Dreptatea, decembrie 1934 (Anul 8, nr. 2157-2177)

1934-12-01 / nr. 2157

ANII VIII NO. 21, 4 pagini Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9. — Telefon: Redacţia 30342, Adiţia 34102 Cauze şi efecte Reprezentanţii partidului naţional ţărănesc, membri în comisiunea de anchetă parlamentari a afacerei Skoda, s’au retras, prezentând d-lui preşedinte Declaraţiunea de care opinia publică a luat cunoştinţă. Desigur că nimănui nu a scăpat importanţa acestui act, oricât s’ar căuta o diminuare a lui sau s’ar încerca o interpretare tendenţioasă. Vacarmul tuturor duşmanilor care caută o buclici de pâine într’o gură de tun schiţat pe hârtie dar nexecutat, se va înteţi. Nimic nu ne mai surprinde, dar nimic nu ne intimidează. Este normal ca toată armata de politiciani, excluşi din viaţa publică de conştiinţa populară, să încerce o luptă pe viaţă şi pe moarte în contra partidului naţional-ţârănesc, care-i singurul organ democratic, sincer şi puternic. Intr’o asemenea luptă, dusă pentru asemenea interese de recăpătare a dreptului de a exploata ţara pe baza unui privilegiu regalian, şi dusă de asemenea oameni, cunoscuţi de toată lumea, ne-am putut aştepta şi ne ateptăm la orice mijloace, oricât de lipsite de scrupul. Trebue să recunoaştem că, dintr’o experienţă de luptă fără valori reale, şi fără o conştiinţă nepătată, au ştiut să aleagă singura armă cu care puteau spera o victorie: calomnia şi discreditarea. Le-au întrebuinţat în zece ani de opoziţie a partidului naţional-ţărănist, — timp în care nu s’au ferit să ne prezinte ca pe nişte bolşevici primejdioşi, — le-au întrebuinţat cu tenacitate şi reacredinţă după fiecare din cele două guvernări. Pentru aceasta nu au cruţat nici înscenări, nici asasinate morale, nici ponegrirea luptătorilor românismului din Ardeal, pe care i-au vârât la un loc în acelaş cazan, cu acelaş produs al cafenelei autohtone. Nu s’au dat în lăturide a mobiliza în fiecare ceas şi presă şi agenţi şi a distruge orice credinţe, semănând îndoială şi anarhie morală. Afacerea Skoda a născut din aceleaş oficine cu subsidii de „industrie românească" şi cu inspiraţii care se vor lămuri. Drumul calomniei cu acest fanion internaţional este larg deschis, şi pe el se îndreaptă insultând şi murdărind, coloanele flămânde ale unor speculatori în derută. Partidul naţional-ţărănesc a cerut ancheta parlamentară. Prim preşedintele său, d. Ioan Mihalache a declarat că înţelege să nu acopere nici un vinovat. Accentul acestei declaraţii nu a fost cunoscut până acum în viaţa noastră politică. Dar şi ancheta parlamentară şi prezentarea în faţa opiniei publice, erau făcute cu respectul şi cu încrederea într-o practică constituţională curată şi cu speranţe, — poate chiar cu credinţa, — că se va înţelege rostul suprem al judecăţii la care se supunea. In buna lui credinţă, partidul naţional ţărănesc, a conceput o judecată dreaptă şi obiectivă. Nu şi-a putut închipui că într’o chestiune ca aceasta, care angajează obrazul ţării şi încearcă baza de încredere a poporului întreg, se va face politica pătimaşă de ură, obişnuită în periferie propagandei electorale. A fost vina celor care au cerut această seninătate necesară, singura care putea linişti spiritele, sau este vina acelora care nu şi-au înţeles chemarea şi nici mandatul pe care-l deţin, şi au crezut că e momentul nu să judece ci să lovească? — viitorul o va spune.Dar partidul naţional ţărănesc din clipa în care a simţit că nu mai este vorba de judecata parlamentului ci de răsbunarea şi lovitura partidului liberal, tocmai pentru respectul constituţionalismului în care crede, nu mai putea rămâne prin reprezentanţii săi într-o comisiune care porneşte prin Raportorul ei, spre transformarea în organ de partid advers. " Avem datoria de a nu caricaturiza un aparat atât de frumos, atât de înalt şi atât de democratic, de judecată, — dând impresia că el se poate transforma din rancuriă, într’un instrument politic. Partidul naţional-ţăranesc nu putea gira cu prezenţa lui prestigiul pierdut al unei comisiuni care, în preajma adunărei ei spre cercetare şi hotărâre, ţine consfătuiri majoritare pe bază de partid politic, spre a fixa mai dinainte o hotărâre. Ce-ar fi dacă dintr’o Curte de judecată, de zece membri, opt s’ar întruni din proprie iniţiativă şi ar fixa o atitudine şi ar lua o hotărâre de frondă faţă de ceilalţi doi?! ! Care-ar fi situaţia celorlalţi doui, care poate fi părerea împriginaului, care poate fi convingerea celor care asistă la proces?! L ( . Şi ce-ar fi încă, dacă hotărârea astfel luată, ar căpăta şi un caracter de publicitate, oficial şi imuabil înainte de a se întruni Curtea pentru deliberare şi deciziune legală? Opinia publică a apreciat cu justeţă toată atitudinea şi ţinuta partidului naţional-ţărănesc în această afacere. : ■ Raportul d-lui Bentoiu nu a produs decât dovada urei şi a spiritului derăsbunare în care a fost alcătuit. Argumentările forţate şi dubioase apar pretutindeni şi cetitorul raportului când îl termină cel mult se întreabă: oare de ce s’a chinuit atâta ca să scoată aceşti vinovaţi, dacă singur declară, că în ce priveşte traficul de influenţă, singurul care interesa latura de conrupţie, raportorul însuşi spune: „prin prisma resultatelor anchetei, comisiunea, nu cred însă că ar putea rosti nume precise ale vinovaţilor". Acei care au contact cu opinia publică ştiu că raportul d-lui Bentoiu a avut resultatul exact opus celui scontat și urmărit. Această impresie nu se poate schimba prin nici o solidarizare. Dacă-i vorba de răzbunare politică şi dacă raportul a fost alcătuit din ordin, răzbunarea trebue să meargă până la capăt, atâta timp cât nu s-a trezit conştiinţa misiunei pe care, şi raportor, şi comisie, şi parlament, o au la un loc. Observaţiunile depuse de reprezentanţii partidului naţional-ţărănescu, cu privire la raportul d-lui Bentoiu, sintetizează argumentările vroit eronate, şi omisiunile intenţionate pe care le cuprinde raportul. Opinia publică este în măsură să-şi dea seamă de campania de ură şi calomnie patronată de un partid contra altui partid. JEMOSTENE BOTEZ MOMENTE De ce n’au curaj? Faimosul grup, care a dat astăvară formidabilele asalturi băncii ministeriale, a intrat într’un grav conflict cu d. Dinu Brătianu. Şeful partidului liberal vrea să disolve toate organizaţiile — în felul acesteia—existente în sânul partidului. Cei ameninţaţi cu disolvarea, s-au adunat şi au redactat un comunicat prin care anunţă dorinţa lor de a nu muri. Cu această ocazie au vrut să rezolve şi o altă chestie. Au hotărât să se solidarizeze cu raportul Bentoiu, dar să nu atace partidul naţionalţărănesc. Domnii din grupul H, nici n'au citit raportul, nici nu-şi închipuie că pot îmbrobodi lumea. Toată acuzaţia ce se aduce raportului d-lui Bentoiu, este tocmai aceasta: că a transformat o anchetă ce trebuia să rămână obiectivă, într’o armă politică, împotriva partidului naţional-ţărănesc. Atunci cum ar putea d-nii hasişti să fie solidari cu raportul d-lui Bentoiu şi să nu facă politică din afacerea Skoda ? Bănuim în această formulă, dorinţele tinerilor din grupul H de a-şi manifesta nemulţumirea lor — legitimă — împotriva felului cum d. Bentoiu şi-a înţeles misiunea. Dar de ce nu au curaj să tragă] toţi consecinţele ? I« In România datează de peste 100 ani o polemică acerbă între «işlicari» şi «cărvunari». De când ţara noastră a intrat în orbita capitalismului apusean şi a civilizaţiei europene, această ceartă izbucneşte cu intermitenţe între reprezentanţii conservatorismului şi ai «cărvunarismului» etern. Privită din Sirius, polemica este plăcută, amuzantă mai ales, inevitabilă. Amuzamentul derivă din măştile aristocratice pe care le afişează o serie de atleţi conservatori. Ţară de ţărani, noi nu prea avem boieri. Când sunt — trăiesc la Paris, în saloane bucureştene franţu romane ori frecventează turtul. In polemică, boierii se improvizează din urmaşii ciobanilor şi a negustorilor din Pind. Această discrepanţă dintre ascendenţă şi teorie ne amuză. In loc să facă teoria Statului ţărănesc, sau muncitoresc, aceşti matadori evocă trecutul de splendoare nobilitară al Franţei, pe cele câteva zeci de familii care au strălucit la Versailles şi astăzi sunt ţinute la index de infama democraţie pariziană. In fond, se aplică şi aici teoria imitaţiei. Avem de-a face cu o nouă formă a influenţei apusene în Valahia. Singura teorie politică autentic românească rămâne Statul ţărănesc, un Stat al pălmaşilor, al răzeşilor şi al muncitorilor de braţe dela sat şi dela oraş. Boeria franco-română nare nici o aderenţă organică cu solul nostru. De cele mai multe ori descinde din Fanar. Chiar demnitarii autohtoni au fost pe vremea cnejilor şefi de cete ţărăneşti. Teoria nepişlicarilor de la «Curentul» mai are o anexă. D. Pamfil Şeicaru şi aghiotanţii săi au apărat şi apără cu înverşunare ...burghezia şi sistemul capitalist. Dacă d. P. S. descinde din ciobanii Pindului, — şi îi aducem omagiile noastre — de ce adoră capitalul vagabond internaţional (cu filiala ei română burgheză)? De ce adoră mâna forte a d-lui Argetoianu, care a declarat că ciobanilor le pui picioarele? Noi scoatemMereu în evidenţă, vrem să adâncim şi să promovăm politiceşte conflictul dintre ţărănime şii formele «vagabonde» ale Apusului, dintre casta dominantă înfeodată sistemului manchesterian şi pălmaşii ogoarelor care au alte interese. De vreme ce d. Şeicaru vorbeşte cu dispreţ şi oroare de «tirania anonimă a capitalului vagabond» (29 Noembrie 1931), de ce Se proclamă adept al formelor capitaliste? Aici este a doua contradicţie în atitudinea teoretică —prima era o mască boierească! Pe deo parte nu acceptă capitalul, iar pe de altă parte apără cu în- Idârjire filiala română. D-sa ştie că acest sistem economic-politc are legâturi internaţionale, că marea lui forţă constă în «planetariumul» şi în desvoltarea de caracatiţă. Problema libertăţii pe care ne-o plesneşte în faţă cu... abilităţi ‘ procedurale se încadrează aşa: în actualul sistem, ţărănimea nu-şi poate promova interesele decât într’un regim de libertate politică. Pănă la căderea ponturilor de comandă economică orăşenească in lotul unui Stat al ţăranilor, nu va fi nici prosperitate, nici fericire cetăţenească. Burghezia noastră F a dovedit incapabilă să organizeze un Stat modern. Ne-a obișnuit, însă, cu libertatea. A crescut pe plebei intr’o ideologie, care — aplicată sincer. — însemnează propria sa moarte. Noi, «cărvunari» moderni avem dreptul și datoria să ducem lupta împotriva nep-islicarilor, să facem planuri pentru un Stat nou, să ducem facla mai departe în istorie, până la ieşirea într’un liman izbăvitor pentru poporul nostru. «Işlicarin care descind, din ciobanii Pindului ar trebui să reflecteze, să-şi revizuiască convingerile şi să intre pe drumul cel drept al eliberării ţăranilor şi săracilor din ţara românească. Din formele actuale nu păstrăm decât libertăţile cetăţeneşti, fiindcă sunt în interesul masselor. Preferăm o altă structură economică. Poate va fi o economie dirijată însoţită de câteva etatizări în ramura industrială. Nu putem preciza în amănunt. Aşa ceva aparţine viitorului şi nu suntem profeţi. Noi ascultăm de chemările disperate ale veacului fiare imploră reforme, modificări importante în producţia şi repartiţia bunurior. De aceia avem comprehensivă simpatie pentru marile experienţe ale lumii contimporane.Acele experienţe care atacă adânc racila economică. Nu i se pare caracteristic d-lui Şeicaru că în partidul naţional-ţărănesc s’au strâns cei mai de seamă economişti şi sociologi ai ţării, iar pe cealaltă, baricadă au rămas numai literaţii puri? Reformele nu se pot face decât cu un partid mare. Sau cum spunea d. Mihalache, cu ţăranii şi intelectuala. Această dualitate repetă alianţa dubla din 1821—1866, când «cărvunarii» au câştigat contra işlicarilor pământ pentru ţărani. Istoria se repetă. Din trecut, neo-işlicarii nu iau decât cenuşe, pe când cărvunarii primesc flacăra... Petre Pandrea FALSUL Aşa dintr’odată, pe negândite şi pe nerăsuflate, oficiosul guvernului a luat, fără nici o jenă, postura profesorului de eleganţă, urbanitate, maniere, şi toate celelalte lucruri de felul acestora, cari lipsesc cu desăvârşire acestui partid disolvat de vremuri ca şi de oameni. Cunoaşteţi povestea mitocanului care s’a pomenit dând lecţii de fineţe, sau a lupului făcând morală. Dascălii manierelor elegante de la «Viitorul» găsesc campania dusă de noi împotriva infamiei Bentoiu «trivială în gândire şi în expresie». Ni se pare că am păstrat un ton prea civilizat şi prea reţinut faţă de imensa şi cutezătoareaalomnie, care este raportul Bentoiu . «Viitorul» vroia probabil să ne comportăm în genul fecioarelor timide faţă de această avalanşă de acuzaţii necugetate, debitate cu inconştienţa tipică partidului decretelor legi. Faţă de raportul Bentoiu, orice om onest nu-şi poate reţine indignarea clocotitoare. Cum adică? Se încearcă compromiterea oamenilor partidului naţional-ţărănesc fără nici o dovadă, fără un argument serios şi plausibil, ba chiar contra elementarei evidenţe, şi noi să lăsăm neînfierată odioasa tentativă? Dar ni se pare că niciodată inconştienţa liberală n’a atins asemenea culmi, ca în acest raport ticluit la răspântia fluviilor calomniei. Cu o ipocrită mirare care nu reuşeşte să ascundă realitatea «Viitorul», încearcă să afirme că noi am fi provocatorii. Nu-şi închipuiau imacudatele fecioare că naţional-ţărănismul însemnează o deformaţiune atât de profundă încât să falsifice noţiunile cele mai clare şi să calomnieze numele cele mai curate». Mărturisim încă odată că atâta inconştienţă ori ipocrizie nu se mai poate găsi nicăirea! Sunt lucruri cari întrec orice închipuire, şi cari lasă mult în umbră procedeele cele mai condamnabile ale Fanarului de altă dată, al cărui spirit se continuă azi în fiinţa partidului liberal! Unde s’a mai văzut oare vreodată ca nişte calomniatori de rând cum sunt oamenii acestui partid, cam după ce au comis una dintre cele mai murdare tentative de asasinat moral, una dintre calomniile strigătoare la cer, să ia atitudinea de victime, şi să afirme că sunt calomniaţi? Ce se mai poate spune atunci de ordinara încercare prin care s-a urmărit compromiterea d-lui Iuliu Maniu şi a partidului naţional-ţărănesc? Ce termen trebue inventat oare pentru acest fapt, în adevăr fără precedent în istoria politică a acestei ţări? Falsul ticluit în umbra anticamerelor, cu mişelească apucătură, care trebuia după socoteala lor să scoată din viaţa politică pe d. Iuliu Maniu, piedica incomodă în socotelile negrăite, va rămâne pilda pozitivă a gradului de urâciune morală atins de acest regim. Iar felul cum este considerat acest fals în raportul Bentoiu, eroul afacerilor demascate de noi, este dovada profund elocventă a procedeului de care s-a uzat pentru a se ajunge la ineptele concluzii mult dorite. Cum să considerăm oare această încercare cu falsul, pe care o lume întreagă îl ştie, îl cunoaşte, îl înfierează aşa cum se cuvine, altfel decât ca pe dovada limpede a intenţiei ultime de compromitere prin calomnie? Falsul, care este «pretins» fals numai pentru un Aurelian Bentoiu şi o comisie de politicieni ranchiunoşi, şi intim nici chiar pentru aceştia, arată ce s’a urmărit, care a fost scopul anchetei ,şi prin ce incalificabile mijloace s’a urmărit acest object ţel. Şi cum s’a procedat cu acest fals, aşa s’a procedat în toate celelalte chestiuni în care raportul Bentoiu a urmărit cu premeditate o concluzie. Aşa s’a ajuns la acele afirmaţii gratuite, insinuări nesăbuite, şi calomnii temerare din agresiunea Bentoiu. Sâmbătă 1 Decembrie 1934 2 lei D. Iunian şi ţărănismul D. Iunian vrea să-şi dea singur toate iluziile că este ţărănist. Acum câteva luni a improvizat la Gorj, în satul lui Tudor Vladimirescu, o sărbătorire a răzvrătitului oltean, al cărui «urmaş» se consideră domnul Grigoriţă. Aflăm că «şeful» Partidului radical a luat iniţiativa sărbătoririi a 15 ani de la înfiinţarea partidului ţărănesc. Ce legături va fi având d. Iunian cu această aniversare ? Acum 15 ani nici nu se gândea să facă ţărănism şi numai îmbrâncit de alegătorii gorjeni, a ajuns în partid; azi s-a săturat de această politică şi vrea să improvizeze dânsul un fel de ţărănism al său. E drept că în decursul celor 15 anid. Iunian a stors partidul de tot ceia ce acesta îi putea da: onoruri, demnităţi, succese. In schimbul lor, d. Iunifan nu a oferit decât o nervozitate lătătoare şi greu stăpânită. Ponor ea vrea să facă sărbătorirea de azi, drept recunoştinţă pentru felul cum s’a purtat partidul cu dânsul. Ar fi ceva neobişnuit la d. Ionian. Dar ceva omeneşte explicabil. Dar aniversare ? De ce ţine cu tot dinadinsul d. Ionian s’o facă ? De ce vrea să-şi bată joc de o sărbătoare ca aceasta ? Cincisprezece ani de ţărănism, să fie sărbătoriţi sub preşidenţia d-lui Gică Ştefănescu. E prea mult d-le Iunian. a furca• •• D. Iorga scrie un articol în «Neamul Românesc» în care condamnă politica «economică» a d-lui Manolescu-Strunga. Acum trei luni spunea că eu am om pus la locul lui». Cu d. Iorga e mai bine să începi prin a fi înjurat, fiindcă atunci ești sigur că urmează lauda. Pe când invers... * «Țara Noastră» combate cursurile ambulante. Ziarul d-lui Goga nu admite decât politica ambulantă, a şefilor cari schimbă partidul odată pe an. * «Viitorul» ne anunţă că raportul d-lui Bentoiu a fost tipărit numai în 250 de exemplare. Probabil să fie împărţt «comoşnenilor» săi Albinari. * Ziarul «Ţara Noastră» are un articol de fond intitulat: «Deplasarea chestiunei afacerii «Skoda». După care umblă de mult d. Goga și pe care i-a oferit-o raportul d-lu Bentoiu. * «Îndreptarea» scrie: «Guvernul poate să se compromită, să se facă de haz şi de râs în ţară». Ca să mai aibă şi adversarii tovarăşi. De ce să fie numai ei de haz şi râs. La congresul averescan din Cluj, se anunţă că va participa întreg comitetul de direcţie al partidului. ...Ca să se poată popula sala, D. Iorga a adresat o telegramă d-lui Dinu Brătianu, la Florica-Argeş. Probabil că istoricul nostru a vrut ca telegrama să nu ajungă la destinaţie. Altfel, o adresă la Florica-Muscel, aşa cum ştie orice elev al primelor clase de Iceu. - Legea capacităţii Poate că nu era tocmai rău gândul d-lui Iorga de a supune uunui examen prealabil pe toţi câţi râvniau să ocupe un post de profesor supli-* nitor în învăţământ. Nu era rău ca principiu. Ca practică, însă, rezultatele s’au văzut. In ianuarie 1931, s’a ţinut un astfel de examen. Au fost câteva catedre libere la limba ialiană şi la limba română. S’a ţinut examenul cu o comisie de* compoziţie similară atât pentru italiană cât şi pentru română. La limba italiană s’au prezentat 12 candidaţi, erau 12 locuri, deci toţi reuşiţi toate ocupate, la limba română s’au prezentat 20 pe un singur loc. A reuşit un licenţiat al Fac. din Bucureşti. Cum acesta, însă, nu se obişnuise să-şi provoace atitudini idolatre faţă’ de d. N. Iorga, — fireşte nu i s’a respins reuşita, — dar a fost lăsat simplu suplinitor, pe când cei dela italiană care depusesem examen în aceleaşi condiţii, au fost declaraţi profesori cu titlul provizor. Pe baza cărei legi, nu ştim, D. Iorga suprimase legea capacităţii a d-lui Angelescu, iar legea concursului (legea Domniei sale) avea să vină tocmai în Mai sau Iunie. Puterea retroactivă a legii, e o noţiune de drept elementar. Prevederile „concursului“, instituit prin nouile măsuri luate de d. Iorga, nu cuprindeau, deci, în nici un fel pe candidaţi. Se pune întrebarea: de ce au fost titularizaţi cei de la italiană şi de ce au lăsat simplu suplinitor cel de la română? Treacă, — însă. Ne-am legat de acest fapt petrecut, nu atât pentru a face procesul guvernării Iorga în materie de în-L văţământ. Se cunosc din timpul ace-* stei guvernări lucruri şi mai triste, cărora Ie-a corespuns în opinia pu-‘ blică ridicări de pumni şi scrâşniri de dinţi, impresionante. Ne-am legat, însă, pentru a arăta ce nenorocită practică poate împiedeca traducerea în fapt a unui principiu bun. Poate şi învederările acestei nenorociri, poate şi ambiţia sa de minilăs al şcoalelor şi de al doilea Harem (câte ambiţii n’au frământat, ca pe-art aluat, şcoala românească!) l-a făcutpe d. doctor Anghelscu să vină cu vechea lege a capacităţii. Legea a fost întocmită. Pe baza legei, trebuie să se alcătuiască şi Regulamentul. După câte suntem noi înştiinţaţi, la acest Regulament se lucrează. Se lucrează, la Ministerul Instrucţiunii, de către o comisie de inspectori sau aşa ceva. Câteva observaţiuni sunt de făcut. Cei cari s’au interesat prin minister de prevederile acestui Regulament al legii capacităţii, s’au alarmat. S’aualarmat — şi pe drept cuvânt s’au alarmat. Fiindcă în acest Regulament se prevede: candidaţii cari, la capa- citate, se prezintă la limba română« sunt obligaţi să, ia, ca materie secundară, limba latină. Asta nu e bine. Nu trebuie să fie obligaţi. Nu trebuie să fie obligaţi, fiindcă licenţiatul în limba română n’a dat nici un examen la latina din Facultate. Şi n’a dat nici un examen la limba latină, fiindcă aşa era făcut Regulamentul Facultăţii de Litere din Bucureşti: să nu dea. Trecea studentul de la Litere examene la filologie, la istoria veche sau modernul a literaturii, la dialectologie, la istoria românilor sau filosofic, dar la latină! — nu. Nici ca examen de un an nu era prevăzută limba latină. Tocmai când au venit modificările Regulamentului, în 1932 (sau aşa ceva) s’a prevăzut şi latina ca examen de un an pentru cine va trece licenţa în limba română. Regulamentul Facultăţii de Litere sau licenţiaţii în română l-au făcut. Prin urmare nu fete drept ca el să ispăşiască greşala altora. (Citiţi continuarea în pag. 6 a),, Rolul tineretului naţional tarănesc In jurul discursului d-lui Virgil Madgearu de la Oltenița La Olteniţa d. Virgil Madgearu a rostit un discurs programatic, care fixează în linii clare şi precise rostul tineretului într’o grupare politică, — rostul tineretului în Partidul Naţional-Ţărănesc mai ales. Tinereţe mai au şi alte partide. Are acum şi Partidul Naţional Liberal. Dar cu ce structură şi cu ce scopuri! «Rostul tineretului, a spus d. Virgil Madgearu, este ca să înveţe. Să înveţe el mai întâi, ca să înveţe şi pe alţii. Este o formulă care se potriveşte oricărui tineret în mare măsură. Ea se potriveşte însă mai cu seamă; trebue s’o mărturisim, tineretului Naţional Ţărănesc. Iar cine o spune de de STANCIU STOIAN vedeşte nu numai francheţă şi curaj ei şi cunoaştere a realităţilor. Aceasta chiar în mai mare măsură. Cunoaştem şi noi un tineret răzvrătirilor împotriva bătrânilor, dar care nu gândeşte o clipă să schimbe ceva din bătrânele lor păcate. Ei nu cârtesc împotriva aşezărilor, ci împotriva oamenilor. Politiceşte, pentru rolul pe care vrea ea să-l joace, tinerii aceştia sunt pregătiţi. De copii ei au avut în faţă faptele părinţilor lor, pe care n’au decât să le imite. Ar putea chiar să-i întreacă pe aceştia, fiind mai în curent cu spiritul de suprafaţă al vremii, mai dinamici şi mai hotărâţi. De aceea le reclamă ei cu atâta stăruinţă locurile, de aceea se strâng în grupuri de gărzi sau batalioane. Noi credem chiar că ei au dreptate să-i acuze pe înaintaşii lor că nu văd pericolul care ameninţă o întreagă clasă socială. Dar îşi fac iluzii zadarnice dacă socotesc că pot ei să oprească evenimentele în loc, refuzând să le admită. In orice caz tinerii aceştia, cetăţeneşte n’au nimic să-şi adaoge învăţăturii, pentrucă sunt condamnaţi să nu vrea. Tineretul Naţional-Ţărănesc nu trebue comparat nici cu tineretele fasciste. Gărzile fasciste şi batalioanele de asalt hitleriste n’au nevoe în mare parte de altă pregătire decât de cea militară. Ele trebue să fie în stare să apere burghezia baricadată împotriva tendinţelor de prefacere ale timpului. Probleme sociale, credinţe noi şi suflet generos, — acestea nu intră în preocupările acestor tineri care sunt bucuroşi să se simtă doar că trăiesc. Orice metodă de cercetare în domeniul social ei ştiu că ne duce la îndoiala în valoarea actualelor întocmiri omeneşti. Pentru acest motiv admit ca dogmă că gândirea e periculoasă. Neputându-se încălzi la flacăra unui ideal, ei se mulţumesc cu entuziasmul artificial pe care-l provoacă adunarea în mari masse de oameni, gata să aclame întotdeauna un Catilina chiar, dacă Cesar lipseşte. Tineretul Naţional Ţărănesc are alte ţeluri, pentru că şi partidul pe care-l slujeşte este altul. El are un ideal de prefacere socială şi vrea săşi disciplineze nu numai forţele fi- zice, ci şi pe cele morale şi intelectuale pentru a-1 putea atinge. Cu toate criticele unora şi nedumeririle altora Statul Ţărănesc se impune ca o necesitate pentru struc- tura vieţii noastre sociale. Cei cari’ nu vor să-l admită sunt sau benefi- J ciarii regimului de carton de astăzi sau exclusivişti admiratori ai vieţii orăşeneşti sau utopişti care nu vor să ţină seama de realitate. Tăvălugul vremii va trece peste toţi şi peste toate, pentru a netezi şi pune ogorul în stare să primească sămânţa cea nouă. Dar dacă vremurile şi lucrurile sunt pregătite pentru noul orânduiri, oamenii nu sunt. Trei sferturi de veac de viaţă socială după concepţia liberală au lăsat urme în suflete. Şcoala a fost liberală, biserica a fost liberală, educaţia în armată a fost liberală. Oricine venea în contact cu instituţiile ţării îşi molipsea sufletul formându-şi o mentalitate după calapodul dat de Statul liberal. Dintre toate categoriile de tineri, aceia cari erau mai expuşi acestei contaminări erau negreşit aceia cari învăţau mai mult în şcolile oficiale. Ţăranii şi lucrătorii manuali, din contra, s’au putut păstra mai departe de această atmosferă rămânând mai în realitatea vieţii noastre sociale. Să nu se creadă că am condamna prin aceasta valorile eterne ale culturii umane, ca fiind liberale. Acestea sunt însă cărămizi, cu care poţi ridica un templu lui D-zeu sau lui Mamona. Nu ne-am plâns oare de atâtea ori că şcoala îngustează mintea şcolarilor noştri şi că un orizont mai larg au numai aceia care evadează din lectura manualului didactic! Nu condamnăm deci cultura umană cu valorile profund omeneşti şi eterne, condamnăm însă şcoala pe care am avut-o, pentru că ne-a îndepărtat de la realitate, singura sursă de adevărată cultură. Avem astăzi deoparte o cultură falsă, ca şi întreaga noastră viaţă socială şi economică; avem de altă parte o cultură primitivă, dar neevoluată, care aşteaptă să fie pusă în valoare: cultura ţărănească. Statul ţărănesc numai pe aceasta din urmă se poate edifica, şi pe valorile culturii umane luminate de specificul vieţii noastre. Lucrul nu va fi uşor de înfăptuit. Ne pândeşte la orice colţ de drum un vrăşmaş bine înarmat, iar în sufletul fiecăruia dintre noi ne pândesc gândurile, argumentele obişnuinţa, cu care ne-a învăţat şcoala pe care am frecventat-o.