Ecoul Moldovei, 1896-1897 (Anul 6, nr. 1-51)

1896-10-10 / nr. 14

ANUL VI No. 14. aboxamentul )1­1 )( Pe an an......................................................Lei noi 12­­ . 6 luni......................................................„ * 6 Pentru străinătate se adaugă portul. ZILE )( UN NUMAR 25 BANI Redactor-proprietar : IM. Al. MANOLIU. REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA La Tipografia P. C. POPOVICI strada Veche No. 84. JOI 10 OCTOMBRE 1896. K ANUNCIURI .(Rîndul în pagina III......................................Bani 50 ).( „ » 1V......................................25 ^ ^ Inserțiuni și reclame 1 leu linia. LIPSA DE VAGOANE In nenumărate rînduri, a­­nul acesta ca şi anii trecuţi, am avut ocaziea, putem zi­ce, neplăcută, ca să atragem atenţia direcţiei căilor ferate, asupra capitalului rău—lipsa de vagoane— de care sufe­rim mai cu sama în această parte a ţerei şi care pare, că nu va mai lua sfîrşit, cu toa­tă trebuinţa imperioasă, ce există , rău, din cauza căruia decurg o mulţime de pagube, unele mai mari de­cât altele, pentru slabul nostru comerţ şi în special pentru slabul nostru export de cereale. Ţi-e mai mare mila, când vezi miile de saci încărcaţi cu cereale, aproape singurile producte exploatabile ale ţa­rei noastre, stând pe câmp cu lunile, înşiraţi de-a lungul şinelor, fără nici un adăpost, ne­acoperiţi cu nimic, expuşi loviturilor timpului, care mai cu samă toamna este atît de schimbăcios. Cine despăgubeşte pe a­­gricultori de pagubele enor­me, ce li se aduce, căci din cauza ploilor, şi a umezelei dimineţelor frumoase de tom­na, cerealele încolţesc şi nu mai pot fi vîndute. Pe lîngă cheltuelele şi pa­gubele, ce le au bieţii agri­cultori cu cultivarea cereale­lor, pagube enorme, mai a­­les în anii de secetă, se mai adaogă una nouă, când cred c’au scapat de toate, şi că pot să se gândească la un câştig oare­care, căci pentru stricâciunele, ce sufăr prin gări, nu dă nimeni nici o res­­pundere, rămînînd tot pe sa­mă agricultorilor. Se vede deci marea pagu­bă ce o aduce lipsa de va­goane, aproape direct comer­ţului şi agriculturei noastre, căci cum să-şi mai încerce cine­va norocul în agricultură, cum să-şi expue averea, când nu-i sigur că-şi va scoate macar capitalul depus. Dacă, în loc să căutam, să ajutăm puţinelor ramuri de producţie, ce le avem, prin toate mijloacele posibile, vom pune din contra pedici, în cu­rînd vom avea nenorocirea, să asistăm la îngroparea lor. Ni se va spune, că lipsa de vagoane, nu se poate re­media de cît încetul cu înce­tul, dar de ce, cel puţin, nu se fac macar nişte simple a­­coperişuri impermiabile, chiar de pînză, care n’ar costa mare lucru pe stat, şi care totuşi ar aduce imensii servicii, a­­tît agricultorilor, cît şi sta­tului, căci s’ar putea lua pen­tru ele o mică plată de ma­­gasinaj. Suntem siguri că şi agri­cultorii ar fi prea mulţumiţi, să plătească o tacsă, şi să scape de pagubile,ce li se pri­cinuiesc, prin şederea prea în­delungată a grînelor prin staţii.­ ­ dar al Academiei Rom­e Anul acesta Academia româ­nă a luat nobila hotărîre, ca să deie cărţi la copii, sărăci, cari frecvenţi­ază şcolile primare ru­rale. Se înţelege de la sine bi­nele enorm, ce se face prin acest dar, fiind dată starea de sărăcie, în care se află ţaranul român. Insă, ca o acţiune oare­care să aibă un efect mulţumitor, se ce­re se fie aplicată într’un mod aşa fel, ca să se aibă mai mult în vedere scopul ce se urmăreşte, iar nu scopu­rile a câtor­va inte­resaţi. Aşa li s’a cerut învăţă­torilor, să trimeată o listă de cărţile, după care au de gând se predeie, precum şi numerul lor, însă în loc să li se trimeată cele ce-au cerut, li s’a trimes cărţi cu totul netrebuitoare, unele chiar ne­aprobate pentru cursul primar, şi mai multe de cât trebuiau, pentru că autorii cărţilor sunt sau membri ai academiei, sau protejaţi de-ai lor. D-niî membri dacă ad­ cărţi, pe care nu le mai pot disface din cauza..—nu ne importă cauza — n’ar trebui ca să-şi scoată pre­ţul tocmai de pe spatele bie­­ţdor ţarani—aşa de mult descân­taţi şi compătimiţi,—indirect nu-i vorbă, dar tot de pe urma lor. Dl. Gr Tocilescu, profesor u­­niversitar şi m­embru al acade­miei române, are o istorie a ro­mânilor, pentru­ clasele secunda­re, care nu se predă mai nicăiri fiind înlăturată de istoria D-lui Xenopol, şi pe care Academia crede de cuviinţă să o deie pen­tru copil de clasele primare. Prin urmare, în Ioc ca să se dea o carte aprobată de ministru, o carte potrivită cu vrîsta copiilor, li se dă o carte nefolositoare, și ca culme, se distribue mai multe de cât s’a cerut numai pentru a se face vînzare mai mare D-lui membru. Eu cred că de aseminea ghe­­șeft,—căci nu-i putem numi de cât ast­fel — ar trebui să le fie ruşine, atît maturului corp, cât şi D-lui profesor univ­er­sitar şi membru al academiei Gr. Zo­­cilescu. Scopul academiei române decî nu s’a împlinit de cât în parte, graţie intervenţiei unor prea pof­­ticoşi de­ câştig. X. Iarăşi marca ţârei De la un timp se observă că marca Moldovei, a început, să se cam ştear­gă de pe marca ţerei ; se pare că ia tendinţa, de a dispare cu totul sub aripile corbului muntenesc, care şi le întinde din ce în ce mai mult. Lucrul acesta s'a observat şi la sărbările ce sau făcut cu ocazia ve­­nirei M­r. Frantz Iosif. Un amic al nostru ne scrie, că zimbrul, cu acea ocazie, a fost înlăturat cu totul, căci într’adevăr nu se vedea nicăiri , după cum e înlăturat de mult și de pe stindardele armatei. In ori ce caz am dori să știm şi noi, ce s’a făcut cu zimbrul, a dis­părut de pe marcă, după cum cel viu a dispărut din pădurile Moldovei, sau prin evoluţie s’a prifăcut în altă lighioae Romîniî şi Ungurii (Urmare) S’a văzut, că de la maghiarisarea Romînilor atîrnă existenţa poporului maghiar, de aceea ei prin toate mij­loacele caută de-a se consolida pe socoteala celorlalte popoară. Pentru același scop Transilvania a fost in­corporată cu Ungaria. Această in­corporare este însă un act din cele mai arbitare și Romînia au dreptate să protesteze contra lui. Transilvania a fost cucerită de Un­guri sub Ștefan cel sfînt (988—1037), însă nedeplin, căci nici o dată Tran­silvania n’a fost supusă deadreptul statului unguresc, ci a constituit o provincie deosebită, ce avea voevod şi agenţi administrativi particulari. De­şi voevodul era ungur, dar to­tuşi avea o posiţie destul de neatîr­­nată, aşa că de multe ori îl vedem intreprinzînd acte de dușmănie con­tra regilor Ungariei. Așa a fost vo­evodul Stefan (1262), care se scoală cu armele contra tatălui său Bela IV, în mai multe rînduri, voevodul La­­dislav (1288—1314) și voevodul Moisi (1324), cari se revoltă contra lui Carol de Anjou. Ca dovadă a autonomiei Transil­vaniei, mai este şi faptul, că era dis­­părţită de regat printr’o graniţă va­mală, şi că totdeauna a posedat o dieta (adunare) deosebită de a Unga­riei, cu care deci era legată prin le­gături de vasalitate. Acest lucru devine mai evident, du­pă victoria de la Arohaczi, cînd Un­garia căzînd pradă Turcilor, aceştia puseră ca rege pe voevodul Transil­vaniei Ion Zapolia, şi după moartea acestuia, prifac Ungaria în paşalic, pastrînd Transilv, în poziţia sa de mai înainte, ca stat vasal şi tributar împărăţiei otomane, sub Ioan Sigis­mund. De la această epocă pănă la pacea de la Car­lovit­z (1699), Transilvania joacă un rol principal, în care timp nici nu se pomenește de Ungaria. La 1699, in urma luptelor întreprinse de Liga­ Sfîntă, Ungaria şi Transilvania sunt deslipite de Imperiul Otoman şi trec sub stăpînirea casei Habsbur­­gice, al cărei împarat ia titlu de rege al Ungariei şi duce al Transilvaniei. Deci aceste ţări constituesc două or­ganisme deosebite, chiar sub stăpî­nirea Austriei, şi în această situaţie le găseşte revoluţia de la 1848. Transilvania la început era locuită numai de Romîni şi Unguri, dar în decursul veacului al Xll-lea, să adaug coloniî germane, fără cuvînt numite sacsone de­oare­ce erau de origină flamandă. In acest timp se deosebesc o parte din Unguri sub nume de Se­cui, aşa că Transilvania ajunge lo­cuită de Unguri, Secui Germani şi Romîni, cari, chiar de la început, se bucurau de drepturi diferite. Romîniî luau şi ei parte la adunările generale, şi constituiau ca şi celelalte naţiuni un factor politic al ţărei, ceea ce se dovedeşte prin o diplomă din 1821. Nobiliî romini erau priviţi ca şi cei unguri, şi erau îndatoriţi la slujba militară. Chiar ţăranii se bucurau de o soartă mai bună, cei mai mulţi nu erau alipiţi de pămînt şi posedau moşie. Numiţi iobagio, erau indatoriţi, ca şî nobilii, numai la slujba militară. Avînd o organisare specială sub capi numiţi voevozi (pentru districte) şi Kneji (pentru sate] relaţiile lor erau hotărîte de un drept obicinielnic, nu­mit jus valachicus. încetul cu încetul această stare de lucruri se schimbă. Nobilii romîni persecutaţi de Unguri din pricina re­ligiei, trec munţii pentru a întemeia Muntenia la 1290 şi Moldova 1349. Cei ce au rămas, fiind slăbiţi, pără­sesc în­tăi religia, pe urmă limba şi devin maghiari. Ţeranii romîni perd puţin cîte puţin drepturile, sunt expropiaţi şi reduşi în stare de şerbi şi îndatoriţi a lucra pentru stăpîni un număr de zile din ce în ce mai însemnat. Prin influenţa stăpînilor ei scapă de serviciul mili­tar, căci aceştia se temeau, să nu-i peardă, prin fugă sau prin moarte, apoi spre a nu-i vedea purtînd arme. Pentru a-şi recăpăta drepturile, ţa­­raniî se resculară în mai multe rîn­duri, contra nobililor Unguri, Secui, Sacsoni şi Romîni maghiarizaţi. Intăi s’au resculat la 1324. A doua oară se resculară sub conducerea lui Mihail Romanul, în unire cu ţaratu­î Unguri sub Paulus Magnus de Vordahaza, la 1437. La început nobiliî se prefac că se supun cererilor ţărănimei, dar după ce se pregătiră, şi cu ajutorul Saşi­lor şi Secuilor, sfarmă revolta. Un­gurii, Secuii şi Saşii devin de-acum a­tot puternici şi ţaranul român perde şi drepturile ce le mai avea. In 1480, 1514 şi 1600, cînd cu cu­cerirea Transilvaniei de Mih. Viteazul, se resculară din nou, dar fără re­sultat. Cînd Transilv. trecu sub stăpîni­rea Germanilor. 1699, starea țărani­lor era disperată, căci stăpînii aveau

Next