Dreptatea, aprilie 1931 (Anul 5, nr. 1045-1067)
1931-04-01 / nr. 1045
Reforma aivenHara Senatul continuă discuţia asupra proectului de lege al d-lui Costăchescu relativ, la reforma universitară. In ultimul timp, Universitatea a venit de multe ori la ordinea ziei ,fie prin instrucţia şi educaţia studenţilor, fie prin mortul de administrare a burselor, cantinelor şi căminarilor, fie prin autonomia acestei instituţii de atîtea ori adusă în discuţie. Niciodată nu se ştia cu precizie Cei aceasta autoacrah — 9* care sunt limitele ei în chestiile şcolare profesorale şi studenţeşti, atât faţă de minister şi stat, cât şi faţă de autorităţile locale Procesul prezentat acum parlamentului precizează sensul autonomiei universitare , specificând cadrul de activitate liberă a acestei instituţii, dar şi drepturile de amestec al Statului care are răspunderea instrucţiei tineretului, într’un sistem adaptat nevoilor generale. Unii au emis părerea că Universitatea este un stat în stat — în aşezarea şi funcţionarea căreia statul n’ar avea nici un drept. S a lăsat chiar a se înţelege că nici Parlamentul n’are căderea a se amesteca în afacerile universitare. Parcă Universitatea s’ar fi născut prin generaţiune spontanee, nu prin iniţiativa statului care continuă a o întreţine. Anii, lunile ş i chiar zilele din urmă ne-au dat multe spectacole universitare foarte puţin demne. Alegerea profesorilor — dela recomandare şi până la concurs — nu s'a prea făcut după criterii obiectiv didactice. De-aceia corpul profesoral are multe lacume. Poliţtanismul trecutelor guvernării a pătat şi cea mai înaltă instituţie de cultură, care n’are numai menirea să instruiască pe studenţi , dar şi să întindă, în afară de zidurile sale, dragostea de carte. Studenţii veniţi în ultimul timp la Universităţi din licee improvizate nu s-au putut reface în câţiva ani la facultăţi. Am asistat la eşirea în societate a unor elemente nepregătite. Toate locurile în învăţământ, serviciul sanitar, administraţie, etc. au fost ocupate. De-acum lupta pentru un post va fi crâncenă. Selecţia noilor elemente în Universităţi se va face cu mai multă stricteţă. Iar aceste elementevor trebui să înlocuiască produsul uşuratic al psihozei post-belice. Concomitet cu selecţia candidaţilor pentru Universităţi, ca şi a studenţilor din punctul de vedere al instrucţiunii — se va organiza şi sistemul de funcţionare a burselor, cantinelor şi căminurilor. Cantinele şi căminurile n’au funcţionat mulţumitor. Nici corectitudinea gospodărească n’a fost perfectă. N’a existat un criteriu al meritelor şcolare la primirea în căminuri şi la cantine. Şi chiar învăţătura în căminuri — în aglomerare şi în zgomot — lăsa mult de dorit. Această aglomerare a produs însă spiritul de solidaritate al studenţilor — îndreptat însă nu spre scopuri frumoase. Universităţile se vor ocupa serios de această problemă şi vor da desigur soluţia cea mai nimerită — după situaţia de fapt din mediul fiecărei Universităţi. Ne permitem să scoatem în evidenţă importanţa sistemului burselor — date prin concurs. Se vor bucura de ele numai elementele meritorii. Bursierul va putea sta singur într’o cameră — cel mult cu un coleg, potrivit în caracter. Masa se va lua într’o pensiune sau într’un restaurant studenţesc. In privinţa mesei, s’ar putea lua de exemplu cooperativa de consum a studenţilor Facultăţii de litere — unde cooperatiştii iau o masă bună cu un preţ modest, realizând şi un mic beneficiu din care se ajută studenţii absolut lipsiţi de mijloace. Experienţa făcută de d. D. Gusti la litere poate fi utilizată şi de celelalte Universităţi, din Bucureşti şi din provincie. Am insistat asupra acestui punct, lăsat de lege asupra Universităţilor, — fiindcă de el depinde şi serioasa recrutare a studenţilor, şi modul serios de învăţătură, şi bunele condiţii de train, şi ordinea în Facultăţi ca şi afară de zidurile universitare. După haosul postbelic, care a făcut mult rău Universităţilor în specie şi culturii poporului în general, — reforma d-lui Costăchescu pune rânduială în mediul universitar. Istoricii sunt unanimi — atât cât vanitatea şi spiritul de contrazicere le permite să fie de acord unii cu alţii — că domnia Elisabetei a Angliei se poate tăia în două fâşii, deopotrivă de luminoase, cea din urmă poate cu ceva mai mult aur şi strălucire, cuţitul care separă miezul epocii elisabetane fiind distrugerea flotei spaniole de către elementele deslănţuite ale naturii. înainte de acest pronunţat punct demarcaţional, domnia Elisabetei avusese ceva din munca spornică şi lucrativă a furnicii, operă de sârguinţă, plăcută, dar anonimă. După distrugerea Armadei, începe epoca de aur, acela care prinde contururi de stabilind drepturile şi datoriile fie-lumină, şi umbreşte pe cei din afa-327 căruia, stat, Universitate, profesor şi student. Ne mirăm cum o astfel de reformă mai poate stârni critici principiale. V Iarăşi s’au dat în spectacol universitarii — să ne înţelegem, nu tineretul, ci tocmai profesorii ( UWW. rl.îăi. pî I mp pnnrâ om. rtCMomo no » .------'/ c - v îf ~ considerăm drept oameni cu scaun la cap. Această reflecţiune ne este sugerată de caraghioslâcul înscenat Duminică după amiazi de profesorii universitari Marin Ştefănescu (re-Marin Ştefănescu ) şi Cătuneanu, la spargerea adunărei convocată de asociaţiunea «Cultul Patriei». La fel cu agenţii electorali de duzină cari, pe vremea dinainte de războiu voiau să sfârşească orice întrunire de opoziţiune cu o «manifestaţie la Palat», d-nii aceştia universitarii!) îndemnau asistenţa tinerească de la adunarea de Duminica trecută s’o pornească pe stradă, la Palat. Autorităţile poliţieneşti interzic o astfel de manifestare, iar iniţiatorii întrunirei nu vor să ţină socoteală de această interdicţiune, îndemnând tineretul la adevărate acte de rebeliune. Din fericire, organele poliţieneşti au ştiut menţine ordinea împotriva unor gălăgioşi cari, graţie faptului că marea mulţime a studenţilor universitari a fost mai cuminte decât dascălii agitatori, se reduceau numai la un pumn... Dar aceasta nu scuză pe energumenii cari cred că pot abuza de prestigiul pe care li-l dă funcţiunea lor universitară pentru a tulbura şi agita spiritele tineretului a cărui sănătate morală — ce deriziune ! —le este principial încredinţată. Deşi ne mai despart câteva zilede ziua tradiţională a păcălelilor, se pare că unii din legislatorii noştri, au vrut s’o ia înainte.Astfel avem depus pe biroul Camerei un proiect de lege, din inițiativă parlamentară, pentru instituirea unui impozit asupra celibatarilor. Iată un rău social, celibatul, despre care nu aflasem până acum că era atât de răspândit în țara noastră, încât spiritul de prevedere socială al unora să fie alarmat şi să caute remedierea lui pe cale de legiferare, sau spiritul de fiscalitate al altora să-şi promită cine ştie ce realizări pentru tezaur, de pe urma acestei legiferări... înclinăm deci să credem că este la mijloc mai mult o reuşită încercare de păcăleală a becherilor şi a flăcăilor ungureşti, decât o intenţiune serioasă a unor sociologi serioşi. Dealtmintreri, după datele demografice, elementul feminin nu precumpăneşte pe cel masculin in aşa fel încât să fie necesar să se dea celui dintâi această fişă de consolaţie. Mai feminişti decât feministele, cei cu profesul în chestiune... , Marti 31 Martie, 1981 UBfigaaasBg CRONICA TEATRALA «Se TUDOR ŞOIMAEU ›*c Teatrul Naţional: „Elisabeta, regina Angliei“ dramă de Ferdinand Brukner lă: acea epocă în care o Anglie pasionată şi beată de glorie şi de nevoi sufleteşti se asvârle în viaţă cu furia de care numai poeţii epocei elisabetane pot da mărturie, ei înşişi chintesenţa ale vremii. Şi ce erau aceşti poeţi, în operile cărora se oglindeşte viaţa sufletească a Angliei de-atunci, ne-a spus-o un mare pasionat al poeticei engleze, Ştefan Zweig în «Confusia sentimentelor». El ne vorbeşte acolo, printr’un erou al său, de nebunia acelor inimi pasionate ce se deslănţuesc asemeni leilor, de orgiile arzătoare pe care instinctele omeneşti le celebra fără reticenţă; «de acea explozie violentă şi unică, ce durează tot timpul domniei Elisabetei, şi deşi oamenii «ar înceta de-a mai fi atare dacă ar fi coherenţi, totuş incoherenţa oamenilor de-atunci depăşea orice limită permisă omenirii». Să ne mai mirăm deci, că atâţia poeţi, istorici şi dramaturgi ai timpului nostru au căutat cu înverşunare să desprindă sufletul acelei epoci, să-l disece, să-i fixeze incoherenţele şi să i le explice? Căci ce poate fi mai nobil ca sarcină şi mai plin de emulaţie decât să descifrezi sufletul omenesc, magnific în toate faţetele lui contradictorii, să-i scobeşti învelişul, oare de multe ori se păstrează înşelător, spre a da de sursa profundă care clocoteşte la temperatura sângelui. Aceasta a vrut desigur Ferdinand Brukner, în drama sa — și tot ce face pentru unii poate părea șarjă sau ironie crudă la adresa eroinei sale, sau a oamenilor din epoca ei, nu era de fapt decât rezultanta incoherenței sufletelor lor. «Acea regină — cum istoria ne-a lăsat-o — (ne spune Strachey) — acea regină pocii remarcă, nu fără justeţe că, a imaginaţiei, eroină cu inimă de care pune pe poeţi să calce în mlaştini de sânge, în timp ce fiecare primeşte dela celălalt focul sacru, unul învaţă dela altul, sau se fură unul pe altul în nevoia de-a se egala, sau întrece. Zidari, nobili, valeţii sau simpli cismari, se înlănţue într’o horă de pasiune şi creaţie spirituală, aci sărbătoriţi, aci huiduiţi sau crăpând de foame ca Spencer, mincinoşi, exeropi, amanţi de prostituate, comedieni, dar poeţi, până în măduva oaselor». Brutali şi rafinaţi, gata să plângă în candoarea lor de copii de biserică iar după câteva minute să urle de plăcere în faţa jocurilor sângerate, în cari haite de câini sfâşiau urşi stângaci şi bruni, amestec de milă şi brutalitate, nevoi serafice şi de sânge iată toată incoherent® epocii Elisabetei, pe care chiar regina ce i-a dat numele, a ilustrat-o şi încarnat-o magnific. Lython Strachey, în introducţia sa la et.Elsabeta şi contele de Essex», desprinzând acest caracter contradictoriu al elen, care a umilit insolenţa spaniolă, acea regină care îşi ascundea sufletul de femee sub complicate costume, falduri de mătase şi imense şiraguri de perle, este tot atât de departe de regina veritabilă, după cum era deosebită Elisabeta îmbrăcată, de Elisabeta goală». Ori, Brukner, cu mult tact şi simţ de scenă ne arată pe Elisabeta în amândouă aceste posturi; aci goală aproape, bătrână şi hidoasă, femee cicălitoare, egoistă, şi slabă ca trestia la suflul puternic al dragostei — şi-apoi deodată, iat-o magnificăîn regalitatea ei, pompoasă şi dispreţuitoare, calculată şi semeaţă, vidă de orice foc al dragostei, ca să o vedem vibrând numai pentru interesele ţării sale, ale supuşilor săi, chiar şi la apanagiile regalităţii ei. Numai cunoscând, această aplicare a lui Brunker ,de a fixa toată contradicţia sufletească a eroinei sale, vom putea judeca cum merită virtuozitatea lui dramatică, fără să greşim, punând unele scene ce-ar putea fi hilare, pe seama tendinţei lui de-a aduce vreo diminuare prestigiului unei caste înalte, pentru că de fapt, ilaritatea se desprinde singură din însăşi reacţiunile naturale ale temperamentului contradictoriu al eroinei. De altfel întreaga dramă a lui Brukner este construită pe contraste, ceia ce acuză şi mai mult dorinţa lui de a da o operă pur umană. Contraste sufleteşti, contraste în situaţii. Scene ce se petrec simultan la curtea Angliei şi la curtea Spaniei, pun în violentă contradicţie felul de a gândi de a lucra şi de a crede al unora, sau al celorlalţi. Iată într’o parte un consiliu, care va hotărî războiul, şi în care la avânturile războinice ale consiliului doar regina stă la îndoială, pentru că înţelege că niciodată un război nu va aduce pentru prosperitatea unei ţări cât pot aduce câţiva ani de pace; şi iată, în Spania, tot un consiliu, mai repede imagina palidă a unui consiliu, în care Filip al Spa(Citiţi continuarea în pagina II-a) MENTE învățători, Preot! fi Săteni Un an . . . ... 750 9 luni 875 luni• t * • • • ? • • t 200 IBIB L! OT fcCA „ ASTRA" SIBIU mi I NO, 1045 Mcrcuri l AprUlc ISST 4 PAGINI REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI. — Str. R. Poincare 8, Etaj TELEFON Direcţia 379/41 Redacţia 313/54 Ad ţia 338/60 ANUNŢURI COMERCIALE Se primesc direct la Adjia ziarului 9I la toate agenţiile de publicitate din ţară 3 III Nici-o apropiere între liberali — —D. George Drâbianu revendică șefia partidului libera! ca prim ponei pentru o reîntregire a partidului. Aiiciintările d-lui îancred Constantinescu In ultimile zile s’a aflat însă ceva și mai mult. S’a aflat anume că pe de-o parte d. George Brătianu nu înţelege o întregire a partidului decât sub şefia d-sale sau mai mult suh aaP.\n n d-lv. Dinu Brătianu, iar din partea cealaltă se ridică un mon possumus» categoric, nu numai în ce priveşte şefia partidului, dar chiar, în ce priveşte orice fel de împăcare, oricât de defavorabilă ar fi aceasta pentru liberalii georgişti. Sufletul curentului care "respinge orice fel de împăcare cu georgiştii este d. Tancred Constantinescu, care a mers până la ameninţări în cazul când tratativele de împăcare ar urma mai departe. a d-lui Tancred După alegerea parţială dela Teleorman, am fost cei dintâi cari am anunţat, că s’au angajat tratative între unii fruntaşi ai celor două partide liberale pentru a se examina chipul cum s’ar putea face o întregire a partidului. Au avut loc conversaţiuni — cu sau fără ştirea şefilor, aceasta nu ne interesează — şi s’au făcut diferite tatonări în această direcţiune. Un moment s’a crezut de unii optimişti, că o înţelegere s’ar putea produce dacă s’ar abandona de o parte şi de alta ambiţiile şi pretenţiile ridicate. Mai în urmă, s’a putut afla, că dacă unirea grupurilor liberale nu se poate face, aceasta nu e din cauză că ar exista principii şi ideologii pentru •»« nînî n im nnul Hin »ui uuuţ uru cei doi şefi liberali nu vor să primească condiţiile unei împăcări. zişi Din cercurile georgiste se dau cele mai ample lămuriri în ce priveşte această opunere Constantinescu. Georgiştii afirmă că între condiţiile de împăcare nu este numai ca şefia partidului să revie d-lui Georg HP. TivUtifTVlAI PÎ pn rvnoaiQ* nnnwlâ rlml - -- -..................-v»jr- r— să fie curăţat de elemente compromise între care este considerat şi d. Tancred Constantinescu şi ciracii d-sale din partid. Iată prin urmare de unde provine rezistenţa fostului ministru de industrie, în ce priveşte o eventuală împăcare a celor două tabere liberale. De altă parte, fracţiunea dacistă dă altă interpretare rezistenţei pe care o duce. Ea spune că şi în trecut partidul liberal a fost supus crizelor şi niciodată partidul oficial n’a capitulat, iar pe urma rezistenţei acestuia, dizidenţii au trebuit să cedeze în cele din urmă.„ la contencios...! Insfărşit, după o lungă chibzuire, d. D. Burillianu, fostul guvernator al Băncii Naţionale, a luat o hotărâre cu privire la revocarea d-sale din înaltul post, ce până mai deunăzi, ocupa. Imprecaţia d-lui Burillianu nu este numai decât cea mai nemerită. Dar, în sfârşit, d-sa s-a adresat contenciosului administrativ, solicitând, pe calea justiţiei«reintegrarea», «zece milioane daune morale» şi «zece mii de lei pe zi, pe tot timpul» suspendări (?)». Nu vrem să facem o comparaţie dezagreabilă pentru d. Burilianu, dar nu ne putem opri de a constata că, în această împrejurare, d-sa a adoptat o atitudine de subcomisar destituit, care caută repararea nedreptăţii, a cărei victimă se crede, bazat pe o dispoziţiune imaginară a statutului funcţionarilor. Nu intrăm într’o examinare prea amănunţită a prea puţin senoasei d-sale acţiuni, dar din jocul articolelor de lege, pe care d. Burillianu le invoacă, mentalitatea subcomisarului destituit ţâşneşte prea evidentă, ca să nu o relevăm. In definitiv, fiecare îşi apără demnitatea, cum se pricepe. Iar, în privinţa despăgubirilor d. Burillianu dovedeşte un spirit practc, incontestabil. Zece milioane daune morale, dintr’un condeiu şi zece mii lei pe zi, pe tot timpul şomajului!... Bine că nu cere despăgubiri şi pentru Banca Naţională, lezată din chiar pricina lipsei d-lui Burillianu şi, a capacităţii sale financiare. Mai ţinem să remarcăm — tot fără a voi să facem o comparaţie dezagreabilă, de astă dată nu pentru d. Burilianu—că asemenea conflicte între guvern şi guvernatorul băncii de emisiune s’au produs şi în Franţa, şi în Germania, şi în Belgia. Peste tot guvernatorii a tras consecinţele fireşti ale acestor conflicte, demisionând. D. Burillianu a crezut că pentru prestigiul d-sale e bine să fie revocat. Din aceleaşi motive desigur, s’a decis astăzi să se dea în spectacol, şi să încerce şi o mică afacere. Diai străinătate D. Poincare şi Sovietele Comete Kokovioi, personalitate proeminentă a fostei Ruşi imperiale, trăeşte actualmente la Paris ca toţi acei oameni politici ruşi cari au fost nevoiţi să aleagă între exil şi rigorile regimului A fost trimisă spre judecare înaintea consiliului de Război cunoscuta afacere a societăţii «Ferochimica», care a preocupat ani de-a rândul coloanele presei. Trei ofiţeri superiori şi un specialist al minissovietic. Contele Korovtzof a fost pen [ferului de război au fost trimişi întru întâia oară ministru de finanţe în judecata acestui consiliu, pentru a 1905, iar în 1911 a fost numit preşedinte de consiliu. Guvernul Kokovtzof a demisionat în 1913, din pricina unei divergenţe dintre primul ministru cu ministrul de întersArtivariantă provocată de intenţia contelui Kokovtzof de a înlătura de la curte pe faimosul Rastin. Contele Kokovtzof a scris acum o carte intitulată „Le Bolchevisme à l’oeuvre’’, destinată să arate lumii primejdiile regimului de la Moscova. D. Raymond Poincaré, fostul preşedinte al Republicei, a scris prefaţa, din care extragem sfârşitul: „...Fie ca această carte să deschidă, mai devreme sau mai târziu, ochii compatrioţilor d-lui Kokovtzof sau să reveleze până atunci, umanităţii prea indiferente, tristeţile şi primejdiile realităţii! „Până acum, vai, e penibil de-a constata că naţiunile în loc de-a se uni spre a înlătura primejdia comună, rămân adânc despărţite, fără, pare-se, a se îngriji de vastul complot urzit contra liniştii lor. E mai dureros încă şi mai straniu de-a vedea unele naţiuni căutând să-şi procure în Rusia mijloace de-a atinge mai repede ţeluri egoiste. O asemenea orbire este inexplicabilă. Cum pot statele geloase de independenţa lor să-şi imagineze că după ce au comis asemenea imprudenţe, nu se vor prăvăli cu restul lumii în abisul la săparea căruia au contribuit şi ele. „Dumpingul insitutit de Soviete în toate târgurile lumii nu va cruţa pe nimeni. Uniunea Sovietică nu ascunde deloc că-şi propune să introducă pe nesimţite în celelalte popoare, graţie unui rău economic crescând, discordii care să le pună în imposibilitate de-a se proteja contra pericolului ce le ameninţă. Nu mai e timp decât de-a stabili între naţiuni o solidaritate clarvăzătoare şi setiva nu o vreme decât pentru a organiza contra unei barbarii agresive, apărarea pacifică a civilizaţiei”. Conchide d. Iorga în „Neamul Românesc“: „...plini de reverenţă faţă de Franţa care ne-a dat atâte, dar nu şi pentru snobii, de ambe sexe, a două sute de cuvinte franceze fără nici o cunoaştere a tezaurelor culturale morale care fac onoarea Franţei, stăm noi astăzi, cari iubim marele popor francez după ce întâi ne-am dat osteneala da a-l înţelege în loc de a caricatura ce n’am înţeles, ca snobii de mai sus...“ orut Rocninici răspunde de învinuirile ce li se aduc de către raportul de anchetă. Se ştie că chestiunea Ferochimicei datează de ani. Instrucţia a fnrmc meticulos făcută pentru a se stabili în lumina adevărului toate vinovăţiile şi toate răspunderile. In acelaş timp chestiunea este de o gravitate neobişnuită, întru cât s’a dovedit că statul a fost prejudiciat prin operaţiunile zisei societăţi de o avere imensă. S’a crezut o clipă, In timpul trecutelor regimuri, că asupra acestei afaceri necurate se va aşterne uitarea. Credinţa era oarecum întemeiată prin aceia că în angrenajul acestei panamale se pare că nu s’au ferit să fie prinse şi unele personalităţi politice. Judecata în faţa consiliului de război va ridica perdeaua care atata timp a acoperit această chestie şi va desvălui opiniei publice pe tot vinovaţii. — fie ei autori materiali, fie morali —, şi mai ales pe cei din urmă, fără de cari nu era posibilă această panama. Primul pas deci, spre limpezirea acestei afaceri a fost făcut. Revine de acum justiţiei rolul să stabilească gradul de vinovăţie al tuturor celor implicaţi în această afacere şi să scoată, din întunerecul in cari fuseseră învăluiţi, pe profitorii adevăraţi, dar lăturalnici, ai acestei scandaloase afaceri care a despuiat armata de o parte importantă de materiale. Se va vedea cu acest prilej şi în lumina purului adevăr, cum au ştiut liberalii să gospodărească ţara şi cât a avut de suferit aceasta pe urma acţiunii destrăbălate, interesate şi lipsite complet de patriotism pe care unii din oamenii lor au desfăşurat-o fără milă, în detrimentul ţării şi al oştiri. Istoria medicinei române începe să preocupe lumea medicală de la noi. Această interesantă manifestare a vieţii noastre culturale a fost, în treacăt fie zis, neglijată. Facultăţile noastre de medicină, deajuns de recunoscute în străinătate, nu s-au ocupat în ultimile două decenii şi de trecutul medicinei române care este plin de farmec şi de interes. Abia după războiu, decedatul profesor Severeanu a înfiinţat o societate de istorie a medicinei, care se ocupă să reconstituiască trecutul asistenţei medicale la noi, deoarece, învăţământul medicinei datează abia de pe la 1860, imediat după venirea doctorului Carol Davila în România. El este părintele medicinei noastre, căci el a înfiinţat prima şcoală de medicină şi a organizat serviciul sanitar al armatei. Prima organizare sanitară a Principatelor române — după cum scrie d .dr. C. Z. Petrescu într’un interesant studiu publicat în Revista ştiinţelor medicale — s’a făcut pe la 1830 şi a fost prevăzută de Regulamentul Organic ca o măsură necesara de a scăpa ţările Româneşti de groaza epidemiilor de ciumă, cari de an secol se succedau la scurte intervale de timp şi de a împinge cât mai departe apărarea sanitară a teritoriului rusesc, măsură pornită şi din gândul ascuns de a muta chiar graniţele sale politice, puţin mai târziu, la aceia depărtare. Ultima ciumă fusese adusă în 1824 din Anatolia şi încuibată în Muntenia, bântuise în parte ambele Principate, până în primăvara anului 1828, când au fost ocupate de armatele ruseşti. Pentru apărarea ţării lor, ruşii aveau două cordoane sanitare, unul la Prut şi altul la Nistru. Cu toate măsurile de pază a ruşilor şi a lui Grigore D. Ghica focarele de ciumă n’au putut fi stârpite. Soldaţii imperiali au contribuit şi ei la răspândirea epidemiei şi în felul acesta ciuma invadă şi în Moldova. In primăvara şi vara anului 1829 ravagiile boalei au fost, se spune, înspăimântătoare. La acea epocă toate măsurile de pază păreau a fi absolut lipsite de folos, ba în luna Iunie, un curier, care nesocotise regulele carantinei, a introdus ciuma și în Basarabia. Abia în Noembrie 1829 sub conducerea consilierului de stat Cholodowisch, corpul sanitar rusesc începe o campanie serioasă în contra epidemiei de ciumă în Principate- In Decembrie se stabileşte şi o linie de carantine pe malul stâng al Dunării şi în primăvara lui 1830, după o «curăţire» radicală a Munteniei şi Moldovei, ciuma se poate considera stinsă pe deplin. I . După această primă reorganizare a «ramului medetinal», prevăzută cum am spus de Regulamentul Organic, au luat naştere la acea epocă mai multe instituţii cu scop de asistenţă sanitară «pentru îmbunătăţirea sănătăţii în Principate». Printre acele instituţii, cea mai de seamă a fost Comitetul carantinelor de sub preşidenţia Marelui Vornic asistat de inspectorul general Mavros, comun ambelor principate, dar cu sediul în Bucureşti. Acest Mavros, grec din Odessa, avea în sarcina sa toate chestiunile privitoare la poliţia sanitară în schelele Dunării şi privegherea întregului aparat igienic şi medical al Munteniei. Afară de acest comitet al carantinelor, în Moldova mai funcţiona şi un «Comitet al sănătăţii» pe deplin independent de tot ce privea îngrijirea sănătăţei poporului. Comitetul sănătăţei, compus din doi boeri mari şi Proto-medicul Principatului, întruchipa adevărata administraţie centrală a serviciului sanitar pentru întregul Principat. In acelaş timp fiinţa şi vechea instituţie «Epitropia Kassi Doftorilor», ce funcţionase şi în timpul lui Alexandru C. Mavrocordat (1872 — 1875) epitropie care dispare de abia la 1833. Organizarea noului serviciu sanitar în Moldova, s’a făcut mai încet şi mai anevoie decât în Muntenia din pricina sărăciei de pe atunci a Moldovei, cumplit secătuită de un secol de invazii şi de alte calamităţi. In schimb, el a fost dela început mai bine organizat având un personal destoinic şi în general superior celui din Muntenia. Medici erau destui pe acelevremuri, totuşi pentru că şi pe atunci existau dificultăţi bugetare, un medic avea în grija sa două judeţe. Am zis medici şi nu doctori, pentru că ei erau magiştri, un fel de licenţiaţi, întru nimic mai prejos decât aceia cu cari, după 1847, s’au complectat serviciile sanitare. La data încheerii păcii dela Adrianopol (14 Septembrie 1829) se aflau în Moldova câţiva medici de vază printre care Rolla Eustaţiu, Fotaki Vartolomei, Bürger Vasile, Zotta Mihail, Hubert, Viola Iosif, Czihak Stanislau, Ciriakopol Nicolae, Neumann Filip, Antoniu Al. Anton din Iaşi şi alţii răspândiţi prin oraşele Moldovei. Primul comitet al Sănătăţii a fost compus din Hatmanii Alex. Ghika şi Theodor Balş şi Protomedicul dr. Mihail Zotta. Epitropul Kassi Doftorilor era Vistiernicul Iordaki Roset Rosnovanu. Asistenta medicală şi igiena rurală a Moldovei era împărţită în 5 «Okruguri» (departamente) cu reşedinţe la Botoşani, Iaşi, Roman, Bârlad şi Galaţi. Alte oraşe aveau şi ele medic oficial, aşezat cu contract ca şi altă dată, pe care-l plăteau cât şi când puteau din veniturile foarte nestatornice ale Eforiei oraşului. . Medicii departamentelor primeau salariile la sfârşitul trimestrelor după intervenţia specială a epitropiei Kasii Doftorilor, la Vistierie. Someşul Epitropiei Kasii Doftorilor era, pe la 1833, Căminarul Kostaki Thomaziki care avea instrucţii de «a nu slobozi nici un ban din casă fără ştirea Epitropului». Serviciul pentru toţi medicii în slujbe era greu, fără îndoială deaceea erau şi pe atunci reclamaţii în ce priveşte asistenţa la domiciliu. Pentru a uşura sarcina medicilor oficiali, Comitetul făcea apel la serviciile benevole a tinerilor practiciani începători, odată cu încunoştinţarea că li se acordă dreptul de liberă practică. După recunoaşterea validităţii diplomelor, toate adresele adăugau: «Komitetul spre îndestularea voinţei ce ai arătat, dă D-tali voe de a întrebuinţa praktika de medicină şi *1 UJ.&U10 XXX ixuyipaiiu iiiuiuavicij ku aciastă însă îndatorire din par(Citiţi continuarea în pag. 2-a) de dar. M. MANOLIU Acum o suta b ani in losova