Dreptatea, mai 1932 (Anul 6, nr. 1374-1396)

1932-05-01 / nr. 1374

ORAŞE I (Ssteni^PreotU In­itltori) 1 an «•««•• 600 lei I 1 an . .... . 300 lei 6 luni.................300 * 1 6 luni • ... . . • 150 » Instituţiuni publice şi particulare 1000 lei anual STRĂINĂTATE 1 an . 6 luni . 2000 lei I , 1000 . REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI,­­ STR. G. CLEMENCEAU, 9 TELEFON Redacţia 217/04 Ad-tia 220/25 Direcţia 248/32I anii n no. Duminica 1 nai­e 32 IO PAGINI Deci a ieşit Petru şi celalt ucenic şi au pornit spre mormânt. Şi alergau amândoi împreună, dar celălalt ucenic, aler­gând înainte mai repede ca Petru, a sosit cel dintâi, la mormânt. Atunci a intrat şi ucenicul celălalt, care sosise întâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut. Căci până atunci nu pricepuseră Scriptura că trebue să se scoale Iisus din morţi.­­• (Ev. lui loan 20) Armistiţiu pascal şi de armistiţiu.... Zi de inte­­regi... Nici toată îndoiala stăpâ­nă, nici toată credinţa întoarsă... Amărăciunea continuându-şi a­­sediul, nădejdea strecurându-se totuşi... Câteva minute pausă in proecţiunea unui film dureros... Şi o aşteptare în care flutură i­­luzia. De ce nu s ar sfârşi cu bine? Trebue un sfârşit... Răbdarea este o prodigioasă facultate. Dar trebue alimenta­tă. De la o singură sursă. A o­­rientarei către termenul ei. Răb­dare cu scadenţă infinită? Cau­ză de isbucniri neaşteptate. O piesă cât de ucigătoare are un număr determinat de acte. Suferinţa spectatorului orânduit se­­micşorează pe măsura apro­­pierei finalului. Vai visa de a­­cel teatru unde, în ciuda celor mai legitime aşteptări, epilogul crimei literare sau filmului ce se reprezintă, devine prologul unui supliment de episoade. Urmărim de un an de zile o tragi-comedie odioasă. Spectacol care înseamnă un atentat: la bunul simţ, la bunul gust, la bu­nul trai. Un singur strigăt în­tre spectatorii desnădăjduiţi : cortina! cortina! cortina!... ...Iar piesa detestabilă urmea­ză mai departe — şi tot mai fă­ră de perdea. Până când? . . . . Căci analogia nu merge mai departe. Deşi bieţii oameni îşi plătesc din greu locurile, nu sunt liberi să plece când vor, ca de la orice reprezentaţie nor­mală. Nu. Sunt condamnaţi la reclusiune înaintea unui decor animat­ele paiaţe. Trebue să-l sufere până la exasperare. Şi, în adevăr, pacienţa lor e înge­rească. Nici nu flueră, nici nu vociferează, nici nu se reped pe scenă. Ar d­ormi, dacă ar putea să-i prindă somnul. Ar fugi, dacă ar putea să spargă uşile... Nu se gândesc s’o facă. . . rebt e numai­decât sa fie îm­pinşi la o asemenea extremi­tate? Să nu dea Dumnezeu omului, cât poate el să rabde, spune o veche maximă. Nu există însă, un cântar al răbdarei. Şi când răbdări prăjite e singura mân­care ce i se oferă, chiar cel mai blajin se înrăeşte... Nimeni, de­sigur, nu aşteaptă repetarea minimei de la Capharnaum: în­destularea a cinci mii cu cinci pâini. Ori­cât abilii conducători ştiu să împartă două pae între măgarii lor. Dar nici hrana în palavre — oricât de teatrale ar fi — nu mai poate fi înghiţită. A ajuns o otravă. Armistiţiul pascal putea fi în această privinţă începutul unui regim de desintoxicare. Nu. Tratamentul otrăvei continuă. Calvar în prelungire— fără bu­curia Invierei... «Pace vouă!» Da. E o pace ca de cimitir. «— La alţii e mai rău! «— N’au decât să se vaete şi ei.. .— Dar nu se plâng atât!... «— Desigur, pentru că a te plânge nu este o soluţie. Cel pu­ţin în învăţăturile Paştelui să căutăm povaţa atitudinei... «Fiul­ Omului nu se mai coboa­ră pe pământ. Dar a lăsat oame­nilor cea mai admirabilă pildă de energie şi credinţă. N’a fost un resemnat înaintea Fatalita­tei Un luptător pentru triumful, cu orice jertfă, al Ideii. Coroa­na de spini devine o aureolă. Şi răstignirea simbolul învierei. Lumea a rămas aceaşi. Uite «Cărturarul» cu lunga-i barbă şi «Fariseul» cu buzele groase întovărăşiţi a împedica şi acum ca altă dată ceasul mântuirei. In intrigile lor obscure şi în stăpâ­nirea lor venală numai orgoliu şi rătăcire. Trebue să rămâe me­reu aceiaşi viaţă, ca dânşii să poată a-şi mai păstra atot­puter­­nicia. Dar mulţimea nu mai poa­te fi asmuţită împotriva Adevă­­rului şi Alesul puterei lumeşti nu mai poate încuviinţa crucifica­rea Binelui...». " * Armistiţiul pascal, — o recu­legere în ideia de odihnă, dar de dreptate; în datoria sacrificiilor solidare, dar nu pe altarul unei stăpâniri incapabilă şi vinovată; în sentimentul disciplinei mora­le care comandă energia, nu în pleoştirea colectivă care morfi­­nizează caracterele. «Peirea ta prin tine însu­ţi». Mântuirea ta prin tine însu­ţi. Sărbătoarea Invierei este a­­ceia a Speranţei, dar şi a Voin­ţei. Nu galvanizată de o sugestie trecătoare ci puternică prin pro­pria ei conştiinţă. In ceasul celei mai profunde şi mai mişcătoare comemorări, a ce­lei mai mari revoluţii morale din lume, un precept se desprin­de cu forţa unui comandament imperativ: «Ajută-te şi Domnul te va ajuta». Avem adâncă şi vie credinţă în Domnul destinelor noastre. Dar să avem şi limpedea con­ştiinţă a forţei, care ne învredni­ceşte de încrederea lui. Şi atunci vor putea să se stin­gă rând pe rând luminiţele plă­pânde, vestind învierea de acum aproape două mii de ani. Rămâne intactă lumina sufle­tului nostru, că orice s’ar întâm­pla, Christos are să învieze ia­răşi... * d Paştele lui Buzdugan e trist. Nu mai este nici o în­doială azi, că face parte din lotul subsecretarilor de stat osciitdiți să dispară la Duminica To­mei, ...... . . .. .­­ :f ! • Dar chiar dacă nu­mai unul ar fi de tăiat, acela nu va fi altul decât dânsul. Căci deşi d. lor­ga înjură la ga­zetă pe experţii francezi, poftiţi în numele guvernului de către ami­cul său Argetoianu, de un lucru a rămas totuşi convins. ...Că trebue măcar să înjunghie viţelul cel gras în cinstea oaspeţi­lor luaţi la goană. 0 Adversari reali, chiar cu cine nu cunoaşte nici măcar sensul etimologic al realită­­ţei, luăm act, că d. Ste­lian Popescu şi familia sa n’a bene­ficiat, ci mai mult incomodat, de excursia gratuită până la Cairo a parlamentarilor «ritmului­ nou» şi «economiilor severe». Directorul «Universului» s’a dus pe cont propriu la Ierusalim. Ca să se închine la Sfântul mormânt. Meritorie această dorință de hagea­­lâc. Poate că la întoarcere Hagi-Ste­­lian se va întoarce măcar în parte purificat de patimile care-i năclă­­esc sufletul. ---0000--­-------0000—* D. C. Argetoianu a sbu­­rat... Nu încă de la putere, ci cu aeroplanul «România» construit în străinătate pen­tru viitorul raid al principelui Bi­­bescu. A fost primul sbor al ministrului de finanțe. Neîndoelnic că va urma și celalt. Deși se pare, că nici în aer Ro­mânia nu poate scăpa de d. C. Ar­getoianu... D. N. Iorga este încă virgin în privința avionului. Totuşi este cert, că va sbura oda­tă — şi în curând — cu «prietenul» şi colaboratorul său dein finanţe. -------0000-------■ D. M. Manoilescu s’a dus să facă Paştele la Ierusalim. Bine­înţeles n’a uitat să-şi ia cu dânsul şi «Coroana de spini». Atât doar că în formă de breloc la ceasornic, cum o poartă M. Ma­noilescu, atât de tânăr şi atât de «fost», simbolul suferinţei şi sacri­ficiului care a încununat fruntea lui Isus, n’are ce s’aducă amărâtu­lui pelerin. Dar că speranţa unei «învieri» proprii a putut duce paşii fostului ministru şi guvernator al Băncii Naţionale către locurile sfinte nu este de luat în nume de rău. Pe acolo a umblat Isus, — şi s’a spânzurat rada. UN ACT DE AGRESIUNE „Neatârnarea statului român“ In primejdie? Iata alarma dată de primul mi­nistru. Am vorbit în numărul nostru de ieri despre extraordinarul ar­ticol publicat în «Neamul Româ­nesc», oficiosul său, de d. N. Ior­ga — sub foarte străveziul incog­nito al obișnuitei stele din frunte. Ziarele comentează toate acel articol semnalând tot ce el are de insolit — chiar şi acelea cari par a-l aproba. Este destul să subli­măm acest fapt pentru ca să ne dăm seama de neliniştita nedo­­mirire care a cuprins opiniunea publică.­­ Ce se petrece? Ce sa petrecut? Unde şi ce chiteşte d. N. Iorga? Căci, oricât de obişnuiţi am fi cu «impresionismul» politic sub semnul căruia s’a desfăşurat un an întreg acţiunea de guvernare de aventură a d-lor lor­ga­ Arge­toianu — «impresionism» care decurge, direct din histerizmul bolnăvicios, patent, al şefului gu­vernului — oricât ne-ar fi obiş­nuit guvernul actual cu năzbâ­tiile sale cele mai neaşteptate, cea mai recentă le întrece pe toate. * Intr'o bună zi, ni s’a anunţat că, cu of­ici­,­oasa şi bipe­­rd­icărea~ în­găduinţă a guvernului­­ francez, fără nimic oficial, la cererea gu­vernului Ior­ga­ Argetoianu, ,p­, com­isiune de experţi fin­anciari, în frunte­, cu foştii consilieri tehnici ai Băncii Naţionale din primii trei ani ai stabilizării, ■ d-nii Ch. Rist şi R. Auboin, a venit să facă o inves­tigare amănunţită a politicei şi practicei noastre bugetare, în le­gătură cu situaţiunea exactă a tezaurului nostru public şi cu întreaga organizare a mecanis­mului de venituri şi cheltueli ale statului , cu un cuvânt, o investigare asupra situaţiunei noastre financiare actuale. In acest sens, nu mai departe decât acum patru zile, au fost date preciziuni publice dela mi­nisterul de f­inanţe. Că formal, sau numai ca o i­­deie nemărturisită încă, guvernul nostru a avut şi alt scop când s’a adresat guvernului francez amic, ca să obţină îngăduinţa oficioasă pentru formarea acelei comisiuni cu caracter informativ (în primul râtul) pentru guvernanţii noştri, se poate — dar aceasta nu justi­fică (dacă o explică întru câtva) atitudinea de brutală agresivita­te adoptată ca din senin de şeful guvernului. Unele ziare vorbesc despre un «conflict între guvern şi comi­­siunea Rist», când comentează năbădăioasa eşire a d-lui N. Ior­ga: «Două feluri de Europă», din «Neamul Românesc». Afară numai că am presupu­ne că şeful guvernului, sub a­­păsarea nu ştim cărui accident nenorocit, ar fi pierdut subit ori­ce control critic asupra scrisului său, nu se poate privi năstrujni­­cul incident sub acest un­ghiu. Dealtmintrelea, este cu ochi şi cu sprincene, că d. N. Iorga nu a ur­mărit deloc să aşeze conflictul în­tre guvernul român şi comisiunea Rist. Deliberat, şeful guvernului ne spune că există un conflict între guvernul său, din păcate al României încă, actualmente — şi guvernul francez. D. Iorga pune în paralelă, «două feluri de Europe...» Euro­pa, adică Franţa lui Napoleon al Ill-lea, şi «o altă Europă... preo­cupată de interese de ordine ma­terială»... care, «ar înţelege ca pentru dânsele (interesele de or­dine materială N. A.), să­ se ata­ce însăşi neatârnarea statului ro­mân...» “ “­­ *' " “ Precis şi neted. Precis: această «uită Europă» este tot Franţa.,, Franţa actua­lă.. . / Neted: ea atacă neatârnarea statului nostru ! ! f¥.­­.. Alarma aceasta, dată de repre­zentantul cel­uiM­ miorizat al gu­vernului, ar căpăta o însemnăta­te deosebită din două conside­raţii — dacă ne-am găsi în con­­diţiuni de viaţă de stat normale. Prima: pentru că vine din par­tea unui istoric cu antene de o sen­sivit­ate sentimental naţională ex­cesivă, un istoric cu pretenţiuni de a pricepe şi de a fi sintetizat toate învăţămintele istoriei — deci capabil să discr­rm­ineze. A doua: pentru că istoricul cu­mulează, în momentul când scrie cum a scris, calitatea aceasta cu acea de prim consilier al tronu­lui. Conducător efectiv al politi­cei de stat, internă și externă, cu­noscător al tutulor dedesupturi­­lor, deci, el este presupus că vor­beşte în absolută cunoştinţă de cauză când avertizează ţara pe care o cârmuieşte (repetăm iar, încă) despre primejdia care o paşte. . Am presupus, pentru uşurinţa argumentaţiei, ceia ce nu este : o viaţă de stat în condiţiuni nor­male. Pe acestea nu le-a putut păstra, și nici nu le-a putut creia — presupunând că ele nu mai e­­xistau în Aprilie 1931 — de când stă la cârma statului guvernul ac­tual. Dimpotrivă, chiar dacă nu am judeca decât numai după actul cel din urmă care le-a pus vârf la toate, guvernul d-lui Iorga n’a făcu­t decât să scoată complect viaţa de stat din făgaşul ei nor­mal şi prielnic. Această activitate anormaliza­­toare caracterizează ca o fatalita­te guvernarea lor la­ Argetoianu. Şi în acest blestem ar putea găsi guvernul scuza incalificabilei a­­gresiuni politice comise de şeful său. Căci articolul d-lui N. Iorga este pur şi simplu urt act de a­gresiune. Cu circumstanţa agravantă că, după cele ce se cunosc, după rea­lităţile politice, el nu are nici o justificare. Ce or fi vrut d-nii lorga şi Ar­getoianu când au făcut apel la bunăvoinţa oficioasă a amicei noastre «Europa» cea de azi, — la fel cu cea din secolul al XIX-lea — adică Franţa, a­­ceasta îi priveşte. Ce au aflat, mai în­coace, aceiaşi dom­ni Iorga şi Argeto­ianu, iarăşi sunt chestiuni asupra cărora pentru mo­ment nu vom in­sista. Un lucru este şi­ . . . .­­ gur, oric­am­ ar nepotrivirile între cum îşi con­cep, membri comisiunii şi d-nii Iorga şi Argetoianu, îndatoririle misiunilor lor reciproce, oricare ar fi conflictul personal pe care d-nii Iorga şi Argetoannu îl soco­tesc creiat între dânşii şi profeso­rul Rist, şeful guvernului nu era întru nimic justificat, nu-şi putea lua autoritatea şi autorizaţiunea de a transpune acel conflict, şi în­că în chipul brutal în care o face, pe planul unui conflict politic în­tre guvernul român şi Franţa a mică. Chiar şi în condiţiunile cu totul anormale ale actualei noastre vieţi de stat. De aceia — orice ar fi, orice s’ar fi petrecut — actul comis de guvernul d-lor Iorga şi Argetoia­nu, act şi atitudini condamnate unanim de opinia publică, mai conscientă decât o presupun in­conştienţii cârmuitori actuali, va avea urm­ări. Vom veghea ca aceste urmări să fie chiar sancţiuni. Pentru că România nu poate to­lera ca interesele ei cele mai esen­ţiale să fie jucate în zarul bo­sumflărilor unor farsori şi unor incapabili. In toate zilele şi din toate păr­ţile se aude strigătul de alarmă al corpului didactic de toate gradele. Cu salariile neplătite de o jumă­tate de an în unele locuri, cu luni neachitate din trecutul an bugetar, cu restanţe de două şi trei luni din actualul budget, învăţătorii sunt daţi cu totul uitării. Hrana lor zilnică un codru de milă, locuinţa lor po­deaua goală şi rece a şcolii, îmbră­cămintea lor zdrenţe şi încălţămintea tocită până la talpa picioarelor. Profesorii de grad secundar ur­mează soarta colegilor lor de la sate. In foc de masă, un ceaiu cu pâine, sau alături cu servitorii internate­lor, acolo unde se găsesc şi de-al­de astea. Ţinuţi pe micul credit ce li se mai acordă, la restaurante sau la gazde, încetează şi acesta de la lună la lună. Chiar la Universităţi — ca la Cernăuţi, la Iaşi şi la Cluj — le­furile au rămas în întârziere. Ca urmare a acestei grave şi tot mai agravante stări de fapt, pro­testele încep, întâi singuratice, apoi colective şi din ce în ce mai or­ganizate şi mai ameninţătoare. In­­tr’un loc se suspendă şcoala, în alte părţi se ţin adunări şi mani­festaţii de protestare în corpore, iar pe alocuri se somează, în forme grave autorităţile răspunzătoare. In această disperată situaţie a e­ducătorilor naţiei, cum stăm cu şcoa­la, cum stăm cu învăţământul, cum stăm cu cultura şi cu educaţia nea­m­ului?­­ I ■; i­­ D. ministru al Instrucţiunii, care este însuşi primul ministru al ţării, elaborează legi şi reforme. A venit cu lăudabilul gând să desţelenească ogorul învăţământului şi să-l descătuşeze de lanţurile ru­ginite ale guvernelor oligarhice. Foarte bine! Toată lumea didac­tică a fost încântată de venirea d-lui Nicolae Iorga, la conducerea învă­ţământului. Marele cărturar era o figurră proeminentă a şcolii româ­neşti. A secundat cu autoritatea sa mişcările corpului didactic, în lupta pentru revendicările lui morale şi materiale. A ridicat cuvântul, în Parlament şi în presă, împotriva ac­telor de nedreptate şi de persecuţii a unor anumite guverne, faţă de membrii corpului didactic. A luat cuvântul la cel mai frumos congres al corpului didactic, la Ateneu ! Cum să nu se bucure lumea di­dactică de venirea d-lui Iorga la Ministerul de Instrucţie?!­­ Şi, vorbind obiectiv, d. Iorga a pornit-o bine. A dat câteva direc­tive ce au impresionat. Ne-a spus în cuvântări şi la radio, cum înţelege d-sa să fie şcoala primară. Frumos! Cu învăţători cu inima liberă, pentru îndeplinirea rolului lor, cu şcoli cu rate, împodobite cu tablouri şi flori, cu biblioteci, cu grădini de cultură, etc., etc. A mai preconizat câteva idei cu privire la învăţământul me­seriilor, deşi în treacăt fie zis, ideile acestea se găsesc şi în programele altor predecesori ai d-sale, n’a fost rău că le-a reînoit. A dat îndrumări pentru un învă­ţământ liceal mai liber, mai descă­tuşat, pentru programe mai puţin îmbâcsite. A suprimat examenele de fine de an — o mare reformă pe­dagogică. A dat autonomie completă învă­ţământului superior. Toate bune, în teorie, dar numai în teorie. Fiindcă, îndată ce s’a pus să le aplice, fac şi pârjol peste toate principiile. Mai întâiu, nu s’a văzut mai mare inconsecvenţă la un minister, faţă cu măsurile dictate şi anulate, ca la actualul minister de instrucţie. Să cităm un exemplu, care a de­venit clasic. D. Iorga a formulat fericita idee ca organele de conducere progra­matică a învăţământului să fie re­­prin votul, cu stricteţă dat, al mem­brilor corpului didactic. Şi consiliul reprezentanţilor dife­ritelor corporaţiuni profesionale, şi consiliul general de instrucţie şi con­siliul permanent, să fie desemnate prin votul, cu stricteţă dat, al mem­brilor corpului didactic. Şi au început o serie de alegeri: au votat profesorii de la şcoli câte doi sau trei delegaţi; aceştia, la rândul lor, au votat pe membrii consiliului de instrucţie, iar ceştia din urmă au votat pe membrii con­siliului permanent. Rămânea ultima operaţie: să a­­probe Ministrul! [ Ei, deşi principiul era bun, se vede că aplicarea lui n’a dat rezul­tatele aşteptate de ministru, şi d-sa n’a aprobat această lungă elaborare de voturi. Şi în loc de o activitate didac­tică şi pedagogică, toate aceste con­­siliui sau au excelat prin absenţă] sau au fost frământate de chestiuni de V. V. HANES oţioase, în legătură cu valabilitatea alegerilor şi cu conflictele între ele şi autoritatea superioară. Am impresiunea că rezultatul ne­gativ al aplicării bunelor principii ale d-lui Iorga provine din faptul că nu e secundat în mod sincer de organele sale de execuţie. Lipsa de sinceritate — să fim înţeleşi — nu stă în faptul că ar lucra cineva intenţionat în contra ministrului, ci în faptul că nimeni nu are curajul să discute cu d. lorga asupra metodelor celor mai eficace pentru obţinerea rezultate­lor ce le-ar dori d-sa. In faţa d-lui lorga, toţi directorii din minister amuţesc. De ce oare să fie aşa? Nu e mai util chiar pentru d. lorga să i se spună ce cred mem­brii corpului didactic despre ad­ministraţia d-sale, să i se arate că în timp ce d-sa este contra uni­formelor şcolare, toţi directorii din minister şi toţi directorii de şcoli sunt pentru uniformele şcolare şi deci ideia d-lui Iorga nu se aplică; să i se mai arate nemulţumirea ge­nerală a comitetelor şcolare că li se aruncă în spinare, printr’o lege votată în pripă, sarcini budgetare de salarii, cari nu fusese prevăzute la alcătuirea budgetelor acestor comi­tete şi cari în niciun caz nu pot fi suportate de părinţii elevilor; să i se mai spună d-lui Iorga că de un an de zile sunt mii de hârtii nere­zolvate, fiindcă nu funcţionează con­siliul permanent; că nu se pot face lecţii după cărţi de franceză, im­provizate de nespecialişti şi cu erori cari sar în ochi şi elevilor; că proiectul de programă analitică pen­tru învăţământul secundar, care — deşi proect — trebuie aplicat, tre­bue complet revăzut de profesori de specialitate şi cu competenţă; — să i se mai arate d-lui Iorga, în altă ordine de idei, că tot mai multă dreptate se face cu sistemul recru­tării profesorilor prin examenele de (Citiţi continuarea în pag. s­a) Ţărănismul In Franţa de DR. ERNEST ENE Echilibrul economic şi social al Franţei, ca şi tăria ei, sunt datora­te unei fericite structuri interioa­re. O jumătate din poporul fran­cez locueşte la oraşe sau în centre industriale făurind şi vânzând ma­şini şi mărfuri de tot felul. Cea­­laltă jumătate munceşte cu râvna statornicie şi pricepere pământul frumoasei Franţe şi hrăneşte cu mi­­nunate produse aproape întreaga populaţie. Această împărţire asigu­­ră o bună stare economică şi da putinţa desvoltării unei activităţi politice liniştite şi progresiste, însemnătatea rolului jucat în a­­ceastă armonie economică şi poli­tică de clasa ţărănească, adică de clasa proprietarilor şi fermierilor mijlocii, este astăzi recunoscută de toţi cercetătorii, cari s’au întrebat asupra cauzelor prosperităţii şi liberei vieţi din Franţa. Politica de conducere a statului francez a dovedit întotdeauna un perfect simţ de măsură. Aceasta a făcut ca, cu toată desvoltarea in­dustrială din ultimul veac, inte­resele plugăreşti să fie respectate şi prosperitatea clasei ţărăneşti să fie continuă şi progresivă. Toate partidele — inclusiv cel so­­cial-democrat — au fost nevoite să dea o atenţiune susţinută proble­­melor agrare, pentru că alegătorul ţăran francez a ştiut să nu-şi dea votul său decât acelora cari dove­deau, în mod constant, că se inte­resează realmente de nevoile agri­culturei. * Cu toate acestea, în ultimii ani, după trecerea epocei de belşug pentru agricultori, care urmase în­­cheerii păcii, o parte din plugarii mari şi mici au avut simţământul necesităţii unei solidarizări politi­­ce mai accentuate, solidarizare fun­dată pe specificul intereselor agra­re. Atunci a luat naştere nucleul partidului ţărănesc-agrar francez, partid condus astăzi de un comitet în fruntea căruia stă d. Fleurant Agricola. Evident, acest partid nu are amploarea marelor partide franceze: radical-socialist, social­­democrat, etc., şi nici nu poate a­­vea pretenţia a fi grupat majori­tatea ţărănimei franceze. Faptul însă al creerii lui a determinat pe celelalte partide să-şi întărească şi îngrijească legăturile cu pături­le agrare şi deci să accentueze po­litica de proteguire a intereselor acestei pături. Dacă am asistat în ultimii doi ani la puternică înăs­prire a regimului de import a pro­duselor agricole în Franţa — fapt ce ne-a păgubit şi pe noi românii — aceasta se datoreşte şi reacţiunei provocate de începutul de grupa­re pe clasă a plugarilor francezi. Aceasta nu ne poate împiedică a socoti încercarea franceză, ca unul din valurile marei mişcări ţără­neşti, care cuprinde încetul cu în­cetul Europa, şi, în care, noi Româ­nii trebue să ne incadrăm şi des­­voltăm cât mai mult Această miş­care are, după cum a spus d. F. Agricola în convorbirea acordată corespondentului nostru de la Paris, menirea de «a opune oligarhiilor şi abuzurilor doctrinelor colecti­viste sau fasciste — isvorul odioa­selor dictaturi — o democraţie a­­devărată, bine organizată». Fie că acest partid va avea des­voltarea ce o nădăjduesc conducă­torii lui de azi, fie că el va deter­mina «ţărănizarea» unuia din ve­chile mari partide franceze, ţără­nimea românească, deşi azi păgu­bită prin înăsprirea politicei eco­nomice agrare, va putea în curând să fie înţeleasă şi sprijinită cum trebue de puternica şi mândra ţă­rănime franceză. In pagina lll-a, începutul romanului A fost o năpastă A­NUNŢURI Se primesc direct la Ad­jia ziarului şi la toate agenţiile de publicitate din ţară taxele de b­ancare plă­tite în numerar conf. a­­probărei Direcţiunei Ge­­nerale­­­ T. T. No. 31.8551928 M­editaţii In zi de ragaz... ---0000--­ ’Autorităţile şi dîi întrerupt activitatea pentru cinci zile. Nu ştim dacă ne vom simţi mai bine. Mai rău insă , desigur, că nu... Aceste zile oferă prilej de meditaţie atât guvernanţilor, cât şi­ supuşilor. După un an de stăpânire absolută, gu­vernanţii îşi pot pune problema, ce-au făgăduit şi ce-au realizat? Ei sunt da­­tori să-şi pună această problemă cu a­­tât mai mult, cu cât poporul nu i-a a­­dus la cârma statului. Ei singuri s’au oferit să fericească ţara. Cum au feri­cit-o , vede oricine... Guvernanţii au, fără îndoială, o foar­­te proastă idee de popor. Altfel ei ar fi şovăit să-şi asume, cu atâta uşurinţă, răspunderea situaţiei. Actualii cârmuitori cred că avem un popor ideal, care rabdă orice, care ara «limbă dulce» şi «cap plecat». Şi într-a­­devăr, acest popor a dat dovadă de o mare putere de răbdare. Nu trebue să se uite însă un lucru e­­lementar: că orice răbdare are o limită. Iar cel ce priveşte în istoria acestui popor­­şi printre guvernanţi este cel pu­ţin unul deprins cu astfel de operaţii) poate descoperi multe cazuri, când po­porul şi-a eşit din sărite. Nu-i nevoe să cităm caz cu caz. Toată lumea le ştie, iar d. lorga le-a trăit. D-sa a simţit chiar fiorul răzvră­tirii. , , . ■ • • N’a fost în. stare neamul nostru de-o reacţiune ordonată, sistematizată, etc. A avut însă multe izbucniri elementare. In timpuri normale, astfel de manifes­tări pot fi circumscrise — cu mai multe sau mai puţine jertfe. In împrejurări anormale însă, şi mai cu seamă într’o epocă de nesiguranţă a graniţelor — atât din partea vecinilor, cât şi a înaltelor foruri internaţionale—, un stat în popor, în condiţiile noastre au datoria să procedeze cu mai mare prudenţă. Oricând poporul vrea să se conducă singur. Şi mai ales în epocile grele — când sforţările sunt mai mari şi sacri­ficiile mai dureroase. Intr’o astfel de epocă trăim acum. Zilele de răgaz ale Paştelor vor da prilej cetăţenilor să mediteze. Şi un om necăjit şi nedreptăţit nu-i bine să me­diteze. ■ De­ aceea credem că această săptămâ­nă de sărbători,­­ când oamenii nu vor fi în stare să le praznuiască după practica tradiţională, va aduce multă turburare în spirite. O zi trece greu. Neasemănat de greu trece însă o n­­eă sărbătoare, care ne pune pe gânduri, a­­ducându-ne din trecut un subversiv ele­ment de comparație. Dar poate va trece ușor și acest pă­­har.

Next