmului (străini!) care au pomenit de Citizen Kane și Pirandello. A fost invocat Asimov! O altă referință obligatorie pare a fi scenariul lui Faulkner (împreună cu Leigh Brackett și Jules Furthman) la The Big Sleep al lui Howard Hawks, în ce mă privește, recunosc a fi “depistat” urme de Borges și Poe (în special “Scrisoarea furată”!)*... A nu se înțelege din toate acestea că Suspecți de serviciu ar fi, Doamne ferește, o peliculă dintr-acelea descărnate, plină de intelectualisme ieftine și dramaturgie de duzină! Dimpotrivă. Suspecți de serviciu “te prinde”. Ai impresia că ești într-un film, și de fapt ești într-o capcană a cărei momeală e Filmul. Rareori “manipularea” a fost, în cinema-ul ultimilor ani, mai impecabilă și mai inteligentă... Suspecți de serviciu este o mașinărie perfectă, cu cîte un “sertar” pentru fiecare spectator. Aceste “sertare” s-ar mai putea numi ipoteze: filmul este un (nu foarte) lung șir de ipoteze puse cap la cap. Una singură (aceea nedibuită de anchetator) se dorește reală, pînă la urmă, iar filmul se încheie oferind “pe tavă”, spectatorului, cheia pe care a avut-o tot timpul în fața ochilor (“Cînd stai în spate, lucrurile se văd mult mai bine”, spune unul dintre personaje)... ...Acesta să fie, oare, filmul care în România, la București, dispare de la “Scala” după o săptămînă!? Un cronicar de la Positif spunea, despre el, că este “un mare film polițist care... s-a impus ca una dintre puținele superbe revelații ale Cannes-ului 1995 capabile să-și facă un loc sub soarele inaccesibil al lui Angelopoulos și Kusturica." Nu că eu, personal, m-aș da în vînt după susnumiții A. și K., dar orișicît... (a.l.ș.) * Sigur că multe dintre “ițe” sînt înnodate mai mult în joacă, un personaj de pildă - care, în film, nu e decît un mafioso din Los Angeles - iese din scenă susținînd, precum Ophelia: “Good night, ladies!”. Tandemul regizor-scenarist atinge poate summum-ul deriziunii ludice atunci cînd îl imaginează pe enigmaticul “Mr Kobayashi” cu Chipul actorului englez Pete Postlethwaite...! Un european “jucînd” un asiatic - așa ceva nu s-a mai văzut de pe vremea lui Peter Lorre , Japonezul” Pete Postlethwaite între Stephen Baldwin și Gabriel Byrne în Suspecți de serviciu «ROMÂNIA. Constructions d’une nation» Penultimul număr al revistei Ethnologie française (3/1995) este integral dedicat României. Miza acestei opțiuni pare a fi dublă. Pe de o parte, revista prezintă cititorilor din Hexagon (sau celor din aria francofoniei) «construcțiile» socio-culturale care au determinat, mai ales în secolele XIX și XX, apariția unui discurs identitar referitor la «națiunea română». Pe de altă parte, ea pune la lucru frontul antropologic local, dezvăluind implicit condiția și stadiul disciplinei aferente în România post-comunistă. într-adevăr, majoritatea studiilor sînt semnate de către (prea puținii) specialiști de la noi, care profită de ocazie pentru a îmbina ancheta de teren cu analiza necomplezentă a decalajelor dintre etnologia autohtonă și cea occidentală. Acești demni supraviețuitori ai marxistocrației - formați cu mijloace de bord, rupți multă vreme de comunitatea științifică internațională și aflați pînă deunăzi sub presiunea cenzurii - reușesc să demonstreze aici că inteligența pasionată poate suplini, pînă la un punct, lacunele bibliografice și cronica absență a stipendiilor. Efortul lor de a spăla obrazul științelor umane de la noi, franchețea decomplexată cu care își descriu tribulațiile intelectuale, voința (satisfăcută) de a nu rata esențialul și capacitatea distanțării față de propriul imaginar sînt numai cîteva dintre argumentele unui schimb cultural izbutit, mi se pare, cu brio. Numărul despre care vorbim cuprinde patru secțiuni (I. «Faire de l’anthropologie en Roumanie»; II. «Visages et usages du patrimoine»; III. «Traditions de l’ethnologie et ethnologie des traditions» și IV. «Approcher des nouveaux terrains»), care acoperă grosso modo harta problematică a domeniului în cauză, ierarhizînd totodată prioritățile metodice, tradițiile academice și experiențele muzeologice dominante. Oferind un cadru acestui bilanț antropologic româno-român, Ethnologie franțaise ne-a ajutat, cred, să depășim atît «sindromul mediatic al mineriadelor», cît și retorica «urgențelor» patrimoniale. Așa se face că a putut fi în sfirșit evaluată (spre uzul occidentalilor) contribuția «părinților fondatori» (Al. Tzigara-Samurcaș, D. Guști etc.), dar și dinamica științifică a unui prezent din care nu lipsesc nici proiectele, nici exigențele deplinei sincronizări. Iconografia adecvată, lista adreselor profesionale și mai cu seamă răgazul de a aborda pe îndelete multitudinea speciilor (de la monografie pînă la metanaliză) îmbogățesc această radiografie a diferenței românești, făcîndu-ne să sperăm că numărul de față nu va rămîne un eveniment izolat (Teodor Baconsky) LETTRE INTERNATIONALE nr. 16 (iarna 1995-96) se deschide cu un text absolut antologic al lui Umberto Eco (apărut anul trecut, în vară, în New York Review of Books); titlul articolului este “Model de diagnostic” și el cuprinde o analiză riguros-implacabilă a fascismului sau, cum spune Eco, a “Ur-fascismului, sau fascismul etern, primordial”, a cărui primă trăsătură ar fi, apud.U.E., “cultul tradiției”... Nu este, firește, singurul material interesant provocator din acest număr al L.I.; aproape fiecare secțiune a revistei conține astfel de texte de la cel al controversatei Christa Wolf (“Reîntoarcerea la non-realitate?”) la “Refugiați în nicăieri” al lui Philip Gourevitch, “Filele de jurnal” ale lui Ernst Jünger - care anul trecut și-a sărbătorit centenarul, ceea ce nu-l face un autor mai puțin controversat (desigur, din alte motive!) decît Christa Wolf -, “Ce este literatura comparată”(textul unei conferințe a lui George Steiner), “Cenzura” lui Robert Damton și ajungînd - pentru că tot sîntem în plină tematică a culturii de masă - la textul plin de vervă (și impecabil tradus) al lui Cabrera Infante: “Introducere și allegro”. Numărul este ilustrat, printre altele, și cu două desene de H.P. și nu “H.L.”, cum figurează în legendă! - Lovecraft (o pagină de manuscris avînd, în partea de sus, desenul propriu-zis), respectiv Henry Miller (foarte à la Chagall!). Pe scurt, un nou număr al acestei excelente reviste, care confirmă, parcă, faptul că adevărata “provocare”, în acest climat de o posacă uniformitate, este să scoți asemenea exemplare de colecție! (a.l.ș.) ------------------------------------------- — ........................................................................... Steinhardt, demon jucăuș Spiritele țîfnos academice se uită de sus la parodie ca la o treabă frivolă. Dar orice gen poate fi frivol: romanul e doar Balzac sau Thomas Mann?, nu cunoaște și culmi petrebellice sau sandrabrownice de frivolitate?Zicînd Balzac, am și picat într-o capcană, păi n-a scris, chiar și el, titanul sobru al realismului, niscaiva Contes drolatiques /Istorii nebunatece/, picante și cu gust de Boccaccio?) Parodia, cînd e ceva de capul ei, e un gen exegetic, și mai mult decît atît, e o critică tradusă în fapte. Parodistul extrage nucleul și habitudinile “modelului” și le inculcă unei făpturi la scară redusă care, ca și Pinocchio, cată să prindă viață, să meargă, pe picioarele ei, să se și să ne însuflețească, altfel e doar o caricatură, un bibelou de hîrtie, o marionetă de cuvinte. Parodia e și un gen ludic și histrionic, ea dă seama de exagerările, cusururile, golurile celui parodiat, jucînd, nu explicînd. Recunoașteți, desigur, polaritățile lui Baudelaire în această strofă: “Chum-Chum vient de la Chine et SSlika d’Afrique / L'une, jaune, est pareille , quelque anorme coing, / L’autre est couleur de nuit, Sapho microscopique, / Et leur disparity s’oppose et se conjoint “, din parodia Uterudent quirites..., a reputatului cuplu de artizani ai genului, Paul Reboux și Charles Muller. Dar acest început de roman balzacian nu vă sună bine?: “Dans un des derniers mois de l’année 1907, a un de ses «routs» de la marquise d’Espardon se pressait alors l’alite de aristocratie parisienne (la plus elegante de l’Europe, au dire de M. de Talleyrand, ce Roger Bacon de la nature sociale, qui fut aveque et prince de Bânăveni)..." E dintr-un ciclu de parodii în proză (relatarea unei celebre afaceri judiciare, cazul Lemoine, în maniera lui: Saint-Simon, Balzac, Flaubert, Sainte-Beuve, H. de Ragnier, fr. Goncourt, Michelet, Faguet, Renan), scris de cel mai mare romancier al acestui veac, Marcel Proust**. Parodia, gîndită subtil, ca act critic, tentează, cum se vede, spirite de elită. Să nu-l uit pe Călinescu. într-un articol din 1946 (Fals jurnal)***, el pastișează ironic patru stiluri de jurnal, între care pe al lui Gide, Stendhal, Ed. de Goncourt.Și, de fiu mă înșeală memoria, mai există un text al său, în care parodia, șarjat puternic, diverse tipuri de jurnal, spre a “dovedi” lipsa de noimă a acestui gen care pe el nu-1 atrăgea - dar n-am reușit, pe moment, să-l regăsesc). Ca să zică, N. Steinhardt nu e într-o companie chiar mărginașă, deși el însuși - ne spune Dan C. Mihăilescu, apud Nicolae Mecu, se lepădase, la senectute, după creștinare și călugărire, de acest volum**** de debut sub pseudonim (Antisthius), aruncat în lume în anul în care apărea și Nu al lui Eugen Ionescu, 1934. Mă rog. Gusturile bătrînului Steinhardt erau destul de eclectice și uneori chiar bizare, ceea ce nu înseamnă că nu era zbîrnîitor de inteligent și fermecător în tot ce scria; numai că, în criticele sale literare, i se întîmpla să ia și fără rost forma “vasului” în care-și turna generos comprehensiunea. Ceea ce surprinde, întrucîtva, în cărțulia aceasta este prefața autorului: “Beția de cuvinte 1934” (prevestind, parcă, versatilitățile axiologice ale seniorului de după război și pușcărie), în care junele scrutător sardonic al generației sale se așează pe o poziție scorțosvituperantă, aulică fără pic de surîs (parc-ar fi scrisă de altcineva) și, cu cautul studiului maiorescian Bella de cuvinte, dă sama în “îngrijorătoarele simptome” de “verbalism dezlănțuit” și “prostie triumfătoare” ce ar caracteriza, după apocaliptic îngrijorata sa opinie, producția intelectuală a tinerilor contemporani (titlul original este în genul...tinerilor). O explicație politică a acestei asprimi (reacția apărătorului ideologiei liberale împotriva exceselor dreptei sau ale stîngii), spune postfața, plasează totul într-o lumină mai gravă. Fapt e că textele parodice propriu-zise din volumul reeditat de Humanitas strălucesc de witz și umor sagace, într-o optică infinit mai destinsă decît cea a prefeței. Buna dispoziție iradiantă din aceste pagini ale viitorului gînditor de adîncime și autoritate moralintelectuală dă apă la moara crezului meu încăpățînat că umorul e o componentă sine qua non a inteligenței, că poți fi savant păstrîndu-ți hazul, ironia, surîsul; de aceea-mi și plac literați ca Zarifopol, Paleologu, Cosașu, Dan C. Mihăilescu, Pleșu fiindcă știu să pună probleme serioase și chiar capitale fără să devină lugubri. Rîsul cuminte poate căptuși aproape orice. Ce cade sub razele detectorului de comic al lui Antisthius? Frenezia gîlgîitor nihilistă a tînărului Cioran (In abisurile haosului nesfîrșit, piesă antologică), morga dizertațiilor universitare plastronate de un aparat critic pompos (în care fantezia onomastică și bibliologică a lui Steinhardt o pregătește pe cea a lui M.H.Simionescu din Ingeniosul bine temperat), avocățeala melodramatic stîngistă, erotismul doxat al lui “Eliade de la Mirandole”, spircuielile anglo-saxono-yankee ale lui Comarnescu (altă bucată antologică), “umanitarismul” orwellian al lui E.Relgis (dar rîsul îți piere cînd recunoști în aberațiile parodice de acolo idei ceaușiste reale), priapismul falnic al lui Geo Bogza, dramoletele lumpenaristocratice și lacrimogene de tip Petre Bellu (excelente efecte hilare), zbenguiala paralogică a poeziei avangardiste (totuși, aici N.S. nu e-n largul său), frazeologia, puțin de totalitarism, emanată de presa și literatura comunizante (ca și de cele de extremă dreaptă), și trebuie să-l anunț pe cititor că pieseta Temniță (Poem dramatic cu masse) are un umor monstru care nouă, celor trăiți sub steaua roșie, ne poate părea, pe alocuri, negru (“Noi suntem comitetul / Care face caietul / Cu sarcini.../ Oamenii la fel / Toți un fel / Către țel / La fel’), pompozitățile stilului doctoral-medical contaminat de freudianism purulent și, în genere, tot ce era remarcabil în atmosfera cultural-politică a anilor ‘30. Cel pe care lectura acestui, în fond, mic manual (Precis...) de descompunere (și recompunere în registru de șagă, cu bătaie, pe alocuri, lungă) nu-1 descruntă (vorba lui D.C.M.), e victima unor triste insuficiențe. George PRUTEANU * A la Maniere de... (Premisere et deuxieme surie), Paris, Bernard Grasset, Ed., 1921, p.57. (în același volum: Tolstoi, Lamartine, M-me de Noailles, Jaures, Dickens, Zola, Daudet ș.a.). ** Pastiches, în Pastiches et melanges, NRF, Gallimard, col. “Idees”, 1970, p.I. ***) în Gîlceava înțeleptului cu lumea, vol.2 (1943-1949), Ed.Minerva, Buc., 1974, p.264. ****) N. Steinhardt (Antisthius), în genul lui... (Cioran, Noica, Eliade etc.), cu o postfață de Dan C. Mihăilescu, Ed. Humanitas, 1996, 200 p. Pagini realizate de Alex. Leo ȘERBAN Anul IV , Nr. 163023-29 februarie 1996