Drum Nou, octombrie 1970 (Anul 27, nr. 8003-8029)

1970-10-18 / nr. 8018

Nr. 8018 ACUM 20 DE ANI LA BRAŞOV PRIMA UNIVERSITATE POPULARA S-au împlinit 50 de ani de la înfiinţarea primei universităţi populare la Braşov. Iniţiativa aparţinea corpului didactic de la Liceul clasic român (azi Liceul nr. 1) din localitate. Ideea fusese lansată pentru prima dată în 1911 de către „Gazeta Tran­silvaniei“, într-un amplu articol intitulat „Universi­tăţile populare“. Ea a fost ulterior îmbrăţişată de „Asociaţia corpului didactic“ din Braşov, printre fondatorii universităţii aflîndu-se prof. Hie Cristea, militantul de mai tîrziu al Partidului Comunist Român, profesorii D. Orghidan, M. Eliescu şi P. Teodorescu. Universitatea populară şi-a deschis cursurile în 1920, în prima ei ediţie (primul an şcolar, cum o denumeau organizatorii), fiind organizată cu o du­rată de opt săptămîni. Erau programate câte patru prelegeri pe săptă­mână, ţinute de profesori braşoveni şi unele perso­nalităţi ale vieţii culturale din Capitală. Cursurile erau organizate pe patru secţiuni de specialitate. Analiza programei analitice stabilite pentru cele opt săptămîni dovedeşte preocuparea pentru o arie tematică cît mai largă şi cît mai diversă. Se pre­văd prelegeri de istoria şi geografia patriei, isto­ria literaturii, filozofie (sociologie, psihologie), fi­­zico-chimice, astronomie, artă plastică, muzică şi chiar... educaţie fizică. Discursul de deschidere a universităţii a fost rostit de profesorul A. Ciortea, care a relevat pre­ocuparea organizatorilor de a utiliza forme cît mai accesibile de prezentare, tocmai ca un număr cît mai mare de cetăţeni de cele mai diverse catego­rii să poată beneficia de avantajele noii instituţii. Adresîndu-se cursanţilor, el a spus : „Vă vom în­arma cu toiege solide, cu ocheane precise şi clare, cu harte exacte şi busole probate. Veniţi deci cu noi spre noi şi mai frumoase culmi, de unde vom zări întregul trecut al neamului, întreaga extinde­re a mîndrei noastre ţări, şi vom auzi doina şi mai curată şi mai duioasă ca pînă acum“. Prima prelegere este prezentată îndată după cuvîntul de deschidere, tot de către profesorul A. Ciortea. Tema : „Gheorghe Lazăr“, era prilejuită de centenarul începerii activităţii didactice a ma­relui dascăl la Bucureşti. Organizatorii universităţii populare de acum o jumătate de veac au fost preocupaţi şi de asigu­rarea prezenţei la catedra ei a unor personalităţi ale culturii noastre din Capitală şi din alte loca­lităţi din ţară. încă de la început, ţin expuneri Ionel D. Ştefănescu, profesor la Şcoala de arte frumoase şi la liceul Gh. Lazăr din Bucureşti, con­ferenţiarii S. Mehedinţi, I. Rădulescu Pogomeanu etc. Prezenţa lui Nicolae Iorga la catedra universi­tăţii populare din Braşov reprezintă un eveni­ment de un larg ecou în viaţa culturală a oraşu­lui. Presa vremii consemnează în nenumărate rân­duri larga participare a cursanţilor la universita­tea populară. Astfel, „Gazeta Transilvaniei“ scria că „Auditorul tot mai numeros al universităţii noastre arată prin prezenţa sa neşovăită cît de necesare şi dorite erau aceste cursuri de comple­tări de cunoştinţe şi de lămuriri“. Interesul trezit în rîndurile opiniei publice braşovene de universi­tatea populară este confirmat şi de faptul că du­pă încheierea cursurilor planificate pe timp de opt săptămîni, acestea se prelungesc, printr-un nou ciclu de conferinţe, cu mai bine de o lună de zile. Din preocuparea pentru diversificarea formelor de manifestare, de exemplificare a unor prelegeri despre literatură şi artă, izvorăşte iniţiativa şe­zătorilor literare şi muzicale care încep să se a­­dauge aproape săptămînal prelegerilor. Prima şe­zătoare are loc la 7 martie şi este consacrată lui Alexandru Vlahuţă. Urmează apoi altele dedicate lui Titu Maiorescu, L. v. Beethoven etc. Prima ediţie a universităţii populare braşovene, primul ei an şcolar, s-a încheiat cu un succes de­plin. Aceasta i-a stimulat pe organizatori să des­chidă al doilea an de învăţămînt, în anii care au urmat, universitatea populară de la Braşov şi-a pierdut însă continuitatea, ca apoi să-şi­­înceteze complet activitatea. In tradiţiile de cultură ale Braşovului, prima universitate populară, înfiinţată acum o jumătate de veac, ocupă un capitol de seamă. De aceea, pentru universităţile populare înfiinţate în anii socialismului în mai toate oraşele judeţului nos­tru, constituie un titlu de cinste faptul că sunt continuatoarele unei valoroase tradiţii, că au reu­şit prin aria tematică largă şi cadrele valoroase de conferenţiari din toate domeniile, să aducă o contribuţie tot mai însemnată la ridicarea nivelului de cultură al maselor largi.­­ Ştefan PETRARU EUGEN BARBU CARTEA SĂPTÂMÎNII JURNAL ÎN CHINA Caracterul prodigios al creaţiei­­literare a lui Eu­gen Barbu este impresio­nant. Autor de romane (Groapa, Şoseaua Nordu­lui, Facerea lumii, Prin­ce­pele), de nuvele deosebit de valoroase, de teatru şi chiar de poezie, Eugen Barbu se manifestă în via­ţa literară românească a ultimului deceniu cu o forţă mereu proaspătă. Alături de comentarii sportive (una dintre pre­ferinţele marcante ale scriitorului), în ultima vre­me o înclinaţie pentru li­teratura de călătorii s-a făcut simţită. Jurnal în China, cartea pe căite o comentăm acum, apare nu după mult timp de la ivi­rea în librării a unei alte scrieri de note de călă­torie, intitulată Foamea de spaţiu. Literatura de călătorie a lui Eugen Barbu are anu­mite note caracteristice foarte lesne de observat, in primul rînd, trebuie să menţionăm capacitatea vizuală a scriitorului, ex­cepţională, puţind discer­ne într-un peisaj uman sau natural, banal pen­tru un observator obişnuit, lucruri surprinzătoare, pa­sionante. O altă calitate deosebită este puterea de a surprinde mişcarea lu­crurilor. Eugen Barbu nu este un călător placid, ca­re contemplă imperturba­bil oraşele şi peisajele na­turale prin care trece. Tipul de călător pe care el îl reprezintă este neli­niştit, preocupat de as­pectul ascuns al lucruri­lor, căutînd tot timpul să descifreze adevărurile a­­dînci. China, pămîntul cu o civilizaţie multimilenară este în adevăr o ţară pasio­nantă pentru un călător. Vechimea acestor aşezări omeneşti, caracterul de univers închis pe care ele l-au avut milenii de-a rîndul, apoi, schimbările revoluţionare petrecute în ultimele decenii sunt lu­cruri pasionante. Modul în care Eugen Barbu îşi construieşte car­tea sa este similar celui folosit în precedenta lu­crare amintită de noi (Foa­mea de spaţiu). El constă în îmbinarea consemnării unor constatări personale cu spicuirea unor afirmaţii făcute de cercetători ai vieţii chineze, mai vechi şi mai noi. Sinteza re­zultată, departe de a pă­rea artificială, dă o ten­siune insolită lecturii. In­vestigaţia culturală este, în felul acesta, asociată notelor propriu-zise de călătorie. U­na dintre sursele de i­n t­e re­s a­l e că rţ­i­i con­stă în tensiunea permanentă a relatării, caracteristică, de altfel, scrisului lui Eugen Barbu. Uneori relatarea este de-a dreptul drama­tică, ridicînd faptul călă­toriei, banalizat de către timpurile moderne, la di­mensiuni neaşteptate : „Şi seara ? Am auzit eu cu adevărat strigătul gîş­­telor sălbatice străbătînd acest cer asiat sau e nu­mai ecoul unei pagini din Peter Fleming aflat în drum de­ la Pekin la Caş­­mir, prin drumuri sălbati­ce, rupte de cascade ne­aşteptate, între gemete de cămilă şi ruperea aerului dur ? Unde va fi­ fost peş­tera celor 1000 de Budha, pe drumul spre vechiul Sin-Kiang. .. Aud eroziu­nea lentă şi legendară a solului sau e numai o în­chipuire livrescă ? Trec pe undeva raţele manda­rine, unde sună frunzele subţiri de tamarisc ? Unde sînt rămîii altor călătorii vibrînd şi ei sub un cer electric? unde iresinele dulci pe care poate le-am gustat după ce le-am con­templat în vasele negre şi aurii ?" Îndoielile acestea în legătură cu autentici­tatea propriilor percepţii au o valoare estetică spe­cială, ele dau întregului discurs un aer spectral, fascinant. Ele amintesc pe alocuri de paginile anto­logice din Princepele, car­te atît de pătrunsă de parfumul ciudat al faptu­lui exotic, neobişnuit, stra­niu. Vom menţiona în înche­ierea succintelor noastre însemnări structura mo­­zaicată a Jurnalului în China. Ştiinţa compoziţiei are la Eugen Barbu un rol special. Pentru a realiza unitatea lucrării sale, au­torul îmbină, ca într-un adevărat mozaic, frag­mente contrastante, com­plementare. Astfel, alături de consideraţii demogra­fice sau psihologice des­pre poporul brav şi tena­ce al Chinei sunt inserate reflecţii despre mitologia veche a acestor locuri, despre arhitectură şi plas­tică. Legende de o va­loare poetică surprinză­toare sunt încastrate de către scriitor ca nişte pietre preţioase într-o triontură şi ea filigranată. Jurnal în China este, ast­fel, mai mult decît o sim­plă carte de călătorii, es­te un roman al unei călă­torii, pasionant, scris de către un spirit modern, Cutreierat de toate marile întrebări ale veacului. Voicu BUGARIU INTRE ACTOR ŞI REGIZOR Institutul de înalte studii cinematografice din Paris, într-o anchetă orga­­ganiz­ată în Franţa, descoperea­u că 60—70 la sută din publicul sălilor cinemato­grafice merge la film pentru relaxare, distracţie, euforie. Ne-au interesat în acest sens şi părerile unor personalităţi din lumea filmului. La întrebările noastre au răspuns : JEAN PAUL BELMONDO, MAR­LENE JOBERT, FRANCOIS LETTERIER, RENE CHATEAU şi MARC MAU­­RETTE. Publicăm azi primele răspuns­uri, iar în numerele viitoare vom continua. JEAN PAUL BELMONDO : „Actorul e un fel de boxer"... — Aţi întîlnit regizorul ideal în cele peste 40 de filme în care aţi jucat pînă acum ? Ca­­re~s caracteristicile sale ? — O, pe cel ideal desigur că nu. Dar princi­pala calitate a regizorului cred că este aceea de a şti să-şi aleagă subiectul, apoi actorii care pot intra în pielea personajelor şi a-i pune în cele mai bune situaţii. Trebuie apoi să cunoască teh­nica cinematografică, să ştie unde să-şi plaseze aparatul de filmat. (Cunosc mulţi regizori care nu ştiu niciodată unde să-şi pună aparatul de filmat). în sfîrşit, au oamenii cu care lucrează să fie un diplomat şi nu un dictator care ţipă, care urlă, care necăjeşte pe toată lumea. — Vă place regizorul care dă indicaţii amă­nunţite înainte de filmare ? — Nu. E suficient să-mi ceară lucruri precise. Pe platou prefer să nu mi se spună nimic. îna­inte de filmare prefer să mi se explice situaţia cum ar trebui să se desfăşoare, îmi displace să mi se pretindă anumite intonaţii care jenează actorul. — Deci preferaţi pe acel regizor care vă aju­tă să vă construiţi singur personajul ? — Da, pentru că actorul e un fel de boxer; boxerul îşi joacă singur meciul, antrenorul sfă­­tuindu-l doar să-şi corijeze anumite mişcări. Ace­laşi lucru îl pretind şi regizorului care să dea mici corecţii pentru a merge pe drumul necesar şi nu să te piseze toată ziua. De altfel nu ştiu ce ar trebui să ştie ei pentru că eu n-am studiat niciodată regia, eu m-am pregătit pentru actorie. Nu ştiu cum se întîmplă în România, dar în Fran­ţa, a fi mai întîi asistent mi se pare un lucru bun. In acest fel viitorul regizor poate vedea exact ceea ce trebuie să facă în afara clasei. Ceea ce ştiu în mod sigur e că înainte de a veni pe pla­tou regizorul trebuie să-şi cunoască foarte bine meseria. Toată povestea seamănă cu spitalul. Ca student, viitorul medic vine în spital să vadă cum se lucrează. Acelaşi lucru pentru regizor înainte de a trece în spatele aparatului de fil­mat, trebuie să observe totul, enorm. Darul ob­servaţiei e foarte important în această meserie. — Și la actor nu ? — Eu am urmat conservatorul studiind cla­sicii, tehnica vorbirii, a comportamentului. Cu­­noscînd toate astea e foarte uşor să inventezi. Pentru un actor, totdeauna, principala calitate e luciditatea de a găsi, de a regăsi viaţa şi a o transpune în personajele pe care le animă. MARLENE JOBERT : „Eu ştiu să fac lucruri foarte mici dar foarte bine". — Credeţi că actorul ajunge la succes prin talent, prin cultură sau doar învăţîndu-şi foarte bine meseria . DRUM NOU rut O nouă premieră în cumul, publicul braşovean va fi „spec­tatorul“ unei noi pre­miere a Teatrului dra­matic din Braşov. Este vorba despre piesa lui Victor Ion Popa, „Tache, Ianche şi Cadîr". Mon­tat în regia lui Ion Ma­ximilian, noul spectacol are in distribuţie acto­rii : George Gridănuşu, Ştefan Alexandrescu, Paul Lavric, Angela Costache, Boris Ga­­vriţchi, Constantin Co­­mănoiu, Gabriel Săn­­dulescu. Scenografia este semnată de Cris­tina Urdea. Festivitate inaugurală Pentru prima oară, Universitatea populară din Codlea şi-a des­chis porţile, în primul său an de funcţionare sunt organizate cursuri de cultură generală, 2 cursuri de informare tehnico-economică şi pregătire profesională, cursuri practice şi cursuri de limbi străine. La festivitatea­­inaugu­rală, lector univ. Maria Duldner a vorbit des­pre „Estetica muncii". A urmat apoi un reu­­­it program artistic. Medalion literar „Nicolae Labiş” Printre acţiunile ini­ţiate de Biblioteca mu­nicipală din Braşov, luni la ora 18, la filiala situată pe Calea Bucu­reştilor, va avea loc me­dalionul literar „N. La­­biş". După o prezen­tare a creaţiei lirice a poetului, actorul Ştefan Dedu-Farca, de la Tea­trul dramatic, va re­cita cîteva dintre cele mai frumoase poezii ale lui Nicolae Labiş. DANIEL DRĂGAN A­L­B Ninge. Multe omit sau las pentru poemul de mîine. Acum nu e loc decit pentru albul zăpezii care se aşază pe trupul de piatră şi vînt. Nimic nu mă mai desparte de piatra şi vînt. Ele sînt cele mai statornice laturi ale fiinţei mele - întruchiparea supremă, desăvîrşirea materiei - punctul unde ajunge și de unde se întoarce în ea , mijlocul ei de a se privi in ochi. ...Ninge. Compoziție de Gheție Hilohi Alexandrina. DIALOGURI POSIBILE Lecturi „serioase” sau lecturi „neserioase” ? — Te văd adesea cu diferite to­muri „serioase" în mînă. Nu te plic­tisesc ? Cum de reuşești să le par­curgi ? Eu unul n-aş fi în stare, cred că aş adormi după primele pagini. — Eu te zăresc, însă, trecînd cu nonşalanță pe stradă, avînd în plasa pe care tocmai ai ticsit-o cu roşii sau cu ouă şi un roman poli­ţist cu coperta frumos colorată, proaspăt apărut în una dintre co­lecţiile specializate. Alături de a­­chiziţiile alimentare, cartea stă cu modestie, nu lipsită totuşi de o discretă demnitate , se ştie nece­sară, poate chiar indispensabilă. — Și ce vezi rău în asta ? Ce te îndreptățește să plasezi aceste vagi ironii ? Gusturile doar nu se dis­cută. — De ce să nu se discute ? Din moment ce te-au frapat gusturile mele, de ce să nu mă interesez și eu de ale dumitale ? De ce să nu le compar, profitînd de această împrejurare ? — Compară-le, sunt de acord. în­cepe, de pildă, prin a-mi explica unde stă superioritatea unei lecturi „serioase" față de una „neseri­oasă", întrucât a citi un tratat des­pre cine știe ce temă înaltă este o activitate superioară parcurgerii unui umil roman poliţist ? — Trebuie să începem prin a cla­rifica nişte noţiuni, în primul rînd ia la cunoştinţă faptul că nu există lecturi serioase şi lecturi neserioase. Există doar, pentru a păstra a­­ceastă terminologie cam simplistă, cititori neserioşi şi cititori serioşi. Una dintre marile personalităţi ale istoriei moderne, citeai se spune, foarte multe romane poliţiste. Erau oare aceste lecturi „neserioase" ? Cunosc pe cineva care îşi consu­mă foarte mult timp cu parcurge­rea unor foarte complicate tratate de chiromaniţie. Activitatea aceasta este oare „serioasă" ? In ambele exemple citate terminologia trebuie citită exact pe dos. Omul de stat se deconecta după o zi de activi­tăți absorbante, amatorul de Chiro­mantie se dovedea neserios prin cultivarea unei pseudo-științe dove­dită de mult ca atare. — Ești destul de convingător, tre­buie să recunosc. Dacă bine­înţe­leg, importantă este mai ales ale­gerea perioadei potrivite pentru lectura diferitelor feluri de cărţi. — Bineînţeles. Este o pură pre­judecată considerarea unei lecturi superioare şi a alteia degradante. Eu unul citesc romane poliţiste şi de aventuri cu o mare şi nedisimu­lată plăcere. Nu îmi este de loc jenă de această preferinţă a mea. în treacăt fie spus, există o serie de snobi care nu sînt capabili a citi decît cărţi din „marea litera­tură" ; cel puţin aşa declară ; în particular însă citesc şi ei, fără îndoială, despre odihnitoarea urmă­rire a asasinului de către infailibi­lul detectiv. Dar să revin la tema principală a discuţiei noastre. Du­pă cum îţi spuneam, din punctul de vedere al destinaţiei lor, cărţile sînt egale. Toate sînt adresate unui public, toate au autori, toate se vînd la librărie. Un foarte celebru tratat de filosofie este, din punctul acesta de vedere, egalul umilului (cum spui dumneata) roman poli­ţist. Considerate din punctul de vedere al valorilor absolute, fi­reşte,­ povestea la modă despre de­tectivul care nu dă greş este o biată grămadă de hîrtie tipărită în com­parație cu un text neperisabil, din punctul de vedere al lecturii ele sînt însă egale, în sensul că fiecare dintre ele are dreptul de a fi citită. — Așa să fie oare ? Nu te înșeli cumva ? îndrăzneala dumitale este extraordinară, nu te gînd­ești ce vor spune­ profesorii de filosofie despre aceste afirmaţii nemaipomenite ? — Ba mă gîndesc şi din acest motiv voi aduce cîteva completări celor spuse pînă acum. Referin­­du-mă la o anumită egalitate în drepturi, vreau să spun că fiecare categorie de cărţi are motive să fie citită, că fiecare gen literar, fiecare categorie de tipărituri are raţiunile ei de apariţie din moment ce se tipăreşte. Problema este clar şi din ce motive citim o carte sau alta. — Mă întreb unde vrei să ajungi. — Vei vedea imediat unde vreau să ajung. Dar mai întîi te rog să-mi spui care este motivul pentru care abordezi numai genul polițist. Nu cumva pentru că te temi de plicti­seala pe care ți-ar provoca-o alta lecturi ? — Nu neapărat din acest motiv. Mai degrabă pentru că genul a­­cesta atît de uşor mă destinde. De ce să-mi bat capul cu tot felul de lucruri grele ? — Bine, dar socotești că te poţi destinde la infinit ? Nu-ţi dai seama că pentru a te destinde trebuie mai întîi să te „întinzi", adică să obţii o stare de concentrare intelectuală? imî vei replica poate la această ul­timă întrebare a mea că există u­­nele profesii neintelectuale, în care starea de concentrare despre care pomeneam nu apare. îţi voi replica la o astfel de obiecţie că orice om din ziua de azi, indiferent de pro­fesia sa, este dator să aibă anu­mite lecturi, să aibă un anumit ni­vel cultural. Datorie în primul ■rînd faţă de el însuşi. Un nivel cultural acceptabil faţă de exigenţele zilelor noastre nu poa­te fi conceput însă în afara unor lecturi complexe. Şi, pentru a reveni la punctul iniţial al dialo­gului nostru îţi voi repeta că nu există lecturi serioase şi lecturi ne­serioase, ci numai lectori lipsiţi de discernămînt. Cît priveşte impresia ‘unora în legătură cu abordarea u­nor cărţi „grele", abordare soco­tită o întreprindere foarte plictisi­toare,, greu de realizat, îţi voi spune că este o prejudecată evidentă. Pensistarea în ea are drept con­secinţă cultivarea exclusivă a unor genuri foarte abordabile, dar în a­­celaşi timp ratarea unor posibilităţi de lărgire a orizontului cultural şi artistic, de dezvoltare a propriei personalităţi. Paul ANTIM — Ştiţi, arta actorului e ca o bucătărie : puţină sare, puţină făină, puţină apă etc., apoi o anu­mită temperatură de fierbere. Deci talent, pre­zenţă, cunoaşterea amănunţită a meseriei, să aibă noroc, adică norocul să intervină exact la momentul necesar. Deci sunt multe lucruri. Din păcate nu decide unul singur. — Socotiți că cel mai important e norocul? — Cred că a avea sută la sută talent n-ar fi rău. — Cea mai mare parte a actorilor obțin suc­cesul printr-o întîmplare ? — Eu nu cred prea mult în întîmplare. Intîm­­plarea e cină debutezi în meserie, urmarea nu mai e hazard. — Deci mai întîi hazardul, apoi talentul ? — Da, dar după cum v-am spus, talentul sin­gur e insuficient. — Dacă o tînără ar veni înaintea dv. acum şi v-ar întreba ce ar trebui să întreprindă pentru a obţine succesul de care vă bucuraţi, ce i-aţi spune ? — Nu există sfaturi, nu există reţete, revin la bucătărie, deşi nu mă pricep prea mult la pre­pararea bucatelor, sînt obsedată de bucătărie, dar cred că înainte de toate trebuie să creadă foarte puternic, să aibă o credinţă, să creadă pînă la capăt. Asta poate pentru că eu cred foarte mult. * — Vorbiţi mereu despre bucătărie ; cum arată bucătăria artei dumneavoastră, dacă nu-s indis­cret ? — Eu nu știu să fac decît lucruri foarte simple şi foarte sănătoase, înainte de toate. Eu ştiu să fac lucruri foarte mici dar foarte bine. — Știu. V-am văzut în mai multe filme. Dac-aţi trece pe stradă puţini ar crede că sînteţi aceeaşi persoană care, în faţa aparatului de filmat, are o ţaţă de o mare mobilitate. V-aş ruga să-mi spuneţi dacă pentru a conferi această mobilitate ochilor, feţei, tuturor personajelor interpretate, aveţi nevoie de un regizor care să vă pregă­tească cu multă vreme înainte, care vă dă cîteva indicaţii în momentul filmării, sau credeţi că-i suficient să citiţi scenariul regizoral ? — Am nevoie să vorbesc foarte mult cu acel regizor cu care voi lucra, înainte de a filma. Doresc ca acel regizor să ştie să ţină hăţurile. Chiar dacă are un cal bun, trebuie să ştie să ţină hăţurile, pentru a trage puţin la stingă, pu­ţin la dreapta. Să conducă ; am nevoie să con­ducă. — Deci care e fizionomia regizorului ideal? — Pentru o actriţă sau pentru o spectatoare ? Cel cu care se poate vorbi foarte mult înainte şi care se alătură personalităţii actoru­lui ales, care-i exploatează calităţile, care se ser­veşte de el şi pe care-1 conduce, pe care-1 lasă, pe care-1 prinde, care-1 ţine tot timpul în picioare. Pentru asta­ îi pretind regizorului talent, atî­­ta tot. Elefterie VOICULESCU Pag. 3 Paul Murgu. Compunerile dv. sunt destul de prozaice. Lecturi re­cente ale unor producţii poetice abracadabrante (cum mai publică uneori unele dintre revistele noas­tre) şi-au lăsat o amprentă nedor­­ită. Astfel că, dacă am vrea să dăm o definiţie critică lapidară a producţiilor dv. am spune: proza­ism plus influenţe rele. Perseveraţi (unele imagini sunt promiţătoare totuşi) în direcţia cultivării pro­priei sensibilităţi. Grigore Ţepeş. Mini-fabulele şi definiţiile umoristice au certe ca­lităţi, dar de cele mai multe ori o anumită faculitate le grevează. Cităm două dintre definiţiile „Dic­ţionarului auto" pentru hazul lor incontestabil : „Accident — Ceva care te poate lăsa... rece" şi ».Pietoh - Călăreţ pe... zebră". Burtoiu Vasile. Cu versuri de genul : „Dangătul clopotelor, au un sunet ciudat. / Ciudat prin na­tura în care ele se bat. / Şi trans­mit peste veacuri, ecouri apuse. / Cu un minunat şi plăcut viitor" ne POŞTA LITIOARA determinaţi să fim foarte sceptici cu privire la şansele dv. literare. Lemnaru Vasile. Versurile dv. scrise în stil popular sunt vioaie, dar, spre regret, nu lipsite de ba­nalitate. Savu Eugenia. După cite ştim, poeziile dv. nu ne-au parvenit, din moment ce nu aţi primit un răs­puns la „Poşta literară". Vă ru­găm, aşadar, să ne trimiteţi copii pentru a ne putea formula opinia în privinţa lor. George Dong. Versificaţi cu o abilitate deosebită, dovedind o veche mînuire a uneltelor poeziei. A doua poezie dintre cele pe care ni le-aţi adresat este o bună cro­nică rimată. Spre regret, tema pe care aţi ales-o nu se potriveşte a­­cestui ton­­ şăgalnic. Vă sugerăm să vă adecvaţi stilul umoristic la teme potrivite. I. CANDIANU

Next