Epoca, februarie 1926 (Anul 43, nr. 1-24)

1926-02-02 / nr. 1

ANUL SUTI — No. 1 In toată tara : 2 LEI EXEMPLARUL ANUNCIURI: Se primesc la Administrația ziarului și toate Agențiile de Publicitate REDACTIVI ȘI ADMINISTRAȚII Mal Eiiulwta Ho. 20 Eta] II 4 PAGINI Fondator: NICOLAE FILIPESCU. - Director: Gr. N. FILIPESCU REAPARIȚIA 99EPOCEI“ "După o suspendare de­­ doi ani, „­Epoca“ reapare astăzi pentru a-și reluă locul ei de luptă în arena vieței noastre publice. Scutită prin trecutul ei de ori­ce nouă profesie de cre­dință și decisă de a urmă fără nici o abatere girul unei statornice tradiții, „Epoca" are astăzi de lămurit numai atitudinea ei față de situa­­țiunea actuală și de eveni­mentele cari i-au determi­nat reapariția. Din punctul acesta de ve­idere colportorii insinuațiu­­nilor inepte și intriganții de iatac vor avea de suferit o amară decepțiiune. .,Epocii“ reapare în mo­mentul când partidul liberal, printr’o toleranță unilate­rală, care distruge pe fie­ce zi echilibrul și încrederea între cei doi factori determi­nanți, — Regele și Țara,­­ a ajuns să se suprapună și­ unuia și celuilalt, prefăcând regimul nostru politic într’o­ dictatură mexicană, întreaga anomalie a vieței noastre publice de la războiul reîntregirei naționale și până astăzi rezidă în această tole­ranță, ale cărei efecte dezas­truoase, permite să aibă re­­percursiuni adânci în viito­rul vieței noastre de stat, au culminat prin lovitura de la 4 ianuarie.­­ „Epocii* consideră această lovitură ca primul bloc des­prins de la temelia regimului nostru monarhic și prăbușit în prăpastie, prin intriga și uneltirile familiei Brătianu. Noi nu vom speculă nici clipele de rătăcire, nici nu vom șantajă durerile cari au provocat și care au dus la acest fatal deznodământ. La noua criză provocată de către groparii monarhiei în clipa în care România mai are încă de rezistat ul­timelor valuri ale crizei so­ciale dezlănțuită de m­arele război, să se știe că nu noi vom răspunde, — după cum au insinuat clevetitorii, — cu donquișonada frământări­lor legitimiste, speculând, și agi­tând spectre cari nu nouă, ci altora le tulbură conști­ința. „i Epocii” a­ fost și rămâne pentru ideia de stat monar­hic. Aceasta nu din frica vre­unei înalte anateme, nici din grija cenzurei valeților dic­­taturei și nici din lingușire sau vre­un alt meschin calcul oportunist, ci pur și simplu pentru motivul că crede că astăzi, așezământul monar­hic în România este mai ne­cesar și mai bun d­e­cât o republică din insulele Antile, în care despotismul Bră­ie­­nilor să se dedea și la o mai desfrânată operă de destruc­­țiune morală, ascuns fie după pântecul de paradă al d-lui Cornelia Manolescu Râm­ni­cean­u, fie pitit în cizmele r­cchiziționate din Basarabia ale generalului Artur Văito­­ianu. La încrederea și lealitatea t­ărei, trebme să corespundă însă încrederea și judecata niesiluită a Coroanei. Pentru noi Coroana este factorul sinur­izator și ba­lanța căreia nici o mână ne­mernică nu trebue să-i vio­lenteze chibzuință sau să-i falsifice normele de cântă­rire, pentru a-i dărâma pre­stigiul sau a-i escamota pre­rogativele. Noi vrem să avem sigu­ranța dăinuitei intacte a așe­zământului nostru politic așa pre­cum s’a chibzuit și i’a alcătuit înțelepciunea și grija de viitorul țarei a înaintași­lor noștri, vrem garanția ca porțiunea de suveranitate de care națiunea s’a dezbrăcat, împărțind-o cu Dinastia, să nu ajungă pradă nici impos­­turei îndrăznețe, nici apa­najul bandei care astăzi în­cearcă să sugrume țara. De aceia lupta noastră se îndreaptă excluziv împotriva acestei bande în capul că­reia, ascuns cu ipocrizie sub masca neagră a întunericului și a desfrâului, se află prin­cipele Știrbey. IEPOCA** Grozav se vorbește de trei săp­tămâni de „ăla“. A-i spune altfel, constitue, zice-se, un quasi-delict de les-majestate, sau un strigăt de ras­­vrătire Împotriva siguranței Sta­­tului. Pe calea Victoriei, in fata palatu­lui Știrbey, a fost oprit de politie un biet cetățean care purta in fată și In spate afișul „Epocei". La circumscripția polițienească respectivă comisarul se răstește la dânsul: „Cum ai îndrăznit să-l plimbi pe „ăla"? Sfi nu cumva să te mai prind cu „el“- Te vom închide la Jilava dacă nu-l lași un pace pe „ăla". Iți dau drumul de data aceas­­ta, dar îți confisc afișele cu „el". De trei săptămâni „Viitorul" scrie zilnic: „Fiul marelui Filipescu, care a moștenit toate defectele tatălui său și nici una din calitățile sale, a ho­tărât să scoată „Epoca" pentru a duce o acțiune violentă, o campanie furioasă".... Naivii cumpără „Viitorul" și a doua și a treia zi, ca să vază împo­­trva cui se vor deslănțui furiile „Epocei". Dar acest amănunt lipsește și va lipsi întotdeauna. Sunt lucrări de cari nu se vorbește. Cyrano nu dădea voie să se pomenească de nașul său. Am înțeles­.*, „Epoca" îl va ataca pe „Ala". „Ala" este o instituție misterioasă pe care n’ai dreptul s’o ataci, dar nici s’o aperi. „Ala" nu suferă lumina zilei. „Ala" de când trăește n’a eșit pe calea Victoriei decât ca afiș al „Epocei". „Ala" este a patra putere în Statul român. .Epoca" ii va avea în vedere pe „ăla *.­..* ". Ultimile evenimente interne au avut darul să dezvălue până și privirilor celor mai indiferente, perspectiva pe cât de tristă pe atât de alarmantă a viitorului statului român. Aceste evenimente nu sunt de­cât consecința directă a intronărei despo­tismului familiei Brătianu, căreia după ce i s'a tolerat să înfrângă prin fraudie și violență orice posibilitate de viata legală și de control constitu­țional, acum se întoarce pentru a dărâma metodic și cu o fatală stăruință cel de al doilea pilon pe care se vazămă edificiul României — așezământul monarhic. Dacă lupta Brătienilor pentru sugrumarea țarei se duce cu cinism pe calea loviturilor fățișe, acțiunea lor criminală pentru compromiterea prin­cipiului monarhic se desfășoară în umbră, prin cele mai repugnabile com­plicități clandestine. In arsenalul de luptă ocultă, rolul cel mai odios îl joacă Principele Bar­bu Știrbey. Fără nici o situațiune amitabilă ln angrenajul vieței noastre de Stat, pe Barbu Știrbey îl zărim ori de câte ori se ridică un colț din vălul care aco­pere cazanul în care clocotesc turpitudinele Camarilei.­­ Barbu Știrbey este cea mai hidoasă incarnațiune a imoraităței și con­stitue suprema indecentă a vieței noastre publice. Cu milioanele puse la dispoziția sa, de societățile cointeresate ale cum­natului său Ionel Brătianu, el cumpără tot ce este de cumpărat în țara a­­ceasta. Până și dările de seamă ale parlamentului sunt falsificate de complicii săi, ca nu cumva țara să-l cunoască în toată urâciunea lui. In atmosfera actuală de tranzacții, de concesii și de complicități degra­datoare, este nevoe mai mult ca oricând de o acțiune deschisă, energică și fără nici un menajament, dărâmând orice piedică și sfidând orice amenin­țare. De aceea, convins că servesc țar­a și principiul dinastic, am hotărât pe data de 1 Februarie, reapariția ziarului „EPOCA“. „EPOCA“ este o veche cunoștință a D-voastră. Ea nu s-a plecat nici­oda­tă în fața tranzacțiunilor rușinoase care ilustrează vremurile pe care le trăim. Acestor împrejurări și independenței sale desăvârșite, se datorește suspendarea „EPOCEI“ timp de doi ani pentru cauze de ordin pur material. Am convingerea, că de data aceasta, dată fiind, gravitatea­ situației, fie­care cetățean conștient va socoti de datoria sa de a ne da o mână de aju­tor in opera de purificar­e pe care „EPOCA“o întreprinde. Gr. N. Filipescu AEAW BB Falimentul intrigei liberale D. A. Consta­ntinescu­ căzut ln cursa proprii­or sale abilii Situația în preajma alegerilor comunale Provocarea aruncată tărei prin încăpățânarea guvernului de a fixa alegerile comunale în ajunul fie­cărei de la cârmă a actualului re­gim, a avut din prima clipă un e­­fect cu desăvârșire contrar de­cât acela așteptat de către partidul li­beral-De unde prin manevra alegerilor comunale, liberalii nu urmăreau de­cât zădărnicirea tratativelor dintre partidul național și partidul țără­nesc, pentru a arunca pe unul îm­potriva celuilalt, ca apoi prin spăr­tura obținută sa poată strecura cu ajutorul teroarei și a falsului o in­­dicatiune electorală echivocă, meni­tă să mai prelungească agonia re­gimului și să înmâne ori­ce calcul în vederea succesi­unei. guvernul se trezește astăzi în fața sa nu nu­mai cu colaborarea celor două par­tide aproape complect înfăptuită, dar cu blocul tuturor partidelor de opoziție gata de a se arunca în luptă pentru a dărâma echivocul urmărit de liberali. VINA D-LUI AL. CONSTANTINESCU Nemai putând da îndă­răt și văzând cu ochii de­zastrul ce-i așteaptă, libe­ralii nu se sfiesc a arunca toată răspunderea aces­tei greșeli de ordin politic asupra d-lui Al. Constan­­tinescu, care a susținut din răsputeri și a obținut fixarea alegerilor comu­nale împotriva marei ma­jorități a consiliului de miniștri. Intr’adevăr, d. Al. Cons­­tantinescu s-a­ încurcat pen­tru a doua oară in sforile propriilor sale abilități. Un rol similar cu acesta de astăzi a fost încercat de către ministrul de do­menii vara trecută, prin bomba alegerilor de la Camerile Agricole. Și a­­tunci ca și acum d. Al. Constantinescu după ce a expus că desfășurase în­deajuns prin tot aparatul său de casă intrigele ne­cesare între partidele de opoziție pentru a împie­dica­ orice posibilitate de înțelegere, a aruncat gu­vernul în aventura din ca­re se știe cum a eșit. Toa­te calculele abilului maes­­­tru dăduseră unul după altul greș. Trecând prin barajul de intrigi, opozi­ția a realizat acordul și in­dicația scontată de d. Al. Constantinescu în alege­rile Camerilor Agricole s'a prefăcut în sentință de moarte a guvernărei libe­rale. DEZASTRUL SE REPETA Actualele alegeri comu­nale aveau după intenții­le ministrului de domenii între altele și menirea toc­ma de a șterge și schimba indicațiunea dată de ța­ră in alegerile agricole. Ori după alcătuirea blocu­lui întregei opoziții, rezul­tatul e ca și cunoscut de pe acum, guvernul va su­feri o înfrângere și mai formidabilă de­cât acea din vara trecută. SUPREMA OPENSIVA Totuși d. Al. Constantinescu nu dezarmează. O nouă și disperată o­fensivă de intrigărie a fost pornită de ministru de domenii în situația actuală atât în tabăra partidului national cât și în rândurile țără­niste. ACORDUL DE COLABO­RARE ESTE IN SPECIAL ȚINTA TUTUROR INTRIGILOR. CĂCI MINISTRUL DE DOMENII CRE­DE CA ACEST ACORD DEPIN­DE SOARTA ÎNTREGULUI BLOC OPOZITIONIST PENTRU ALE­GERILE COMUNALE. Noua ofensivă nu promite să ai­bă însă mai multe șanse ca cele precedente, ori cât de bine dre­sați ar fi comparșii d-lui Al. Cons­­tantinescu. Ori­care ar fi micile dis­cuții de detaliu și temporizările în traducerea pe cale practică a acor­dului, acestea nu vor putea nici o­­pri, nici amâna deznodământul fa­tal. Alegerile comunale nu vor avea alt rezultat de­cât acela ca guvernul Bră­tianu care ori cu ele, ori fără ele, trebuiau să ple­ce de la cârmă, să plece și cu un picior de ultimă oră tras de către întrea­ga țară. Avea numai­decât nevoe partidul liberal și de a­­cest picior ca să părăseas­că puterea? Iată întreba­rea pe care cea mai mare parte dintre guvernamen­tali o pun nedomeriți d-lui Al. Constantinescu. t­c. Marti 2 Februarie 1­926 In străinătate: 4 LEI EXEMPLARUL ANUNCIURI: Se primesc la administrația ziarului și toate Agențiile de Publicitate REDACTIA SFĂ Din HISTR&m B-din Elisabeta Io. 20 Etaj n R. S. F. S. R. Desigur, nu sunt mulți cari cu­nosc ce însemnează cele cinci litere capitale „R. S. F. S. R.”­ Nu sunt mulți cari știu, cum a cincea parte din suprafața pămân­tului, trudită de o sută patruzeci milioane de locuitori, este repre­zentată astăzi prin cinci slove, ai­doma unei societăți de cointerssare sau ajutor reciproc. R. S. F. S. R.. — Rossiskaia—So­­cialisticenskaia- Federativnaia-So­­vetnaia­-Respublica,— nu este altce­va decât uniunea celor 23 de re­publici sovietice, dăruite cu mări­nimie de regimul bolșevic celui mai blajin popor din istorie. Acum, la începutul lunei, se îm­plinesc 9 ani de la faimoasa abdicare a Țarului Nicolae, de când peste tot cuprinșii] Rusiei s’a revărsat Nilul fericirilor democratici de când bine­cuvântarea cerească le-a dăruit re­­regismul sovietic și ocârmuirea bol­șevică pe care n’o prevăzuse nici o Biblia și nici un Thalmud-Ziuă de 2 Februarie 1917, repre­zintă una din cele mai dureroase pagini, scrisă de o mână de oameni cari nu aveau nimic comun, nici cu tara, nici cu limba, nici cu neamul pe care și azi mai vor să-l fericeas­că prin distrugere și siluire. Dar cum protagoniștii raiului te­restru, mutat temporar în împără­ția țarilor, vor cu orice chip să ne fericească și pe noi, și mai ales cum în această ordine de idei s’au găsit și în România trimiși de-ai în­gerului Gabriel, care să ne prepare bucuria de mâine, se impune, mai mult ca oricând să fim atenți și să ne drămuim toate mișcările. Puterea de „fascinațiune" de ca­re se bucură exponenții regimului bolșevic, fiind în prima î­n ce de na­tură pecuniară, trebuie să contro­lăm în mod special propaganda și toată acțiunea desfășurată de so­viete la noi. Aceste măsuri trebuesc luate din vreme și cu atât mai grabnic, cu cât sunt unii cari au început să creadă că de rândul acesta vom fi siliți să facem pace cu Rusia dum­nealor. Fără să ne îngrijorăm totuși, ți­nem să facem remarca, cum unii s’au convins în mod subit de relua­rea tratativelor cu Răsăritul plin de lumină al comisarului Trotzki. Convingerile acestea subite au început să se manifeste și aiurea. In Iugoslavia ministrul de externe a declarat că „deși nu-i nimic nou, totuși, pentru că opinia publică din țară și străinătate este foarte preo­cupată de relatiunile cu Rusia, tin să declar că, fiecare stat membru­­ fin Mica Antantă are dreptul să-și reguleze situația fată de Rusia cum îi place mai bine, după interesele sale“. Intre cele trei state membre ale Micei Antante, nu este stabilită nici o linie de conduită comună cu pri­vire la Soviete. D-l Ninch­i a făcut această decla­­rațiune pentru că teoretic si au în­ceput în Regatul Iugoslav o propa­gandă pentru Rusia de azi. La noi „curentul“ acesta nu poate să prindă, întrucât experiența ne-a învățat unde sfârșesc teoriile soviet­­ice-Kameneff, Trotzky, Kara-Khan, Rikoff, Stalin, Cicerîn, Racovsky, Buharin și ceilalți trimiși ca să fe­ricească globul terestru după siste­mul lor, pentru noi agramații în materia democrației moderne, vor rămâne de-a pururi icoana desăvâr­șită a distrugerii și negarea a ori­cărui simț de demnitatea ome­nească. De aceia, noi nu vom permite nicicând și nimănui să precupețeas­că cu cei de peste Nstru, dreptu­rile României, imprescritibila și ne­­sămuita noastră mândrie națională. AL. V. CASIMIR ii Afișul „Epocei UN PUNCT PE Y NECESAR Din simpatie firească. într’un nu­măr recent, confratele „Cuvântul“ s’a ocupat de sugestivul Afiș-Pro­­gram al ziarului nostru. Cu acel pri­lej a insistat asupra „tipului“ care constitue miezul afișului și ținta de căpetenie a săgeților „Epocei“. Și contur­ăndu-l cu o preciziune sur­­prinzămiue personalitatea fizică, l-a destaluit cititorilor : Omul invizi­bil. Și n’a greșit. Așa este într'ade­văr. A greșit insă dăndu-i calificativul de Rasputin max-linderizat. Da, a greșit, fiindcă oricât ar fi de fericită expresia, dozajul compoziției ei nu e cel adevărat. Dozajul cuvenit ti­pului nostru este altul și anume acel care dă calificativul Max Lin­der rasputinizat. Căci e vădit, în tipul de pe a­­fiș predomină comicul, vis comica, și, indiferent dacă efectul lui hila­­r­ant e „m­ugre-soi, — ogvitC­­re-ul nostru este mai mult Max Lin­der ne cai Rasputin.­­— mai ales că din aptitudinile acestuia di­n ur­m­ă ii lipsește tocmai cea mai esen­țială.­­E vorba se­­ inelege de­ mis­ticism). In celelalte argumente de ordin fizic, istoric, biografic, politic, lin­guistic și, ori cât ar părea de para­doxal, chiar­­ moral, sunt inepuiza­bile pentru a dovedi că personali­tate in chestiune este un Max Lin­der rasputinizat si nu un Raspu­tin max-linderizat. Semnalăm c­onfuziei confratelui nostru se impunea. Și punem punc­tul de y. fără teamă că pe o ase­menea chestiune s’ar­ putea isca o polemică, ori tocmai pentru faptul că s’ar putea naște o polemică pe care altcineva de­cât noi s’au con­fratele „Cuvântul“ n’ar dori-o. SWING Dușirri .­Viitorul“ vorbește cu o foarte tărănească“ evlavie de alegerile co­munale. Pariera că imediat după ce te va cunoaște rezultatul lor acelaș Vii­tor“ le va numi­ alegeri comuniste. * D. Vintilă Brătianu, vaginistrul de la finanțe, vrea să pună taxe îngro­zitoare pe moșteniri. Intenția e vădită: nimeni să nu vrea să moștenească guvernul,­­ Un grup de tineri liberali nemul­țumiți de cinstea notorie a partidu­lui, au făcut să apară ziarul de asa­nare „Răspunderea". Iar brăzieniștii profită de prilej ca să se laude că au și ei insfârșit o „răspundere“. BARBU ȘTIRBU Orientări Ultima lucrare reprezentată lui Kistemaeckers, „La nuit est a a nous“... a impresionat prin dega­jarea complectă a autorului de mnnera lui cunoscută. Aceasta, nu numai în privința tehnicei, pro­priu zise, dar mai ales a facturei dialogului, care cultivă pe alocuri anecdota ușoară în serviciul unor situații sufletești proprii dramei. Ceea ce este însă mai interesant în această piesă, e contrastul din care izbucnește conflictul. E un contrast care poate da multe lec­ții criticilor „crizei literare“ de azi și în special scriitorilor. Intr’un mediu cât se poate de modern, într-o lume financiară și sportivă, doi inși reușesc să reîn­vie dragostea clasică a lui Tristan și Iscult a Juliettei și a lui Ro­meo. Sur­t doi inși cât se poate de moderni în aventura vieței lor : un conte ruinat și o fată automo­­bilistă. Și cu toate acestea, dra­gostea lor e veridică până în cele mai riscate momente ale piesei- Sunt doi romantici cari trăesc în zgomotul palpitațiilor moderne ale bursei, în mijlocul tranzacțiilor fugitive cari au gonit până și bă­trânul tabiet din programul vieței normale astăzi. Cu toate acestea, nu sunt doi anormali, pentru că natura lor nu are nimic de suferit de pe urma vieței sau a mediului pe cai­i și le-au ales. Și mai ales, nu­­ sunt doi inadaptabili. Dimpo­trivă , ea conduce, și cu multă pri­cepere, și cu multă însuflețire, o societate de automobile. Mediul pare clar că n‘are nici o influență asupra structurei sufle­tești a celor doi îndrăgostiți. De fapt, n‘are nici o influență într’atâta cât nu-i condamnă ina­daptabilii. Insă romantismul lor e proclamat oarecum, de necesitatea unui refugiu în viața intimă, via­ta mai ideală a caracterului sufle­tesc. Ne vedem deci în fața unui conflict tacit între mediu și om, conflict care pare propriu timpu­rilor de tranziție ale istoriei. Această constatare e importantă pentru orientarea literaturii de azi. Ca și viața socială, literatura se află la o răspântie. Intre­grabă și nedumerire, literatura de azi a îmbrățișat tipuri noul de indivizi, creați deseori numai cerebral și în general eșalonați pe o scară mo­rală care nu are nimic înălțător, care tinde mai mult spre moarte decât spre viață. Făcând sute de experiențe pe trupuri de manechi­ne, literatura a câștigat doar în ceea ce se chiamă „tratarea“ ei, precizându-și teh­nica și subtili­­zându-și forma prin intervenția predominantă aproape a inteligen­ței. E un laborator al estetizării astă­zi, până și în paginile triviale, din care literatura va lăsa scriito­rilor de mâine un tezaur inepuiza­bil de perfecționări. Ar fi intere­sant să se știe dacă, din enormul material estetizat, pe care l-a strâns în ultimii douăzeci de ani literatura, și mai ales după răz­boia, au s-ar putea începe chiar de azi o reacțiune împotriva manechi­nelor atât de frumos îmbrăcate . Eistemaeckers ne dă răspunsul în ultima lui piesă. E suficient să analizăm conflictul acela tacit între natura intimă a omului și viața la care-1 obligă necesitățile materiale și concepțiile practice de azi, pentru că să descoperim în mulți, foarte mulți, contemporani grăbiți și disciplinați, acea necesi­tate a refugiului, care a făcut din îndrăgostiții lui Kisteraeckers doi eroi în haine moderne. Și nu se știe dacă­­ literatura de azi, covârșită mai mult de supra­fața vieței, nu ar reuși mai din plin și mai eficace, dacă scriitorii ar căpăta curajul să mai scoată în a­­rena literară câțiva eroi, cu tot ridicolul pe care l-ar putea stârni­­eventual un Des Grieux făcând vo­iajul până în Americă în aero­plan. Arăta Gémnier în cartea lui asu­pra teatrului că teatrul e o func­ție socială și o religie, in adevăr, teatrul e mai puternic decât cea­laltă literatură. Teatrul nu con­­­vinge individual, ci se adresează di­rect massei. Prin teatru, mai mult decât oricum, eroii distrugători ai apatiei sufletești de azi și-ar pu­tea împlini misiunea. Subiectele cari lipsesc peste tot azi și cari ar trebui să slujească numai pilde de forță sufletească, în locul pildelor de decreptitudine și moarte, ar reuși să repună viața în literatu­ră și o lumină, mai descifrabilă în fața vieței. Și literatura nu ar fi re­trogradată : eroii ar convinge și ar însufleți ca mijloacele t­ehnicei moderne. Câștigul ar fi dublu. E neapărată nevoe de o îndru­mare sănătoasă a literaturii. Su­­biectul pare azi exclus din preo­­cupațiile multor literați. E consi­derat ca un lucru inutil. E de a­juns să știi să jonglezi cu subtili­tățile psihologice, ca să faci un roman sau o piesă de teatru din­­tr-o simplă discuție de cafenea. A­­cest lucru e foarte adevărat și foarte interesant. Trebue să ai în adevăr talent ca să poți face un lucru întreg și de sine stătător dintr'un fragment divers. Dar nu e mai puțin adevă­­rat că viața reală și impresionan­tă a unei opere literare stă în su­biect. Subiectul ar trebui ales cu multă îngrijire. Atunci nu a­r avea numai eleganță și subtilitate, ci profunzime și forță. E tot atât de adevărat că am fi mândri să se nască între noi un Wedekind. Știm că sunt mulți în­cepători la teatru cari vor să-l imite. Dar am fi mult mai folo­siți dacă wedekinzii noștri și-ar risipi talentul și agerimea obser­vatei, fie pentru aducerea în tea­tru a eroilor moderni, fie pentru satirizarea unor stări de lucruri curente, cunoscute de altfel de toată lumea. Căci, nu e curios că azi, când ne lipsesc eroii, sau stau prea ascunși și când lumea e inun­­­dată de tipi ridicoli, nimeni nu aduce pe scenă un erou sau o sa­tiră ! Și n‘a observat nimeni că, ci ani de zile, nimeni n‘a mai văzut la teatru o sală in delir %

Next