Dreptatea, aprilie 1931 (Anul 5, nr. 1045-1067)

1931-04-01 / nr. 1045

Reforma aivenHara Senatul continuă discuţia asupra proectului de lege al d-lui Costă­­chescu relativ, la reforma univer­sitară. In ultimul timp, Universitatea a venit de multe ori la ordinea ziei ,fie prin instrucţia şi educaţia stu­denţilor, fie prin mortul de adminis­trare a burselor, cantinelor şi că­minarilor, fie prin autonomia aces­tei instituţii de atîtea ori adusă în discuţie. Niciodată nu se ştia cu precizie Ce­i aceasta autoacrah­ — 9* care sunt limitele ei în chestiile şcolare profesorale şi studenţeşti, atât faţă de minister şi stat, cât şi faţă d­e autorităţile locale­ Procesul prezentat acum parla­mentului precizează sensul autono­miei universitare , specificând ca­­drul de activitate liberă a acestei instituţii, dar şi drepturile de ames­tec al Statului care are răspunde­rea instrucţiei tineretului, într’un sistem adaptat nevoilor generale. Unii au emis părerea că Univer­sitatea este un stat în stat — în aşezarea şi funcţionarea căreia sta­tul n’ar avea nici un drept. S a lă­sat chiar a se înţelege că nici Par­lamentul n’are căderea a se ames­­teca în afacerile universitare. Par­că Universitatea s’ar fi născut prin generaţiune spontanee, nu prin ini­ţiativa statului care continuă a o întreţine. Anii, lunile ş i chiar zilele din urmă ne-au dat multe spectacole universitare foarte puţin demne. Alegerea profesorilor — dela re­comandare şi până la concurs — nu s'a prea făcut după criterii obiec­tiv didactice. De-aceia corpul profe­­soral are multe lacume. Poliţtanis­­mul trecutelor guvernării a pătat şi cea mai înaltă instituţie de cul­tură, care n’are numai menirea să instruiască pe studenţi , dar şi să întindă, în afară d­e zidurile sale, dragostea de carte. Studenţii veniţi în ultimul timp la Universităţi din licee improvi­zate nu s-au putut reface în câţiva ani la facultăţi. Am asistat la eşi­­rea în societate a unor elemente ne­pregătite. Toate locurile în învăţă­mânt, serviciul sanitar, administra­ţie, etc. au fost ocupate. De-acum lupta pentru un post va fi crâncenă. Selecţia noilor elemente în Uni­versităţi se va face cu mai multă stricteţă. Iar aceste elemente­­vor trebui să înlocuiască produsul uşu­ratic al psihozei post-belice. Concomitet cu selecţia candidaţi­lor pentru Universităţi, ca şi a stu­denţilor d­in punctul de vedere al instrucţiunii — se va organiza şi sistemul de funcţionare a burselor, cantinelor şi căminurilor. Cantinele şi căminurile n’au func­ţionat mulţumitor. Nici corectitu­dinea gospodărească n’a fost per­fectă. N’a existat un criteriu al me­ritelor şcolare la primirea în cămi­­nuri şi la cantine. Şi chiar învăţă­tura în căminuri — în aglomerare şi în zgomot — lăsa mult de dorit. Această aglomerare a produs însă spiritul d­e solidaritate al studenţi­­lor — îndreptat însă nu spre sco­puri frumoase. Universităţile se vor ocupa serios de această problemă şi vor da desi­gur soluţia cea mai nimerită — du­pă situaţia de fapt din mediul fie­cărei Universităţi. Ne permitem să scoatem în evi­denţă importanţa sistemului burse­lor — date prin concurs. Se vor bu­­cura de ele numai elementele meri­torii. Bursierul va putea sta singur într’o cameră — cel mult cu un co­leg, potrivit în caracter. Masa se va lua într’o pensiune sau într’un res­taurant studenţesc. In privinţa mesei, s’ar putea lua de exemplu cooperativa d­e consum a studenţilor Facultăţii de litere — unde cooperatiştii iau o masă bu­nă cu un preţ modest, realizând şi un mic beneficiu din care se ajută studenţii absolut lipsiţi de mijloace. Experienţa făcută de d. D. Gusti la litere poate fi utilizată şi de ce­lelalte Universităţi,­ din Bucureşti şi din provincie. Am insistat asupra acestui punct,­­ lăsat de lege asupra Universită­ţilor, — fiindcă d­e el depinde şi se­­rioasa recrutare a studenţilor, şi modul serios de învăţătură, şi bu­nele condiţii de train, şi ordinea în Facultăţi ca şi afară de zidurile u­­niversitare. După haosul post­belic, care a fă­cut mult rău Universităţilor în spe­cie şi culturii poporului în general, — reforma d-lui Costăchescu pune rânduială în mediul universitar. Istoricii sunt unanimi — atât cât vanitatea şi spiritul de contrazice­re le permite să fie de acord unii cu alţii — că domnia Elisabetei a An­gliei se poate tăia în două fâşii, de­opotrivă de luminoase, cea din ur­mă poate cu ceva mai mult aur şi strălucire, cuţitul care separă mie­zul epocii elisabetane fiind­ distru­gerea flotei spaniole de către ele­mentele deslănţuite ale naturii. îna­inte de acest pronunţat punct de­­marcaţional, domnia Elisabetei avu­sese ceva din munca spornică şi lu­crativă a furnicii, operă de sârguin­­ţă, plăcută, dar anonimă. După dis­trugerea Armadei, începe epoca de aur, acela care prinde contururi de stabilind drepturile şi datoriile fie-lumină, şi umbreşte pe cei din afa-327 căruia, stat, Universitate, profesor şi student. Ne mirăm cum o astfel d­e refor­mă mai poate stârni critici princi­piale. V Iarăşi s’au dat în spec­tacol universitarii — să ne înţelegem, nu tinere­tul, ci tocmai profesorii ( UWW. rl.îăi. pî I mp pnnrâ om. rtCMom­o no » .------'/ c - v îf ~ considerăm drept oameni cu scaun la cap. Această reflecţiune ne este sugerată de caraghioslâcul înscenat Duminică după amiazi de profesorii universitari Ma­rin Ştefănescu (re-Marin Ştefă­n­­escu ) şi Cătuneanu, la sparge­rea adunărei convocată de aso­­ciaţiunea «Cultul Patriei». La fel cu agenţii electorali de duzină cari, pe vremea dinainte de războiu voiau să sfârşească ori­ce întrunire de opoziţiune cu o «manifestaţie la Palat», d-nii a­­ceştia universitarii!) îndemnau asistenţa tinerească de la aduna­rea de Duminica trecută s’o por­nească pe stradă, la Palat. Auto­rităţile poliţieneşti interzic o ast­fel de manifestare, iar iniţiato­rii întrunirei nu vor să ţină so­coteală de această inter­dicţiune, îndemnând tineretul la adevărate acte de rebeliune. Din fericire, organele poliţieneşti au ştiut menţine ordinea împotriva unor gălăgioşi cari, graţie faptului că marea mulţime a studenţilor u­­niversitari a fost mai cu­minte decât dascălii agitatori, se redu­ceau numai la un pumn... Dar a­­ceasta nu scuză pe energumenii cari cred că pot abuza de presti­giul pe care li-l dă funcţiunea lor universitară pentru a tulbura şi agita spiritele tineretului a cărui sănătate morală — ce deriziune ! —le este principial încredinţată. Deşi ne mai despart câteva zile­­de ziua tradiţională a păcălelilor, se pare că unii din legislatorii noştri, au vrut s’o ia înainte.Astfel avem de­pus pe biroul Camerei un proiect de lege, din inițiativă parlamentară, pentru instituirea unui impozit a­­supra celibatarilor. Iată un rău social, celibatul, des­pre care nu aflasem până acum că era atât de răspândit în țara noa­stră, încât spiritul de prevedere so­cială al unora să fie alarmat şi să caute remedierea lui pe cale de le­giferare, sau spiritul de fiscalitate al altora să-şi promită cine ştie ce realizări pentru tezaur, de pe ur­ma acestei legiferări... înclinăm deci să credem că este la mijloc mai mult o reuşită încer­care de păcăleală a becherilor şi a flăcăilor ungureşti, decât o inten­­ţiune serioasă a unor sociologi se­rioşi. Dealtmintreri, după datele demografice, elementul feminin nu precumpăneşte pe cel masculin in a­­şa fel încât să fie necesar să se dea celui dintâi această fişă de con­­solaţie. Mai feminişti decât femi­nistele, cei cu profesul în ches­tiune... , Marti 31 Martie, 1981 UBfigaaasBg CRONICA TEATRALA «Se TUDOR ŞOIMAEU ›*c Teatrul Naţional: „Elisabeta, regina Angliei“ dramă de Ferdinand Brukner lă: acea epocă în care o Anglie pa­sionată şi beată de glorie şi de ne­voi sufleteşti se asvârle în viaţă cu furia de care numai poeţii epocei elisabetane pot da mărturie, ei în­şişi chintesenţa ale vremii. Şi ce erau aceşti poeţi, în operile cărora se oglindeşte viaţa sufletească a Angliei de-atunci, ne-a spus-o un mare pasionat al poeticei engleze, Ştefan Zweig în «Confusia senti­mentelor». El ne vorbeşte acolo, printr’un erou al său, de nebunia a­­celor inimi pasionate ce se deslăn­­ţuesc asemeni leilor, de orgiile ar­zătoare pe care instinctele omeneşti le celebra fără reticenţă; «de acea explozie violentă şi unică, ce durea­ză tot timpul domniei Elisabetei, şi deşi oamenii «ar înceta de-a mai fi atare dacă ar fi coherenţi, totuş in­­coherenţa oamenilor de-atunci de­păşea orice limită permisă omeni­rii». Să ne mai mirăm deci, că atâ­ţia poeţi, istorici şi dramaturgi ai timpului nostru au căutat cu înver­şunare să desprindă sufletul acelei epoci, să-l disece, să-i fixeze inco­­herenţele şi să i le explice? Căci ce poate fi mai nobil ca sarcină şi mai plin de emulaţie decât să des­cifrezi sufletul omenesc, magnific în toate faţetele lui contradictorii, să-i scobeşti învelişul, oare de mul­te ori se păstrează înşelător, spre a da de sursa profundă care clocoteş­te la temperatura sângelui. Aceasta a vrut desigur Ferdinand Brukner, în drama sa — și tot ce face pentru unii poate părea șarjă sau ironie crudă la adresa eroinei sale, sau a oamenilor din epoca ei, nu era de fapt decât rezultanta in­­coherenței sufletelor lor. «Acea re­gină — cum istoria ne-a lăsat-o — (ne spune Strachey) — acea regină pocii remarcă, nu fără justeţe că, a imaginaţiei, eroină cu inimă de care pune pe poeţi să calce în mlaş­tini de sânge, în timp ce fiecare primeşte dela celălalt focul sacru, unul învaţă dela altul, sau se fură unul pe altul în nevoia de-a se ega­la, sau întrece. Zidari, nobili, valeţii sau simpli cismari, se înlănţue în­tr’o horă de pasiune şi creaţie spi­rituală, aci sărbătoriţi, aci huiduiţi sau crăpând de foame ca Spencer, mincinoşi, exeropi, amanţi de pros­tituate, comedieni, dar poeţi, până în măduva oaselor». Brutali şi rafinaţi, gata să plângă în candoarea lor de copii de bise­rică iar după câteva minute să urle de plăcere în faţa jocurilor sânge­rate, în cari haite de câini sfâşiau urşi stângaci şi bruni, amestec de milă şi brutalitate, nevoi serafice şi de sânge iată toată incoherent® e­­pocii Elisabetei, pe care chiar regi­na ce i-a dat numele, a ilustrat-o şi încarnat-o magnific. Lython Stra­­chey, în introducţia sa la et.Elsabe­­ta şi contele de Essex», desprinzând acest caracter contradictoriu al e­len, care a umilit insolenţa spanio­lă, acea regină care îşi ascundea sufletul de femee sub complicate costume, falduri de mătase şi imen­se şiraguri de perle, este tot atât de departe de regina veritabilă, după cum era deosebită Elisabeta îmbră­cată, de Elisabeta goală». Ori, Brukner, cu mult tact şi simţ de scenă ne arată pe Elisabeta în amândouă aceste posturi; aci goală aproape, bătrână şi hidoasă, femee cicălitoare, egoistă, şi slabă ca tres­tia la suflul puternic al dragostei — şi-apoi deodată, ia­t-o magni­fică­­în­ regalitatea ei, pompoasă şi dispreţuitoare, calculată şi se­meaţă, vidă de orice foc al dragos­tei, ca să o vedem vibrând numai pentru interesele ţării sale, ale su­puşilor săi, chiar şi la apanagiile regalităţii ei. Numai cunoscând, a­­ceastă aplicare a lui Brunker ,de a fixa toată contradicţia sufletească a eroinei sale, vom putea judeca cum merită virtuozitatea lui drama­tică, fără să greşim, punând unele scene ce-ar putea fi hilare, pe sea­ma tendinţei lui de-a aduce vre­o diminuare prestigiului unei caste înalte, pentru că de fapt, ilaritatea se desprinde singură din însăşi reac­­ţiunile naturale ale temperamentu­lui contradictoriu al eroinei. De altfel întreaga dramă a lui Brukner este construită pe contras­te, ceia ce acuză şi mai mult dorin­ţa lui de­ a da o operă pur umană. Contraste sufleteşti, contraste în si­tuaţii. Scene ce se petrec simultan la curtea Angliei şi la curtea Spa­niei, pun în violentă contradicţie fe­lul de a gândi de a lucra şi de a crede al unora, sau al celorlalţi. Iată într’o parte un consiliu, care va hotărî războiul, şi în care la a­­vânturile războinice ale consiliului doar regina stă la îndoială, pentru că înţelege că nici­odată un război nu va aduce pentru prosperitatea unei ţări cât pot aduce câţiva ani de pace; şi iată, în Spania, tot un con­siliu, mai repede imagina palidă a unui consiliu, în care Filip al Spa­(Citiţi continuarea în pagina II-a) MENTE învățători, Preot! fi Săteni Un an . . . ... 750 9 luni 875 luni• t * • • • ? • • t 200 IBIB L! OT fcCA „ ASTRA" SIBIU mi I NO, 1045 Mcrcuri l AprUlc ISST 4 PAGINI REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA­­ BUCUREŞTI. — Str. R. Poincare 8, Etaj TELEFON Direcţia 379/41 Redacţia 313/54 Ad­ ţia 338/60 ANUNŢURI COMERCIALE Se primesc direct la Ad­jia ziarului 9I la toate agenţiile de publicitate din ţară 3 III Nici-o apropiere între liberali — —­D. George Drâbianu revendică șefia partidului libera! ca prim ponei pentru o reîntregire a partidului. Aii­ciin­t­ările d-lui îancred Constantinescu In ultimile zile s’a aflat însă ceva și mai mult. S’a aflat anume că pe de-o parte d. George Brătianu nu înţelege o în­tregire a partidului decât sub şefia d-sale sau mai mult suh aaP.\n n d-lv.­ Dinu Brătianu, iar din partea cea­laltă se ridică un mon possumus» ca­tegoric, nu numai în ce priveşte şe­fia partidului, dar chiar, în ce pri­veşte orice fel de împăcare, oricât de defavorabilă ar fi aceasta pentru liberalii georgişt­i. Sufletul curentului care "respinge orice fel de împăcare cu georgiştii este d. Tancred Constantinescu, ca­re a mers până la ameninţări în ca­­zul când tratativele de împăcare ar ur­ma mai departe. a d-lui Tancred După alegerea parţială dela Tele­orman, am fost cei dintâi cari am anunţat, că s’au angajat tratative între unii fruntaşi ai celor două partide liberale pentru a se exami­na chipul cum s’ar putea face o în­tregire a partidului. Au avut loc conversaţiuni — cu sau fără ştirea şefilor, aceasta nu ne interesează — şi s’au făcut dife­rite tatonări în această direcţiune. Un moment s’a crezut de unii op­timişti, că o înţelegere s’ar putea produce dacă s’ar abandona de o parte şi de alta ambiţiile şi preten­ţiile ridicate. Mai în urmă, s’a putut afla, că dacă unirea grupurilor liberale nu se poate face, aceasta nu e din cau­ză că ar exista principii şi ideologii pentru •»« nînî n im nnul Hin »ui uuuţ uru cei doi şefi liberali nu vor să pri­mească condiţiile unei împăcări. z­işi Din cercurile georgiste se dau cele mai ample lămuriri în ce priveşte această opunere Constantinescu.­­ Georgiştii afirmă că între condi­ţiile de împăcare nu este numai ca şefia partidului să revie d-lui Georg HP. TivUtifTVlAI PÎ pn rvnoaiQ* nnnwlâ rlml - -- -..................-v»jr- r— să fie curăţat de elemente com­promise între care este considerat şi d. Tancred Constantinescu şi ciracii d-sale din partid. Iată prin urmare de unde provine rezistenţa fostului ministru de in­dustrie, în ce priveşte o eventuală împăcare a celor două tabere libe­rale. De altă parte, fracţiunea dacistă dă altă interpretare rezistenţei pe care o duce. Ea spune că şi în trecut partidul liberal a fost supus crizelor şi nici­odată partidul oficial n’a capitulat, iar pe urma rezistenţei acestuia, di­zidenţii au trebuit să cedeze în cele din urmă.­­„ la contencios...! Insfărşit, după o lungă chibzuire, d. D. Burillianu, fostul guvernator al Băncii Naţionale, a luat o hotă­râre cu privire la revocarea d-sale din înaltul post, ce până mai deu­năzi, ocupa. Imprecaţia d-lui Buril­lianu nu este numai decât cea mai nemerită. Dar, în sfârşit, d-sa s-a a­­dresat contenciosului administrativ, solicitând, pe calea justiţiei«re­integrarea», «zece milioane daune morale» şi «zece mii de lei pe zi, pe tot timpul» suspendări (?)». Nu vrem să facem o comparaţie dezagreabilă pentru d. Buril­ianu, dar nu ne putem opri de a constata că, în această împrejurare, d-sa a adoptat o atitudine de subcomisar destituit, care caută repararea ne­dreptăţii, a cărei victimă se crede, bazat pe o dispoziţiune imaginară a statutului funcţionarilor. Nu in­trăm într’o examinare prea amă­nunţită a prea puţin senoasei d-sale acţiuni, dar din jocul articolelor de lege, pe care d. Burillianu le in­­voacă, mentalitatea subcomisarului destituit ţâşneşte prea evidentă, ca să nu o relevăm. In definitiv, fie­care îşi apără demnitatea, cum se pricepe. Iar, în privinţa despăgubirilor d. Burillianu dovedeşte un spirit prac­tc, incontestabil. Zece milioane daune morale, dintr’un condeiu şi zece mii lei pe zi, pe tot timpul şo­majului!... Bine că nu cere despă­gubiri şi pentru Banca Naţională, lezată din chiar pricina lipsei d-lui Burillianu şi, a capacităţii sale fi­nanciare. Mai ţinem să remarcăm — tot fără a voi să facem o comparaţie dezagreabilă, de astă dată nu pen­tru d. Buril­ianu—că asemenea con­flicte între guvern şi guvernatorul băncii de emisiune s’au produs şi în Franţa, şi în Germania, şi în Bel­gia. Peste tot guvernatorii a tras consecinţele fireşti ale acestor con­flicte, demisionând. D. Burillianu a crezut că pentru prestigiul d-sale e bine să fie re­vocat. Din aceleaşi motive desigur, s’a decis astăzi să se dea în spec­tacol, şi să încerce şi o mică afa­cere. Diai străinătate D. Poincare şi Sovietele Com­ete Kokovioi, personalitate proe­minentă a fostei Ru­şi imperiale, trăeşte actualmente la Paris ca toţi acei oa­meni politici ruşi cari au fost nevoiţi să aleagă între exil şi rigorile regimului A fost trimisă spre judecare îna­intea consiliului de Război cunoscu­ta afacere a societăţii «Fero­chi­­mica», care a preocupat ani de-a rân­­­dul coloanele presei. Trei ofiţeri superiori şi un specialist al m­inis­­sovietic. Contele Ko­rovtzof a fost pen­ [­ferului de război au fost trimişi în­tru întâia oară ministru de finanţe în­­ judecata acestui consiliu, pentru a 1905, iar în 1911 a fost numit pre­şedinte de consiliu. Guvernul Kokovtzof a demisionat în 1913, din pricina unei divergenţe dintre primul ministru cu ministrul de întersArtivariantă provo­cată de intenţia contelui Kokovtzof de­ a înlătura de la curte pe faimosul Ras­­tin. Contele Kokovtzof a scris acum o carte intitulată „Le Bolchevisme à l’oeuvre’’, destinată să arate lumii pri­mejdiile regimului de la Moscova. D. Raymond Poincaré, fostul preşedinte al Republicei, a scris prefaţa, din care extragem sfârşitul: „...Fie ca această carte să deschidă, mai de­vreme sau mai târziu, ochii compatrioţilor d-lui Kokovtzof­ sau să reveleze până atunci, umanităţii prea indiferente, tristeţile şi primejdiile rea­lităţii! „Până acum, vai, e penibil de-a constata că naţiunile în loc de-a se uni spre a înlătura primejdia comună, ră­mân adânc despărţite, fără, pare-se, a se îngriji de vastul complot urzit con­tra liniştii lor. E mai dureros încă şi mai straniu de-a vedea unele naţiuni căutând să-şi procure în Rusia mij­loace de-a atinge mai repede ţeluri egoiste. O asemenea orbire este inex­plicabilă. Cum pot statele geloase de independenţa lor să-şi imagineze că după ce au comis asemenea impru­denţe, nu se vor prăvăli cu restul lumii în abisul la săparea căruia au contri­buit şi ele. „Dumpingul insitutit de Soviete în toate târgurile lumii nu va cruţa pe nimeni. Uniunea Sovietică nu ascunde deloc că-şi propune să introducă pe nesimţite în celelalte popoare, graţie unui rău economic crescând, discordii care să le pună în imposibilitate de-a se proteja contra pericolului ce le a­­meninţă. Nu mai e timp decât de-a sta­bili între naţiuni o solidaritate clar­­văzătoare­ şi setiva nu o vreme decât pentru a organiza contra unei barbarii agresive, apărarea pacifică a civiliza­ţiei”. Conchide d. Iorga în „Neamul Românesc“: „...plini de reverenţă faţă de Franţa care ne-a dat a­­tâte, dar nu şi pentru snobii, de ambe sexe, a două sute de cuvinte franceze fără nici o cunoaştere a tezaurelor culturale morale care fac onoarea Franţei, stăm noi astăzi, cari iubim marele popor francez după ce întâi ne-am dat osteneala da a-l înţelege în loc de a carica­tura ce n’am înţeles, ca snobii de mai sus...“ oru­t Rocninici răspunde de învinuirile ce li se a­­duc de către raportul de anchetă. Se ştie că chestiunea Fero­chi­­micei datează de ani. Instrucţia a fnrmc meticulos făcută pentru a se stabili în lumina adevărului toate vinovăţiile şi toate răspunderile. In acelaş timp chestiunea este de o gravitate neobişnuită, întru cât s’a dovedit că statul a fost prejudi­­ciat prin operaţiunile zisei societăţi de o avere imensă. S’a crezut o clipă, In tim­pul trecutelor regimuri, că asu­pra acestei afaceri necurate se va aş­terne uitarea. Credinţa era oarecum întemeiată prin aceia că în angre­najul acestei panamale se pare că nu s’au ferit să fie prinse şi unele personalităţi politice. Judecata în faţa consiliului de război va ridica perdeaua care a­­tata timp a acoperit această chestie şi va desvălui opiniei publice pe tot­ vinovaţii. — fie ei autori ma­­teriali, fie morali —, şi mai ales pe cei din urmă, fără de cari nu era posibilă această panama. Primul pas deci, spre limpezirea acestei afaceri a fost făcut. Revine de acum justiţiei rolul să stabilească gradul de vinovăţie al tuturor celor implicaţi în această afacere şi să scoată, din întunerecul in cari fuseseră învăluiţi, pe profi­torii adevăraţi, dar lăturalnici, ai acestei scandaloase afaceri care a despuiat armata de o parte impor­tantă de materiale. Se va vedea cu acest prilej şi în lumina purului adevăr, cum au ştiut liberalii să gospodărească ţa­ra şi cât a avut de suferit aceasta pe urma acţiunii destrăbălate, in­teresate şi lipsite complet de patrio­tism pe care unii din oamenii lor au desfăşurat-o fără milă, în detri­­mentul ţării şi al oştiri. Istoria medicinei române începe să preocupe lumea medicală de la noi. Această interesantă manifesta­re a vieţii noastre culturale a fost, în treacăt fie zis, neglijată. Facul­tăţile noastre de medicină, deajuns de recunoscute în străinătate, nu s-au ocupat în ultimile două dece­nii şi de trecutul medicinei româ­ne care este plin de farmec şi de interes. Abia după războiu, decedatul pro­fesor Severeanu a înfiinţat o socie­tate d­e istorie a medicinei, care se ocupă să reconstituiască trecutul asistenţei medicale la noi, deoarece, învăţământul medicinei datează a­­bia de pe la 1860, imediat după ve­nirea doctorului Carol Davila în România. El este părintele medici­nei noastre, căci el a înfiinţat pri­ma şcoală de medicină şi a organi­zat serviciul sanitar al armatei. Prima organizare sanitară a Prin­cipatelor române — după cum scrie d .dr. C. Z. Petrescu într’un intere­sant studiu publicat în Revista şti­inţelor medicale — s’a făcut pe la 1830 şi a fost prevăzută de Regula­mentul Organic ca o măsură nece­sara de a scăpa ţările Româneşti de groaza epidemiilor de ciumă, cari de an secol se succedau la scurte in­tervale de timp şi de a împinge cât mai departe apărarea sanitară a te­ritoriului rusesc, măsură pornită şi din gândul ascuns de a muta chiar graniţele sale politice, puţin mai târziu, la aceia­ depărtare. Ultima ciumă fusese adusă în 1824 din Anatolia şi încuibată în Muntenia, bântuise în parte ambe­le Principate, până în primăvara anului 1828, când au fost ocupate de armatele ruseşti. Pentru apăra­rea ţării lor, ruşii aveau două cor­doane sanitare, unul la Prut şi al­tul la Nistru. Cu toate măsurile de pază a ruşilor şi a lui Grigore D. Ghica focarele de ciumă n’au putut fi stârpite. Soldaţii imperiali au contribuit şi ei la răspândirea epi­demiei şi în felul acesta ciuma in­­vadă şi în Moldova. In primăvara şi vara anului 1829 ravagiile boalei au fost, se spune, înspăimântătoare. La acea epocă toate măsurile de pază păreau a fi absolut lipsite de folos, ba în lu­na Iunie, un curier, care nesocotise re­­gulele carantinei, a introdus ciuma și în Basarabia. Abia în Noembrie 1829 sub conducerea consilierului de stat Cholodowisch, corpul sanitar rusesc începe o campanie serioasă în contra epidemiei de ciumă în Principate- In Decembrie se stabi­leşte şi o linie de carantine pe ma­lul stâng al Dunării şi în primăva­ra lui 1830, după o «curăţire» radi­cală a Munteniei şi Moldovei, ciu­ma se poate considera stinsă pe deplin. I . După această primă reorganizare a «ramului medetinal», prevăzută cum am spus de Regulamentul Or­ganic, au luat naştere la acea epocă mai multe instituţii cu scop de a­­sistenţă sanitară «pentru îmbunătă­ţirea sănătăţii în Principate». Prin­tre acele instituţii, cea mai de sea­mă a fost Comitetul carantinelor de sub preşidenţia Marelui Vornic asistat de inspectorul general Ma­­vros, comun ambelor principate, dar cu sediul în Bucureşti. Acest Mavros, grec din Odessa, avea în sarcina sa toate chestiunile privi­toare la poliţia sanitară în schelele Dunării şi privegherea întregului aparat igienic şi medical al Munte­niei. Afară de acest comitet al caranti­nelor, în Moldova mai funcţiona şi un «Comitet al sănătăţii» pe de­plin independent d­e tot ce privea îngriji­­rea sănătăţei poporului. Comitetul sănătăţei, compus din doi boeri mari şi Proto-medicul Principatului, în­truchipa adevărata administraţie centrală a serviciului sanitar pen­tru întregul Principat. In acelaş timp fiinţa şi vechea instituţie «E­pi­­tropia Kassi Doftorilor», ce funcţio­nase şi în timpul lui Alexandru C. Mavrocordat (1872 — 1875) epitropie care dispare de abia la 1833. Organizarea noului serviciu sani­tar în Moldova, s’a făcut mai încet şi mai anevoie decât în Muntenia din pricina sărăciei de pe atunci a Moldovei, cumplit secătuită de un secol de invazii şi de alte calamităţi. In schimb, el a fost dela început mai bine organizat având un perso­nal destoinic şi în general superior celui din Muntenia. Medici erau des­tui pe acele­­vremuri, totuşi pentru că şi pe atunci existau dificultăţi bugetare, un medic avea în grija sa două judeţe. Am zis medici şi nu doctori, pentru că ei erau magiştri, un fel de licenţiaţi, întru nimic mai prejos decât aceia cu cari, după 1847, s’au complectat serviciile sani­tare. La data încheerii păcii dela Adrianopol (14 Septembrie 1829) se aflau în Moldova câţiva medici de vază printre care Rolla Eustaţiu, Fotaki Vartolomei, Bürger Vasile, Zotta Mihail, Hubert, Viola Iosif, Czihak Stanislau, Ciriakopol Nico­­lae, Neumann Filip, Antoniu Al. Anton din Iaşi şi alţii răspândiţi prin oraşele Moldovei. Primul comi­tet al Sănătăţii a fost compus din Hatmanii Alex. Ghika şi Theodor Balş şi Protomedicul dr. Mihail Zot­ta. Epitropul Kassi Doftorilor era Vistiernicul Iordaki Roset Rosnova­­nu. Asistenta medicală şi igiena ru­­rală a Moldovei era împărţită în 5 «Okruguri» (departamente) cu reşe­dinţe la Botoşani, Iaşi, Roman, Bâr­lad şi Galaţi.­­ Alte oraşe aveau şi ele medic ofi­cial, aşezat cu contract ca şi altă da­tă, pe care-l plăteau cât şi când pu­teau din veniturile foarte nestator­nice ale Eforiei oraşului. . Medicii departamentelor primeau salariile la sfârşitul trimestrelor după intervenţia specială a epitro­­piei Kasii Doftorilor, la Vistierie. Someşul Epitropiei Kasii Doftorilor era, pe la 1833, Căminarul Kostaki Thomaziki care avea instrucţii de «a nu slobozi nici un ban din casă fără ştirea Epitropului». Serviciul pentru toţi medicii în slujbe era greu, fără îndoială de­­aceea erau şi pe atunci reclamaţii în ce priveşte asistenţa la domiciliu. Pentru a uşura sarcina medicilor oficiali, Comitetul făcea apel la ser­viciile benevole a tinerilor practi­­ciani începători, odată cu încuno­­ştinţarea că li se acordă dreptul de liberă practică. După recunoaşterea validităţii di­plomelor, toate adresele adăugau: «Komitetul spre îndestularea vo­inţei ce ai arătat, dă D-tali voe de a întrebuinţa praktika de medicină şi *1 UJ.&U10 XXX ixuyipaiiu iiiuiuavicij ku aciastă însă îndatorire din par­­(Citiţi continuarea în pag. 2-a) de dar. M. MANOLIU Acum o suta b­ ani in l­osova

Next