Dimineaţa, septembrie 1920 (Anul 17, nr. 5075-5100)

1920-09-16 / nr. 5088

yi A / ------------__ _— [ TOATĂ LUMEA Situația politiei Acțiunea liberală In Ardeal. — Două curente In partidul național — Propaganda partidului poporului. Încercarea de infiltrație in provin­ciile alipite a partidului liberal, e un­ fenomen politic atât de interesant inedt merită o examinare mai în­de­­aproape. Primii pași spre o organi­zare liberală in Ardeal s'au lovit de o totală indiferentă, dacă nu chiar de o vădită ostilitate, din partea pătu­­rei țărănești Înfrângerea d-lui Vin­­tilă Brătianu în alegerea dela §os­­cuta e numai una din demonstrațiile protivnice partidului liberal cari se repetă cu orice prilej din partea popu­latiei transilvănene, lată pentru ce pro­pagandă liberală nici n'a trecut deo­camdată în lumea satelor, multumin­­du-se la recrutarea câtorva elemente din partidele existente, cari au putut fi convinși că în fruntea viitorului guvern va sta d. I. I. C. Brătianu. In această privință e caracteristic felul deosebit în care e văzută și a­­preciată descălicarea liberală, în sâ­nul partidului national Deosebirea e subliniată limpede de atitudinea cu totul diferită a celor două oficioase ale partidului național „Românul" din Arad și „Patria" din Cluj. Ziarul din Arad, condus de A. Va­sile Goldiș, ține să recomande par­tidul liberal ca pe „cel mai puternic partid politic cu destoinicia guver­­nării și cu cele mai distinge forte morale și intelectuale", în vreme ce organul partidului national din Cluj atacă atât de aprig pe liberali încât „Viitorul" de aseară socotește ace­ste atacuri ca o „îngrămădire de ne­adevăruri, presărate de trivialități". Cum „Patria" oglindește mai fidel decât „Românul" senttimentele majo­­ritătei partidului național, evident că situația d-lui Vasile Goldiș e foar­te delicată, și fostul ministru arde­lean nu va întârzia să se lămu­rească. Partidul poporului suferă, după cât se pare, de o criză a organizației sa­le. Comitetul executiv al partidului s-a întrunit pentru a discuta măsu­rile ce sunt de luat în vederea unei contra-propagande, îndreptată împo­triva liberalilor și, mai ales, a Fede­rației. Se vede că alegerile parțiale — cu tot succesul guvernamental — au marcat o scădere a entusiasmului pentru popularitatea generalului Ave­rescu. E îngrijitor însă faptul că s'au fă­cut, nu ședința comitetului executiv averesc arte observații aspre împotri­va măsurei, — și așa destul de puțin respectate, — ca prefecții să nu facă politică. Se evidențiază astfel tot mai mult dreptatea spuselor d-lui Matei Cantacuzino, care nu înțelegea să se folosească acțiunea politică a d-lui general Averescu pentru­ întocmirea, cu mijloace vechi, a unui partid nou. #»«**»* *1 ! * * "P" ! * ­onimul studentesc din Cluj CLUJ. _ Ele au continuat dezba­terile congresului național studen­țesc ce se ține la Cluj in sala Tea­trului Național. " Președintele congresului d-l Puș­­cariu dă citire telegramelor de feli­citare sosite de la d-nii prof. dr. Mi­­novici, dr. Aurel Bardescu, Iliescu. Se primește propunerea maestru­lui Sima pentru crearea unui fond cultural, în amintirea studenților morți în războiu, fond ce va fi ali­mentat din tarele impuse studenți­lor la înscriere. Mai departe, congresul respinge o propunere din Iași, de a se exclude din programul centrelor studențești activitatea extra-școlară. Se ia apoi în dezbatere regulamentul de discu­ție al congresului. După lungi discuții și contraziceri provocate de chestiunea admitereii la centrele studențești, ca membri activi, pe orice cetățean român sau numai pe acei de origină română, se admite pentru calmarea spiritelor formula a doua. In după amiaza aceleiași zile, stu­dentul macedonean, Diamandi, un excelent orator, în aplauzele congre­­siștilor, arată cât sunt de desconsi­derați studenții macedoneni cari nu se pot bucura încă pe deplin­ de u­­nire. Pentru ei chestia națională ră­mâne încă deschisă. ZIUA n-a. m ma '■Mama* Immel *x . R =*....*..*— I» _■...­­«or Dim­NEA IA -------= L=lJ mIMELELE D­*M&9ITH Divorț Cu ochii în pământ, numă­rând par­ că pietrile pavagiului, dela un pas la altul, fără de nici un gând, asemeni unui câine ce calcă pe urma stăpânului. Ne­gură, urma dricul, tras de patru cai, ce urca încet, greoi, coasta dealului spre cimitir, legănân­­du-și manile ce-i atârnau din u­­meri pe lângă trupul încovoiat ce sta sa cază sub greutatea po­­verei. Imediat în urma lui vre­o câțiva necunoscuți împlineau golul unei familii mai nume­roase apoi câteva trăsuri, două automobile și... atât. Negură tot mai obosit de drum se prinse cu mâna de spatele dricului și cum abia își mai ri­dica picioarele îl târau caii o­­dată cu moarta și pe el în urmă ca un mototol de carne înfășu­rată într’o redingotă lungă și niște pantaloni vărgați... Când au urcat dealul, Negu­­­­ră își îndreptă oasele, înțepe­­­nindu-și picioarele amorțite și privind în urmări văzu lumea necunoscută lui... — Iacă, își zise el, ce de lu­me!.... toți au iubit-o, toți— și nici nu-i cunosc măcar... cine știe, poate sunt vecini. Și își vâ­ră fața în albul batistei tivită cu margine de doliu, și plânse. Se mai uită înapoi și văzu au­tomobilele... și în clipa aceia se trezi în el simțul vanitătei. Lu­mea trecătorilor ce-și descope­reau capetele, de bună seamă ghiceau că mortul era de fami­lie — și el — el — arhivarul ju­decătoriei de la „albastru“, tre­cea drept judecător, avocat — în tot cazul mult mai mult și, mai mare decât ceea ce era. Și în clipa aceia oboseala pare că îi trecu și fata-i luă expresia unei dureri „nobile“ așa cum văzuse și el la înmormântări de oameni bogați. Și ștergându-și fruntea, călcând mai pe tocul ghetelor, drept, privea lumea trecătorilor în față. O clipă în urmă, iar se înconvoie pe spinare... făcea în gând socotelile banilor cheltuiți, datoriile... acontul pe leafă și cele două săptămâni, ce-i rămâ­neau înainte de trai până la zi­ua lefei. Și tot așa, fel și f­el­ de gânduri îi măcina mintea, până ce se trezi stând de vorbă cu ju­decătorul, cu împricinați, un do­sar care se pierduse și pe care i-l cerea Tribunalul. Când dricul se opri la poarta cimitirului și când gropari ridi­cară coșciugul purtându-i pe u­­meri spre groapă, Negură și-a adus aminte că acasă lăsase o femee până la întoarcere, și a­­vea pe masă o sentință de di­vorț, după care trebuia să scoa­tă o copie. „De nu ar prăpădi-o de nu ar“... și își frecă frun­tea cu mâna alungând par’că toate gândurile negre ce-l tul­burau în mijlocul durerilor, și când preotul isprăvi slujba și bulgări de pământ căzură pe scândura coșciugului, ca și cum i se ridică o piatră de pe suflet, încheea în lacrămi grija șa neca­zurile petrecute. Ținându-și mereu pălăria în postum de C. ARDELEANU mână e și pe poarta cimitirului pe lângă dricul gol. Pe drum și-a adus aminte de cei ce îi ți­nură tovărășie mai înainte, se uită în jurul lui, sfios pare că, și nu văzu pe nimeni. Se întrebă din nou „cine vor fi fost?“. In clipa aceia cele două automobi­le, ridicând nouri de praf în ur­ma lor, trecură fluerând din si­rene.... — Cine vor fi fost? Când ajunse acasă ușa și fe­restrele se deschise ale camerei în care fuse moarta îl înfrico­șară șezu pe un scaun în curte și lăsându-și capul în mâini în­șiruiau prin fața mintei toate nimicurile celor trei ani de căs­nicie... lipsurile, bucuriile, neca­zurile și tot ceea ce îi prindea mintea o clipă, chemându-1 cu luni, sau cu ani în urmă... zilele de plimbare în oraș când luau masa la restaurant în urma u­­nor afaceri de judecătorie, isbu­­tite... copia de pe hotărâri sau începuturi de procese... toate, toate... îi steteau vii în față. Unei vecine bătrâne văzân­­du-l așa mototolit pe scaun, îi se făcu milă de atâta durere și apropiindu-se de el încerca să-i dea curaj. — Păcat... dumnezeu s’o er­­te... ce să-i faci nu trebue să te prăpădești cu firea... de... așa a fost să fie. — Așa a fost să fie! Și clătinând din cap, aftă lung... de parecă să-și dea su­fletul... intră în casă, și-și adu­se aminte de sentința de divorț și cum nu o văzu pe masă cu mâinele grăbite, căută prin toate sertarele trecând mereu peste ea fără să o vază. Fruntea i se înfierbântase, tâmplele îi svacneau și mereu căutând, și negăsind, simțea cum îi slăbesc picioarele de par’că era bătut. Șezu în scaun și­ căuta mereu, scutură totul din cutii. Uitase toate necazurile iar fa­ta ochilor nu vedea decât rân­durile lungi ale scrisului cu li­tere mari albastre, ale sentinței, pecețile, semnăturile. Deodată se trezi ținând, în mână un pachet de scrisori, de unde îl luase, în ce cutie fusese nu-și mai dădea seama. Uită cu desăvârșire dosarul de divorț. — Dar asta?... Și desfăcând panglica roză ce lega plicurile cu hârtie parfumată. Citi rândurile mărunte ale scrisoarei: „Draga mea Elvira Te aștept negreșit mâine la zece. Radu“’ Ca un vânt rece îl lovea între spete. Cască ochii mari, și rând pe rând scoase scrisorile citin­­du-le atent, de câte două, trei ori, pare că neînțelegând îndes­tul. Se întunecase, aprinse o lu­mânare și trase scaunul în fa­ța mesei și liniștit ca și cum ar fi cercetat hârtiile unor înprici­­nați, rând pe rând citi toate rețelele și cărțile de vizită. fă­când cunoștința unor oameni de cari nu auzise niciodată..., ceea ce l-a intrigat și supărat a fost u­­nele scrisori semnate „Alecu“ din care nu lipsea delicata a­­tențiune de a-i pomeni numele însoțindu-l ca fel și fel de epi­tete. Dobitocul de bărbat, idio­tul tău Negură, și fel și fel de epitete, cari mai de cari mai grosolane. — Ce-o fi avut asta cu mine? — și îi trase o înjurătură scrăș­­nindu-și dinți că nu poate să-l înfierbânte cu vre-o două pe­rechi de palme.... Aprinse o ți­gare și isprăvind de răsfoind, rămase cu ochi în tavan, gân­­dindu-se la răposata n’ar mai fi fost să fie. — Cum dracu de n’am băgat de seamă!... Ptiu!... M’am vârât în datorii până în gât și pentru cine? pen­tru o... ? Se ridică brusc, strânse scri­sorile toate și le băgă în buzu­narul hainei. Se uită jur înprejur prin ca­meră își luă pălăria de pe un scaun pe care afla și sentința de divorț care era acolo, o înfă­șură într’o­ hârtie... Și cum a doua zi trebuia să-i vie o cum­nată care să moștenească pe ră­posata, plecă. Din noaptea aceia, Negură, dormea pe o masă a judecăto­riei, gândind mereu la plata da­toriilor. C. ARDELEANU Consfătuirea morarilor din țară FIXAREA PRETURILOR PENTRU GRANE Eri dim. a avut loc la Camera de comerț din Capitală o consfătuire a morarilor din întreaga țară sub președentia d-lui Georgescu-Fiterea Ministerele au fost reprezentate prin d-nii: Căruntu (domenii), Mo­ța, (industrie), Cartianu (muncel), Gănescu (aprovizionare), Branco­­vici (comisia de export), Paveles­­cu Dima (Primărie), și D. Seceleanu președintele Uniunei sindicatelor a­­gricole. D. FUEREA spune că morarii s’au opus de la început la măcinișul ho­tărât de ministerul aprovizionărei, prin care se extrăgea cota de 10 la sută faină­ de lux cu prețul de 8 lei kgr., neținându-se, astfel seamă de memoria­ morarilor. D-sa spune că s’a cerut la timp fi­xarea prețului grâului dar nu s’a admis. Acum se vede rezultatul: nu găsim grâu și lipsa fainei se accen­tuează. Transportul pe c. f. r. lasă complect de dorit. D. SECELEANU arată că grâul nu se mai poate vinde sub prețul de 15 mii lei vagonul. Pretinde că prețul actual al grâului e prea mic. D. BRANCOVICI, cu toții dorim exportul pentru a îmbunătăți valuta Grâul fiind prohibit la export se samănă orz și ovăz — fapt care a adus înputinarea făinei. D. CARUNȚU constată că la noi industria agricolă e foarte puțin în­curajată. Cere majorarea prețului grâului. D. PAVELESCU-DIMA de când cu liberul comerț al cerealelor în țară s’a scumpit prețul grâului și —­ de aci — și al făinei. Cere a se lua măsuri împortiva intermediarilor. D. BRANCOVICI spune că înso­țitorii cari conduc vagoanele cu mărfuri sunt necesari, căci ei fe­resc marfa de furturi. tonul bill cil Kn (Horii) Impresariu Avram Nicolau Sâmbătă *18 Septembrie 1920 —­ la oca 9 seara — Primul Concert Dat de celebrul tenor LEO SLEZAK — Cel mai mare tenor dramatic din lume — Programul pentru primul concert 1) Bizet, Aria lui Do­n José din­­ Carmen*. — 2) Meyerber, Arta lui Vasco di Cama din „Africana".­­ 3) Joh. Brahms. Minnelied, Federnsam­­kell: Slandchen, Richard Strauss. Traum durch die Dämmerung și Heimliche Aufforderung, .Bohema*.­­ 5) Leoncavallo. Aria­rul Todlo din­­ PagliaCol*. Biletele la Magazinul de Muzică Hans Jackel Calea Victoriei 70. 16591 M L­OTETEUSAHU — Compania Lyrici Maximilian Leonard — Azi 15 Septembrie 1920 Cu D­zili Leonard, Gh. Popescu, Gheorghiu, Theodorescu-Doru Straio­nescu, Groner Solomonescu Botez și D-nele Annie Aurian, Adina Simiones­cu, Dalina, Virginia Teodoru, Micu Marinescu, Er. Petrovicescu. Joi Reprezentație In beneficiul te­norului I. Băjenaru, se va cânta *Pe­­riod­a>, $ Luni 20 Septembrie, deschiderea sta­giune­ de iarnă la Teatru Lyric cu De ași fi Rege Z GRADINA BLANDUZIEI &­­amp; CHALEIA '■ 1 ■— Axi Mersuri 15 Septembrie Mare Reprezentație Extraordinară comedie în 3 acte Deși acțiunea piesei e redată in­­tr’un mod cuviincios, Direcțiunea Companiei sfătuește să nu ia par­­­­te Domnișoarele In folosul Asistenței Publ­ie Biletele in Mag. de muzică Degen lângă Capșa. si seară In Casa Teatrului, Casieră Cu rutină plătită cu 800 lei lunar se Caută pentru o mare casă de manufactură. Oferte in­dicând vârsta și unde a mai lu­crat, se vor adresa Agenției de Publicitate D. Adania Str. Să­rindar 4 sub „84. T.“ 28596 Teatrul „Rep. Huria" Compnnia Dramatică .BULANDRA Deschiderea stagiunei Joi 16 Septembre 1920 pentru prima oară Cocoșul Nigru Fantezie dram­tică în 5 rele Vineri 17 Septembrie 1980 Cocoșul Negru Duminică 19. Matineu Pentru reintrarea d-l ui P. Sturdza Văpaia TEATRUL MODERN (complect renovat) Asociația dramatică „Excelsior" Azi Miercuri 15 Septembrie ora 9 precis Deschiderea stagiunii „LA GLU dramă te S­e«te «6 tablouri­ de J2AN RICHIE PIN Joi, Vineri Sâmbătă și Duminică eco« „LA GLU Duminecă 19 Septembrie matineu orele 3 STRIGOII ca d. Ion Manolescu in rolul principal Biletele la Casa Teatrului 28.562 leii" an aisient compus din 2 camere pentru birou și o locuință din 2-3 ca­mere având și dependințe. A se adresa la Agenția de Pu­blicitate «Ghermau» sub E. L. 28-01 Perii de dinți Perii de cap — sisc important — Comerțul Franco-Român Str. Stt. Nicolae Șelsil 2 FOIȚA „PIMINIITEI'4­­78* Femeia fatală úe ^ARI@la CRAWFORD — Vorbeam împreună, femeia as­ta și cu mine. Ea m’a privit... era mânioasă... atunci am adormit sau am leșinat nu ași putea să spun bine ce am făcut. M’am deșteptat în întunerec și m’am văzut aci în­tinsă pe acest altar. Ea a încercat atunci să mă rea­doarmă. Dar nu am mai voit. Să explice ea singură ce a făcut și de ce m’a adus aci. Sora Paula se întoarse către U­­nonna și susținu strălucirea ochi­lor ei, cu privirea sa calmă pe ju­mătate cerească și plină de nevi­novăție. — Ce ai făcut, Unorna?... Ce ai făcut?... întrebă ea cu tristețe. Dar Anonia nu răspunse. Ea se uita numai la călugăriță mai fix și cu un aer și mai sălba­­tec. Simția că ar fi putut privi la id­an vechia portret ar vra unui sfânt și să-i ordone să închidă o­­chii. Dar ea nu voia să renunțe la această încercare, căci de acest succes depindea siguranța ei. Mult timp, sora Paula susținu această privire încărcată cu raze fascinatoare. — Dormi, ! zise Anorna ridicând mâna. Dormi, ți-o poruncesc ! Dar ochii sorei Paula nu se clă­tiră. Un zâmbet trist rătăci nu­mai pe trăsăturile ei de ceară. — D-ta nu ai nici o putere asu­pra­ mea... căci puterea d-tale nu e bună, zise ea încet și blând. Apoi se întoarse liniștită spre Beatrice și luându-i mâna zise:­­i~ Vino cu mine fiica mea. Am să te duc într’un loc unde vei fi în siguranță. Ea nu te va mai supăra în noap­tea asta. Zi o rugăciune, copila mea și m­ie fie frică. — Nu mi-este frică­ , zise Beatri­ce. Dar unde e ea? întrebă ea de o­­dată. Unor­a se retrăsese pe furiș, pe când ele vorbeau. Sora Paula ridi­că lampa și privi în toate părțile. Atunci ea auzi ușa cea grea a ca­pelei deschizându-se. Cele două femei o urmară, dar în momentul când ele redeschiseră ușa, un cu­rent de aer rece stinse aproape de tot lampa. Vântul noptei sufla și venea din stradă. — A plecat, zise sora Paula. Sin­gură și la ceasul ăsta... Cerul să o aibă în paza lui! Unorna în adevăr fugise. XXI Despărțindu-se de Unorna pe pragul mânăstirei Strannick nu stă­tu la gânduri, singura persoană la care trebuia să se adreseze într’o astfel de situație era Kevork Ara­bian. Trebuia să-i ceară ajutor pen­tru a putea închide pe Israel Kaf­ka ca alienat periculos, dar el­ftu ignora că acest fel expeditiv de a proceda va târî după sine o anche­tă mai mult sau mai puțin discre­tă, ale cărui consecințe ar putea fi cel puțin extrem de neplăcute pen­tru Unoria, și el nu voia cu nici un preț ca numele ei să fie amestecat într-un scandal public. Toate aceste evenimente rezultând din pasiunea nebună pe care o nu­trea pentru el tânăra femee, el era dator ca om de onoare,­­ să facă tot ce-i sta în putință ca să o protejeze împotriva consecințelor propriei sale nebunii. El nu prea credea, ce este drept, mare lu­cru din tot ce-i spuse ea în criza ei de disperare. Multe lucruri i se păreau pure iluzii. Dacă Anonia putuse în adevăr să producă ui­tarea unui vis ca acela ce impu­sese mintei lui Kafka în cimitir, sau chiar a vreunui fapt real de puțină importanță, el nu putea ad­mite că ar sta în puterea ei să distrugă amintirea acelei pretinse mari pasiuni pe care ea i-o atri­buia. Ideia asta făcea să zâmbea­scă pe omul sigur de simțurile și memoria sa. Sau Anonia delirase sau își în­chipuia că e prea credul. El nici nu trebuia să se mai gândească la povestea sau delirul ăsta, născute dintr'o supărăcioasă dimineață de amor. Deocamdată, ea era în pericol: acesta era faptul. Ea își atrăsese ura de moarte a lui Israel Kafka, un om care, dacă nu era cu totul nebun, cum o afirma Kevork Ara­bian, nu era într’o­ stare normală nici a spiritului nici a trupului un om pe care amorul­­ și gelozia îl scoase din minți și trebuia pus la loc sigur, până când un tratament convenabil l-ar readuce în toate mințile. Două motive hotărau pe Stran­nick să recurgă la Keyork Arabi­an: mai întâi, savantul pitic era singura ființă care putea lua mă­suri în privința asta fără a da eve­nimentului o publicitate ce trebuia evitată. Strannick înțelesese că Keyork se însărcinase să trateze pe Israel Kafka, ceea ce îl făcea mai indicat ca ori­cine să intervină cu folos în criza asta, al doilea, A­­nonia spunând portarului­ când fu­gise d’acasă, că aștepta venirea bă­trânelului, acesta se afla în pericol imediat d’a se întâlni cu acest ne­bun furios fără a fi putut, nefiind prevestit, să-și ia precauțiunile ne­cesarii; ori, era probabil că dispe­rarea nenorocitului crescuse prin decepția și turbarea de a se vedea închis și era de temut ca el să nu se slujească împotriva primei per­soane ce-i va eși în cale de arma ce ținea în mână, mai cu seamă dacă acea persoană ar face cea mai mică încercare ca să-l țină și să-l dezarmeze. Strannick spuse deci birjarului săi ducă acasă la Keyork Arabian, și ținând la poartă trăsura în caz de nevoe, se urcă și bătu la ușe. Keyork în persoană îi deschise. — Scumpul meu amic­ strigă el cu vocea sa de bas cea mai pro­fundă, recunoscând pe Strannick. Intră. Sunt încântat că te văd. O să supezi cu mine. (Va urma) mgFOK östecfla 10/66 Üsrcüä’sifia ziarelor 6/67 Publicitatea 11/84

Next