Ecoul Moldovei, 1896-1897 (Anul 6, nr. 1-51)
1896-10-10 / nr. 14
ANUL VI No. 14. aboxamentul )11 )( Pe an an......................................................Lei noi 12 . 6 luni......................................................„ * 6 Pentru străinătate se adaugă portul. ZILE )( UN NUMAR 25 BANI Redactor-proprietar : IM. Al. MANOLIU. REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA La Tipografia P. C. POPOVICI strada Veche No. 84. JOI 10 OCTOMBRE 1896. K ANUNCIURI .(Rîndul în pagina III......................................Bani 50 ).( „ » 1V......................................25 ^ ^ Inserțiuni și reclame 1 leu linia. LIPSA DE VAGOANE In nenumărate rînduri, anul acesta ca şi anii trecuţi, am avut ocaziea, putem zice, neplăcută, ca să atragem atenţia direcţiei căilor ferate, asupra capitalului rău—lipsa de vagoane— de care suferim mai cu sama în această parte a ţerei şi care pare, că nu va mai lua sfîrşit, cu toată trebuinţa imperioasă, ce există , rău, din cauza căruia decurg o mulţime de pagube, unele mai mari decât altele, pentru slabul nostru comerţ şi în special pentru slabul nostru export de cereale. Ţi-e mai mare mila, când vezi miile de saci încărcaţi cu cereale, aproape singurile producte exploatabile ale ţarei noastre, stând pe câmp cu lunile, înşiraţi de-a lungul şinelor, fără nici un adăpost, neacoperiţi cu nimic, expuşi loviturilor timpului, care mai cu samă toamna este atît de schimbăcios. Cine despăgubeşte pe agricultori de pagubele enorme, ce li se aduce, căci din cauza ploilor, şi a umezelei dimineţelor frumoase de tomna, cerealele încolţesc şi nu mai pot fi vîndute. Pe lîngă cheltuelele şi pagubele, ce le au bieţii agricultori cu cultivarea cerealelor, pagube enorme, mai ales în anii de secetă, se mai adaogă una nouă, când cred c’au scapat de toate, şi că pot să se gândească la un câştig oarecare, căci pentru stricâciunele, ce sufăr prin gări, nu dă nimeni nici o respundere, rămînînd tot pe samă agricultorilor. Se vede deci marea pagubă ce o aduce lipsa de vagoane, aproape direct comerţului şi agriculturei noastre, căci cum să-şi mai încerce cineva norocul în agricultură, cum să-şi expue averea, când nu-i sigur că-şi va scoate macar capitalul depus. Dacă, în loc să căutam, să ajutăm puţinelor ramuri de producţie, ce le avem, prin toate mijloacele posibile, vom pune din contra pedici, în curînd vom avea nenorocirea, să asistăm la îngroparea lor. Ni se va spune, că lipsa de vagoane, nu se poate remedia de cît încetul cu încetul, dar de ce, cel puţin, nu se fac macar nişte simple acoperişuri impermiabile, chiar de pînză, care n’ar costa mare lucru pe stat, şi care totuşi ar aduce imensii servicii, atît agricultorilor, cît şi statului, căci s’ar putea lua pentru ele o mică plată de magasinaj. Suntem siguri că şi agricultorii ar fi prea mulţumiţi, să plătească o tacsă, şi să scape de pagubile,ce li se pricinuiesc, prin şederea prea îndelungată a grînelor prin staţii. dar al Academiei Rome Anul acesta Academia română a luat nobila hotărîre, ca să deie cărţi la copii, sărăci, cari frecvenţiază şcolile primare rurale. Se înţelege de la sine binele enorm, ce se face prin acest dar, fiind dată starea de sărăcie, în care se află ţaranul român. Insă, ca o acţiune oarecare să aibă un efect mulţumitor, se cere se fie aplicată într’un mod aşa fel, ca să se aibă mai mult în vedere scopul ce se urmăreşte, iar nu scopurile a câtorva interesaţi. Aşa li s’a cerut învăţătorilor, să trimeată o listă de cărţile, după care au de gând se predeie, precum şi numerul lor, însă în loc să li se trimeată cele ce-au cerut, li s’a trimes cărţi cu totul netrebuitoare, unele chiar neaprobate pentru cursul primar, şi mai multe de cât trebuiau, pentru că autorii cărţilor sunt sau membri ai academiei, sau protejaţi de-ai lor. D-niî membri dacă ad cărţi, pe care nu le mai pot disface din cauza..—nu ne importă cauza — n’ar trebui ca să-şi scoată preţul tocmai de pe spatele bieţdor ţarani—aşa de mult descântaţi şi compătimiţi,—indirect nu-i vorbă, dar tot de pe urma lor. Dl. Gr Tocilescu, profesor universitar şi membru al academiei române, are o istorie a românilor, pentru clasele secundare, care nu se predă mai nicăiri fiind înlăturată de istoria D-lui Xenopol, şi pe care Academia crede de cuviinţă să o deie pentru copil de clasele primare. Prin urmare, în Ioc ca să se dea o carte aprobată de ministru, o carte potrivită cu vrîsta copiilor, li se dă o carte nefolositoare, și ca culme, se distribue mai multe de cât s’a cerut numai pentru a se face vînzare mai mare D-lui membru. Eu cred că de aseminea gheșeft,—căci nu-i putem numi de cât astfel — ar trebui să le fie ruşine, atît maturului corp, cât şi D-lui profesor universitar şi membru al academiei Gr. Zocilescu. Scopul academiei române decî nu s’a împlinit de cât în parte, graţie intervenţiei unor prea pofticoşi de câştig. X. Iarăşi marca ţârei De la un timp se observă că marca Moldovei, a început, să se cam şteargă de pe marca ţerei ; se pare că ia tendinţa, de a dispare cu totul sub aripile corbului muntenesc, care şi le întinde din ce în ce mai mult. Lucrul acesta s'a observat şi la sărbările ce sau făcut cu ocazia venirei Mr. Frantz Iosif. Un amic al nostru ne scrie, că zimbrul, cu acea ocazie, a fost înlăturat cu totul, căci într’adevăr nu se vedea nicăiri , după cum e înlăturat de mult și de pe stindardele armatei. In ori ce caz am dori să știm şi noi, ce s’a făcut cu zimbrul, a dispărut de pe marcă, după cum cel viu a dispărut din pădurile Moldovei, sau prin evoluţie s’a prifăcut în altă lighioae Romîniî şi Ungurii (Urmare) S’a văzut, că de la maghiarisarea Romînilor atîrnă existenţa poporului maghiar, de aceea ei prin toate mijloacele caută de-a se consolida pe socoteala celorlalte popoară. Pentru același scop Transilvania a fost incorporată cu Ungaria. Această incorporare este însă un act din cele mai arbitare și Romînia au dreptate să protesteze contra lui. Transilvania a fost cucerită de Unguri sub Ștefan cel sfînt (988—1037), însă nedeplin, căci nici o dată Transilvania n’a fost supusă deadreptul statului unguresc, ci a constituit o provincie deosebită, ce avea voevod şi agenţi administrativi particulari. Deşi voevodul era ungur, dar totuşi avea o posiţie destul de neatîrnată, aşa că de multe ori îl vedem intreprinzînd acte de dușmănie contra regilor Ungariei. Așa a fost voevodul Stefan (1262), care se scoală cu armele contra tatălui său Bela IV, în mai multe rînduri, voevodul Ladislav (1288—1314) și voevodul Moisi (1324), cari se revoltă contra lui Carol de Anjou. Ca dovadă a autonomiei Transilvaniei, mai este şi faptul, că era dispărţită de regat printr’o graniţă vamală, şi că totdeauna a posedat o dieta (adunare) deosebită de a Ungariei, cu care deci era legată prin legături de vasalitate. Acest lucru devine mai evident, după victoria de la Arohaczi, cînd Ungaria căzînd pradă Turcilor, aceştia puseră ca rege pe voevodul Transilvaniei Ion Zapolia, şi după moartea acestuia, prifac Ungaria în paşalic, pastrînd Transilv, în poziţia sa de mai înainte, ca stat vasal şi tributar împărăţiei otomane, sub Ioan Sigismund. De la această epocă pănă la pacea de la Carlovitz (1699), Transilvania joacă un rol principal, în care timp nici nu se pomenește de Ungaria. La 1699, in urma luptelor întreprinse de Liga Sfîntă, Ungaria şi Transilvania sunt deslipite de Imperiul Otoman şi trec sub stăpînirea casei Habsburgice, al cărei împarat ia titlu de rege al Ungariei şi duce al Transilvaniei. Deci aceste ţări constituesc două organisme deosebite, chiar sub stăpînirea Austriei, şi în această situaţie le găseşte revoluţia de la 1848. Transilvania la început era locuită numai de Romîni şi Unguri, dar în decursul veacului al Xll-lea, să adaug coloniî germane, fără cuvînt numite sacsone deoarece erau de origină flamandă. In acest timp se deosebesc o parte din Unguri sub nume de Secui, aşa că Transilvania ajunge locuită de Unguri, Secui Germani şi Romîni, cari, chiar de la început, se bucurau de drepturi diferite. Romîniî luau şi ei parte la adunările generale, şi constituiau ca şi celelalte naţiuni un factor politic al ţărei, ceea ce se dovedeşte prin o diplomă din 1821. Nobiliî romini erau priviţi ca şi cei unguri, şi erau îndatoriţi la slujba militară. Chiar ţăranii se bucurau de o soartă mai bună, cei mai mulţi nu erau alipiţi de pămînt şi posedau moşie. Numiţi iobagio, erau indatoriţi, ca şî nobilii, numai la slujba militară. Avînd o organisare specială sub capi numiţi voevozi (pentru districte) şi Kneji (pentru sate] relaţiile lor erau hotărîte de un drept obicinielnic, numit jus valachicus. încetul cu încetul această stare de lucruri se schimbă. Nobilii romîni persecutaţi de Unguri din pricina religiei, trec munţii pentru a întemeia Muntenia la 1290 şi Moldova 1349. Cei ce au rămas, fiind slăbiţi, părăsesc întăi religia, pe urmă limba şi devin maghiari. Ţeranii romîni perd puţin cîte puţin drepturile, sunt expropiaţi şi reduşi în stare de şerbi şi îndatoriţi a lucra pentru stăpîni un număr de zile din ce în ce mai însemnat. Prin influenţa stăpînilor ei scapă de serviciul militar, căci aceştia se temeau, să nu-i peardă, prin fugă sau prin moarte, apoi spre a nu-i vedea purtînd arme. Pentru a-şi recăpăta drepturile, ţaraniî se resculară în mai multe rînduri, contra nobililor Unguri, Secui, Sacsoni şi Romîni maghiarizaţi. Intăi s’au resculat la 1324. A doua oară se resculară sub conducerea lui Mihail Romanul, în unire cu ţaratuî Unguri sub Paulus Magnus de Vordahaza, la 1437. La început nobiliî se prefac că se supun cererilor ţărănimei, dar după ce se pregătiră, şi cu ajutorul Saşilor şi Secuilor, sfarmă revolta. Ungurii, Secuii şi Saşii devin de-acum atot puternici şi ţaranul român perde şi drepturile ce le mai avea. In 1480, 1514 şi 1600, cînd cu cucerirea Transilvaniei de Mih. Viteazul, se resculară din nou, dar fără resultat. Cînd Transilv. trecu sub stăpînirea Germanilor. 1699, starea țăranilor era disperată, căci stăpînii aveau