Dimineaţa, septembrie 1920 (Anul 17, nr. 5075-5100)

1920-09-17 / nr. 5089

ULTIMELE ȘTIRI DIN TOATĂ LUMEA I Ce se urmărește prin Mica Antantă Aliații și chestia Dunărei Paris. 15. — „Le Matin“ a­­nunță că d. Millerand a avut o întrevedere importantă cu d. Take Ionescu. Millerand a apro­bat declarațiile d-lui Take Io­nescu privitoare la comisiunea Dunărei. D-sa a propus ca să se procedeze prin rulare. „Le Ma­tin“ pretinde că propunerea a fost acceptată de d. Millerand. „ Am publicat un rezumat scurt al inter­viet­oului acordat de d. Take Io­nescu ziarului Excelsior in chestia „Micei Antante". Corespondentul nostru din Paris ne trimite întreg interviewul, de o extremă importantă pe care îl repro­ducem în cele ce urmează: Ziarul „Excelsior“ a publicat azi dimineață un mare interview a d-lui Take Ionescu, ministru de externe a României care se găsește de câte­va zile în vilegiatură la Aix­ies Bains sta­țiune termală pe care o frecventează de mulți ani și în care d. Millerand președintele consiliului francez s’a în­tâlnit cu d. Giolitti, prim-ministru al Italiei. La chestiunile cari iau fost făcut de «f. Alberd Londres, d. Take lonescu a definit astfel „Mica Antanta“. O NECESITATE EUROPEANA „Ceiace numiți „Mica Antantă”, zice 3. Take Ionescu, e o necesitate euro­peană. Nu e mică decât ca comparație, căci ea trebue să cuprindă toate sta­tele victorioase de la Baltică până la marea Egee, adică Polonia, Ceho­slovacia, România, Iugo­slavia și Gre­cia. Va număra mai bine de 80 milioa­ne de locuitori și 10 milioane de sol­­­dați făcând parte din vase războinice și viteze. Bazele unicei înțelegeri au fost asu­­m­ate de prietenul meu Venizelos și de mine în iarna 1918—1919. Era vorba atunci de o serie de aranjamente care se vor transforma într-o realitate în curând. Pentru moment alianța între Ceho-Slovacia și Iugo-Slavia nu are ca țel decât menținerea tratatului de la Trianon. APARAREA TRATATELOR Menținerea integrală a tratatului e o necesitate dar ar fi o adevărată mio­pie politică de a se imagina că trata­tul de la Trianon are o­­ existentă în sine. Toate tratatele divinate și mai cu seamă acel de la Versailes formea­ză un tot.. Nici unul nu poate să trăias­că dacă celelalte sunt rupte­ De aceea «Hanța între Ceho-Slovacia și Jugo- Slavia, care ne-a fost comunicată de­­ d- Benes, ca și concordanta intereselor României cu Ceho-Slovacia și Jugo- Slavia nu sunt de­cât un început. O înțelegere în Centrul Europei îm­preună cu Polonia care a făcut civi­lizației acelaș serviciu ca România ca­re anul trecut a fost la Budapesta și ca Grecia care a zdrobit bandele din Ro­­maî, trebue să fie făcută în interesul popoarelor micei Antante și pentru bi­nele Europei. O înțelegere așa cum o socotesc e o necesitate pentru noi și pentru Franța. Dacă Germania ar renunța sincer ia orice ideie de revanșa Antantele mari sau mici nu ar mai avea nici un rost. Dacă din contra Germania nu voește să se liniștească, trebue să ne gândim la posibilitatea unei alianțe în viitor între Germania activă și Rusia, ori­care ar fi Rusia de mâine. SITUAȚIA FRANȚEI In fata acestui bloc Franța ar ră­mânea singură pe continent dacă Mica Antantă n’ar exista. La această înțelegere între cele cinci state victorioase, învinșii ar putea să se ralieze mai cu seamă Austria; de aceea am convenit cu Ceho-Slovacii și cu Iugo­slavii să facem tot ce ne este în putință pentru ca viața Aus­triei să fie suportabilă. Față de Ungaria voim să avem relații de bună vecinătate, dar cu condiția sine qua non a menținerei în întregime a tratatului de la Tria­non, care dacă a favorizat pe cine­va în determinarea hotarelor e Un­garia. Cea ce vă spun­e destul pen­tru a desminți în modnl cel mai for­mal svonul nebun a noul cesiuni de teritorii din partea României către Ungaria. Cum se poate că asemenea știri false să primească ospitalita­tea foilor serioase din Franța și din Anglia? CHESTIA DUNĂREI In privința navigației Dunărene pot să vă spun că regimul ce tre­bue aplicat Dunărei trebue să fie co­piat după acel al Rinului, și aceas­ta cu atât mai mult cu­­ cât aceste două fluvii sunt destinați a fi unite printr’un canal care va permite o navigație directă între Franța și Ro­mânia. De altmintrelea Ceho-Slovacii Sârbii și noi ne opunem ca Buda­pesta să fie aleasă ca sediul Comi­siei internaționale a Dunărei. Dacă nu se crează decât o comisie se im­pune să fie la Galați, dacă se fac două comisii sediul uneia din ele nu poate fi decât Bratislava sau Viena. Bratislava ar avea preferin­țele noastre. Contra Bratislavei se susține că Cehii sunt mărginași nu­mai pe o scurtă parte a Dunărei și că nu vor­­ sacrifica interesele lor particulare pentru interesul general. Contra Vienei se obiectează posibi­­litatea în viitor ca Viena să cadă în mâinile Germaniei. La aceasta râs­­­­ind că dacă Germania ar câștiga o asemenea situație în Europa, va fi în stare să rupă tratatele de pace și la Budapesta politica maghiară va fi de zece ori mai provocatoare și mai îndrăzneață ca la Berlin.“ BULGARIA NU FACE PARTE DIN MICA ANTANTA La trei alte chestiuni puse de Ex­celsior. D. Take Ionescu a răspuns: „Bulgaria nu va face parte din Mica Antantă, Incorporată, de Grecia cu 7.500.000 locuitori, de Iugo­slavia cu 14.000.000 și de România cu 17 milioane, Bul­garia cu 4 mii. numai de locuitori nu va putea fi periculoasă.“ In privința Sovietelor d. Take Io­nescu constată că România se gă­sește în fața bolșevicilor într'o si­tuație ideală, nici război, nici pace. In privința logodnei prințesei Eli­­sabeta cu prințul George al Greciei, d. Take Ionescu a refuzat de a da cea mai mică indicație asupra pro­iectului de­ căsătorie de care se vor­bește mult în cercurile diplomatice, Rene Arvel DIMINEAȚAl D. Gauvin și chestia Dunărei D. August Gauvin publică în „Jo­urnal de Debets" un important ar­ticol în chestia Dunărei.. D-sa a func­tional in comisiunea internațională si e în măsură, să cunoască bine chestiunea. Conferință prevăzută de secțiunea tratatului din Versailles relativă la Du­năre, are loc în momentul acesta la Paris. Întrunită la începutul lui Au­gust, ea s'a amânat pentru începutul lunei Sept., pentru ca guvernele in­teresate să poată studia proiectul pre­zentat de prezidentul său, d. Legrand plenipotențiar al Franței. Ar fi zadar­nic să ascundem, că acest­­ proiect a produs o penibilă impresie în țările du­nărene, cari au luptat alături de noi. In adevăr, el atribue viitoarei comisi­­uni internaționale a Dunării, oarecari puteri nemărginite, pe care Austro- Germania — ea însăși, în tratatul dra­conic din București, nu a îndrăznit să le impue României. Trebuie să nu cu­noaștem nici precedentele istorice, nici caracterul popoarelor interesate pen­tru a încerca să facem să se adopte o reglementare, care aduce gravă atin­gere drepturilor suverane ale statelor. Dacă aceste state ar fi fost învinse, în­vingătorii ar putea ca titlu de repara­ție, să pretindă niște derogări de la su­veranitatea națională. Dar, în cazul particular, aceste de­rogări, sunt în adevăr stipulate în de­trimentul aliaților, al învingătorilor. Și se întâmplă că statul avorizat este Un­garia. O să avem de revenit asupra lu­crărilor luzerane cari se fac în oare­cari cercuri pentru a mâna rezultatele victoriei noastre în Europa centrală și a întoarce tratatele de la 1919 și 1920 în profitul austro-turanienilor. D. Gauvin arată apoi ce cuprinde articolul 1­1 din proectul Conferinței și continuă astfel: Autorii proiectului dunărean, vor spune de sigur că sunt inspirați de con­vențiunile părții de Jos a Dunărei pusă prin tratatele anterioare sub jurisdicțiu­nea comisiei europene dunărene. Dar nu este nici o analogie între regimul din Delta Dunărei — regiune 39"’)ope nelocuită — și cel al Dunării superioa­re, presărată cu orașe mari. Dacă, în virtutea tratatului de la Berlin, comisiu­nea europeană exercită puterile sale „în plină independență a autorităței te­ritoriale”, lucrările cu care fusese În­sărcinată au fost executate pe de-an­­tregul în mlaștinele Deltei sau în albia fluviului, fără ca țărmurile sau porturi­le să fie atinse. Când în 1883, conferința din Londra a vrut să impună riveranilor Dunării mijlocii o reglementare, judecată drept abuzivă de aceștia, România a refuzat să se supue acestei convențiuni adop­tate și comisiunea mixtă instituită la Londra n’a putut funcționa, România era atunci un stat mic, de-abia esit spre independență. Totuși, nici Austria, nici Germania­ — principalele interesa­te — nu au îndrăznit să o constrângă cu forța. Autorii proiectului de azi se cred oare capabili să facă ceea ce a făcut pe Bismark să dea înapoi. Și ce rol pentru Franța! Se întreabă tot­ cu neliniște de ce reprezentantă Franței— în loc să se mărginească la rolul de mijlocitori binevoitori în chestiunile în care ea nu are nici un interes direct — iau poziție contra aliaților de ost, cari sunt aliații noștri necesari de mâine. Articolul XX din proiectul dună­rean, provoacă de asemeni mari o­­biecțiuni la articolul XIII. El stipu­lează că, comisiunea internațională va putea „decide creiarea de port­­sfranc­ uri sau de zone libere în por­turile unde transbordarea este ge­nerală sau în mod necesar practi­cată“. Ce atingere mai mare la Su­veranitatea unui Stat! Asemenea creaț­iuni nu se pot înțelege decât cu consimțământul autorităților te­ritoriale. Dar ca o încununare a tuturor a­­cestor nedreptăți, se propune fixa­rea sediului legal al comisiimei in­ternaționale la Budapesta Pentru motive pe cari le vom elucida în du­­ pni­, tîVuyori& rw”" « pilul scump al diplomației engleze franceze. Noi atribuim o importan­ță relativă alegerii sediului viitoarei comisiuni. Dar dacă nu credem că trebue aleasă Bratislava (Presburg) Bel­grad sau Galați, de ce să preferăm Budapesta, Vienei? Delegația ro­mână a supus Conferinței Dunărene un alt proect de convențiune. Socotim sigur că Conferința, în special dele­gația franceză, va lua în serioase con­­siderațiuni acest proiect. Primire alinii ia«ii-Marii San Paolo, 15__Președintele con­siliului italian, d-l Giolitti a sosit la Aix-les-Bains. La gară a fost primit de d-nii Ttarrkre și Berthelot, auto­rități și o gardă­ de onoare. O mare mulțime a aplaudat călduros pe dis­tinsul oaspe. Prima întâlnire a d-lui Giolitti cu d- Millerand a fost de o rară cordialitate. D-l Millerand a a­­rătat jurnaliștilor italieni satisfacția de-a fi făcut cunoștință cu ilustrul său coleg. un ordin ciudat Comandamentul Jandarmeriei ru­rale a dat ordin către toate regimen­tele din țară și către toate compa­niile de jandarmi rurali, in tot te­ritoriul ce a fost înainte vechiul re­gat, pentru a aduna dela toți locui­torii dela sate toate armele, din ca­uză că s’ar pune la cale comploturi și răscoale. Rezultatul a fost că jandarmii rurali acum cutreieră sa­tele și locuințele oamenilor, le fac percheziții pentru a găsi armele și a le confisca. Aceasta se face într’o vreme când nu este stare de asediu, când nimănui nu-i arde de revoluție, dar când oamenii cinstiți și pașnici la sate, unde nu este nici o pază, au nevoie de arme pentru a-și apăra avutul de răs­făcători, cari au spo­rit considerabil și cari sunt perfect de bine înarmați, de­oare­ce nu de armele acelora le pasă celor cari dau asemenea ordine. Dispoziția aceasta este cu totul vătămătoare pentru populațiunea de la sate, este absolut nelegală și gu­vernul este dator să revie asupra ei, mai cu seamă că dă naștere la tot felul de vexațiuni din partea jan­darmilor rurali pe socoteala săteni­lor. 3n ajutorul celor din închisori Comitetele centrale ale mișcărei socialiste, au hotărât înființarea u­­nui comitet pentru asistența judi­ciară și ajutorarea tuturor deținuți­lor din partidul socialist, prigoniți­lor politici și militari. Din acest comitet fac parte ur­mătoarele persoane: dr. Ghelerter, Nina Arbore, Emanoil Socor, Maria Ottei, Jeanna Brănișteanu, M. Bă­­lincaru, Fischer, și alții. Această organizație va lua, mai târziu o mare extindere rivali­zând cu crucile roșii socialiste, e­­xistente în Rusia, Elveția, Suedia etc. Se speră că odată cu în înființa­­rea acestei importante organiza­­țiuni, suferințele miilor de deți­nuți politici din închisorile Româ­niei vor fi întru câtva amb­iorate Rep. Elevii academiei navale italiene la Danemarca San Paolo, 15. — Se anunță din Copenhaga că elevii Academiei nava­le italiene, sosiți pe bordul cuirasa­­tului „Ferruoio", au avut o primire entuziastă din partea autorităților militare, civile și din partea popu­­lațiunei. Academia navală daneză a oferit colegilor italieni un dejun, la care au luat parte regele, regina Dane­marcei și principele moștenitor —elev al Academiei navale. Tribuna muncitorească DE LA INSTITUȚIILE STATULUI In vederea cărții care se apro­pie, lucrătorii din toate făbricile R. M. S., vor ține astăzi și mâi­ne două mari întruniri în sălile Grivița și Măgurele, unde vor ho­­tărâ demersurile ce trebuesc făcu­te pentru satisfacerea cererilor de îmbunătățirea traiului. SOCIALIȘTII ROMÂNI LA SOFIA D-nii M. Bălineanu, Dobrescu și Grigorescu, au fost delegați de că­tre sindicatele muncitorești, să par­ticipe la congresul sindicatelor bul­gare care vor avea loc la Sofia. ÎNTRUnIRI Astăzi se vor ține în Capitală în­truniri organizate de partidul socia­list în care se vor cere convoca­rea alegerilor pentru comună. 17 Septembrie 1920 BUCUREȘTI reUVELEI.’« &5M13â ®T!! T­randafirii albaștri de stadii Cos aia iu — Ei, da ! De ce te miri ? Trandafiri albaștri! Cresc la Nissa. Vin noaptea cu trenul și di­mineața îi cumperi strălucitori de rouă ca și cum i-ai fi rupt atunci din grădină. Dar, să-ți povestesc în ce împre­jurare am văzut eu, întâia oară, acest soiu de trandafiri. Și așezându-se comod în fotoliul de piele, sorbind din havana în ale cărei rotogoale cerea să-și prindă imaginile trecutului, prietenul meu, un delicat poet cu umerii de atlet, după ce-și mai potrivi odată mono­clul, începu: — Aveam vre­o 22 de ani. Mă găseam la Paris pentru studii. Lo­cuiam cu fratele meu, mai mare, două camere alăturate, în unul din cele mai elegante hoteluri din car­tierul Champs Elysées. Era prin luna Mai. O noapte îm­bălsămată de parfumuri de tran­dafiri, de miresme de liliac. In at­mosfera Parisului pluteau valuri de vrajă, de iubire, de viață ! Mă întorsesem târziu cu fratele meu acasă. Era, poate, ora 2. Eram fiecare în camera noastră și eu mă pregăteam, tocmai, să închid ușa cu cheia. Când, deodată, ușa se deschise cu putere și o femee voa­lată intră ca o furtună în odaia mea. Gâfâind, abia putând îngăima cu­vintele, misterioasa mea vizita­toare îmi ceru să-i dau ospitalitate câteva ceasuri, asigurându-mă că-i făceam prin aceasta cel mai mare bine. Rămăsesem țintuit locului. O pri­­viam cu ochii holbați și nu-mi pu­team explica nimic. Mă rugă după câteva momente să închid fereastra, aerul rece al primăverei fiind prea tare și ea transpirată în goana și spaima cu care urcase scările. Mă îndrept spre fereastră. Dar, aruncându-mi ochii jos, în stradă, zăresc pe trotuarul din fața hotelu­lui, doi indivizi cari se plimbau, a­­vem­ aerul­­ că urmăresc, sau aș­teaptă pe cineva. Ca un fulger îmi trecu prin min­te o bănuială. Dacă femeea aceasta e un apaș deghizat în femee și cel de jos îi sunt complicii ? In dreapta ferestrei mele era fe­reastra odăii fratelui meu. Fratele meu ședea tocmai la fereastră, contemplând cerul și trăgând din eterna lui havană. Eu, încet, aproape imperceptibil pentru musafira din cameră, îl chem făcându-i semn cu degetul : — Pst! Costel, vine puțin până la mine. Apoi, întorcându-mă brusc, către vizitatoarea nocturnă, pe care o luam drept un apaș, îi spun ho­tărât : — Nu, doamnă (?), nu închid fe­reastra. Mie mi-e foarte cald și aerul de-afară îmi face bine. După câteva momente intră fra­tele meu. Eu răsuflau! El, văzând o femee la mine, mă privește mirat și-mi spune, doje­­nindu-mă, pe­ românește: — De ce m’ai chemat dacă ai o femee la tine ? Petrecere bună și lasă-mă să mă culc. Eu îi explic teama mea. El înce­pe să râdă. Mergem amândoi la fereastră. Cei doi indivizi dispă­ruseră. Ne întoarcem din nou spre femee și o rugăm amândoi să-și scoată voalul. Ea, cu pieptul încă săltându-i vio­lent, în prada aceleași spaime ce o stăpânea de la intrare, ne rugă înduioșetor să n’o silim să-și des­vălue taina. Să fim mândri că os­pitalitatea cei dăm o scapă de un mare pericol și facem o faptă bună. Obosit, fratele meu pleacă să se culce. Rămân din nou singur cu misterioasa femee. O privesc mut și mii de gânduri îmi frământă mintea. E cu neputință, îmi ziceam acum, să fie un apaș. Prea are piciorul delicat, prea i se ghicește trupul sculptural sub rochia-i elegantă, prea îi este mâna fină și prea mu­zical timbrul vocei spre a fi băr­bat și, încă, apaș ! Dac’o fi femee din lumea mare, care făcând vre-o escapadă, urmă­rită, și-a găsit refugiul în primul hotel eșit în cale ? Și o priveam tot mai chinuit de nedumerire. Ea nu vorbea nimic. I se bătea mereu pieptul ca unei biete părăsiici prinsă cu mâna sau, amenințată, în colivie, de laba vre-unei pisici. Mă găseam în anul 1914. Mi-adusei aminte că tocmai în ziua aceea se întâmplase zgudui­toarea dramă în care M-me Cail­­laux ucisese pe Calmette, directo­rul ziarului „Figaro“. Un fulger îmi­­ străbătu creerul: — N’o fi însăși M-me Caillaux, femeea aceasta care din timpul zi­lei, cutreeră Parisul, fugărită, cău­­tându-și un ascunziș ? Și a nime­­rit-o tocmai la mine! Mă îngrozit. Haidi! De-or afla-o la mine să ști c’o pat, ca „tăinu­­­tor“. Mă apropiai foarte emoționat de misterioasa mea vizitatoare. — Te rog, doamnă, din toată ini­ma te rog, spune-mi ce e cu d-ta ? camera mea ? De ce la mine și nu la altul ?­­ Și, cu un gest hotărât, vrusei să-i ridic voalul! Ea mă ținu de mână și-mi spuse, înecându-se : — Dacă eu plec de aci acum, viața mi-e în pericol. Dacă d-ta mă găzduești, fără a căuta să des­­vălui misterul prezenței mele aci, vei fi cel mai cavaler om pe care l’am cunoscut în viață. Mă tăiase ! Făcuse apel la cava­lerismul meu și mă potoli. Stăturăm muți câtva timp. Apoi, vorbirăm banalități. Află că sun­tem români, Că locuim Parisul pentru studii. Mai târziu se învoi chiar să soarbă dintr’un păhăruț de Cointreau. Ii oferii, spre odihnă, propriul meu pat, cu făgăduiala ca eu să rămân nemișcat pe sițul meu. Ea refuză. Rămase în totelul pe care picase dela început. Și iar convorbirăm până, în sfârșit, con­simți să-și ridice voalul. Respirat puternic și rămăsei câ­teva clipe încremenit. In fața mea sta o femee de o rară frumusețe! Plină de melancolie, cu niște ochi mari negri și cu umbre adânci de păcat, cu nas ideal și cu o gură de fierbinte seducție, femeea aceasta părea o prințesa fugită dintr’un castel în noaptea unei nunți făcute cu de-asila. Pricepui acum, pe deplin, că mă găseam în fata unei femei din­ lu­mea mare. E drept că și ea mă studia nein­­cetat. Dar cuvintele i le scoteam cu cleștele. La un moment, crezui că și-a re­câștigat toată liniștea. Și, cum mă găseam lângă o femee a cărei pre­zență în odaia mea era legata de o aventură, schițai câteva gesturi de galanterie juvenilă, încercând s­ă ademenesc... (Cititi urmare In pagina II-a) GITS „DIAU&STES Femeia fatală :• 1^JiitiON crawford El luă pe musafir de braț și îl băgă înăuntru. Pe o masă, o vastă tavă de alamă, o masă cu inscrip­ții arabe, suporta mai multe cas­­tronele ce­ conțineau unul, orez alb ca zăpada, perfect de bine fiert și totuși uscat, cum le place așa de mult orientalilor; altul, o gustoasă mâncare de pui copt înfundat, tăiat în bucățele cu tot felul de mirode­nii și ierburi aromatice; altul, o brânză cu smântână minunată; un al patrulea, fructe rare. O sticlă de cristal de Boemia, strălucitoare ca diamantul și gravată d­e dungi ne­gre și aurii se aflau pe masă lângă tavă. — Te rog să împărți împreună cu mine modesta mea masă, zise Keyork întinzând mâinile și zâm­bind cu un aer bine-voitor. E des­tul pentru amândoi. — O, cred, răspunse Strannick. Dar afacerea care mă aduce act e dintre cele mai urgente. Atunci el băgă de seamă că se află o a treia persoană în odaie și aruncă o privire de mirare lui Ke­york. — Ași vrea să-ți spun câteva vorbe între patru ochi... Ași îi de­zolat să vă deranjez, dar... — Nu mă deranjezi de loc, câm­­pul meu prieten­ afirmă solemn Keyork oferindu-i un scaun aproa­pe de masă. — Dar nu suntem singuri, obser­vă Strawnick mereu în picioare și uitându-se la strein. Kevork îi zări privirea și înțe­lese: el începu să rida cu hohot. — Asta­ strigă el deodată, ăsta nu e decât Individul. El nu ne va deranja. Stai te rog. — Te asigur că ceea ce am să-ți spun e de matură foarte intimă... obiectă Strannick. — Pricep... și poți vorbi fără de grije. Individul e sluga mea. E o excelentă creatură care trăește cu mine de ani de zile. El îmi găte­ște, îmi curăță colecțiile și mă în­grijește în tot chipul. Un om în care cineva poate avea toată în­crederea, te asigur. — Evident, dacă d-ta răspunzi de discreția lui... Individul se afla la oarecare dis­tanță de masă, observând cu a­­tenție dar respectuos pe cei doi oameni. Afară de micii lui ochi ne­gri și pătrunzători, figura lui brună și pătrată era fără de nici o expre­sie; părul drept, de un negru de jeu, îi cădea în chip uniform în jurul capului. Era îmbrăcat într’o bluză neagră ce semăna cu un caf­tan, ajustat pe umerii lui robuști și era strâns la talie prin un cordon de piele. — Discreția lui e în afară de orice bănuială, răspunse Kevork, și asta dintr’un motiv foarte bun: el e surdo­mut, ba ceva mai mult, nu știe nici să citească nici să scrie. L’am cumpărat acum câțiva ani la Astrahan, de la un rus, un bun a­­mic al meu. E foarte­­ îndemânatec. El e acela care a furat pentru mine capul femeei malai­e care se află colo, după ce a fost executată. A­­cuma, scumpul meu amic, să su­păm. Nu erau nici farfurii, nici cuțite, nici furculițe pe masă, și în urma unui semn făcut de Kevork, indivi­dul e și ca să-și procure toate ace­ste instrumente necesare unei me­se occidentale. Strannick, obicinuit de multă vreme cu excentricitățile oaspelui său, nu arătă nici o ui­mire. Asigurat, el se pregătia să vor­bească. Ezită totuși un moment, căci nu hotărâse exact până la ce punct era necesar să inițieze pe Ke­york cu evenimentele petrecute și dorea mai cu seamă să evite orice aluzie la extravaganța Unor­ei față de el. Individul se întoarse, a­­ducând între altele, un pahar pen­tru Strannick. Kevork îl umplu, pe urmă umplu pe al său. Era evident că ascetismul nu fă­cea parte din sistemul său pentru prelungirea vieței. Când își duse paharul la buze, ochii lui străluciră.­­ Beau pentru fericirea și viața lungă a lui Kevork, Bea în sănătatea și fericirea lui Kevork, zise el cu calm, gustân­du-și vinul. Acuma, spune poves­tea ei ștergând pi­r' Ah de vin de pe mustața sa albă cu un mic șervețel pe care i­­prezintă Individul și îl aruncă apoi de o parte ca impropriu pentru o a doua întrebuințare. — Cred că vom face bine să nu întârziem cu supeul, zise Strannick remarcând cu puțină îngrijorare li­niștea lui Kevork. Israel Kafka a pierdut cu totul capul. El a jurat să ucidă pe Unon­­ia și în momentul ăsta e închis la ea în seră. Efectul acestei revelații fu astfel în­cât Strannick, obicinuit cu cal­mul imperturbabil al lui Keyork, nu putu să se împiedice de a tresări. Piticul sărise cât colo de departe de masă dând un țipăt care putea fi luat drept răcnet de fiară răni­tă, de nu era blestemul îngrozitor care îl însoți. —­— Unorna este în siguranță, se grăbi să spună Stannick. In siguranță... unde? strigă o­­mulețul cu mâna deja pe palton. Individul, de asemeni, alergase în odaie dintr’o săritură, ca o pisică­­­sălbatecă, și își ajută stăpânul. In cinci secunde, Keyork fu gata sa lasă. — Ea este într’o mănăstire, răs­punse Strannick. Am condus-o eu acolo și am văzut închizându-se ușa după ea. La aceste cuvinte, Kevork lăsă sa-i cadă paltonul și rămase o clipă nemișcat. Individul, cu trăsăturile fetei mereu impasibile, îi puse din nou pe umeri blana­, urmărind în a­­celași timp p^un ochi fie­ce mișcare a străinului savant. Aceasta în chip brusc, alergă la Strannick, îl strânse în brațe și încercă să-l să­rute. — Mi-ai salvat viața... Dar bles­temul celor trei îngeri negri să cadă asupra-ti fiindcă nu mi-ai spus asta mai întâi! Ești salvatorul meu... salvatorul existenței mele, cum ași putea £^ire să te recompensez vreodată? Vei trăi pe vecie, ca și mine­, vei cunoaște toate secretele mele pâ:­ianjenul­ de aur își va țese pânza în locuința d-tale; pietrele pre­țioase vor ploua în casa d-tale, și iarna d-tale va avea o zăpadă se­mănată cu mărgăritare... D-ta... (Va urma)­ ­78 •v

Next