Epoca, decembrie 1929 (nr. 253-275)
1929-12-01 / nr. 253
« KMC1M Șl ADíllNISTSAflA BUCUREȘTI, © AiEA VICTORIEI No 33 ... ■ . • Reclame și inserții (fu . • • "• . « is Se primesc la ad trația ziarului și la toate agențiile de publicitate idem 362(10 Duminecă I Dec. 1929 FONDAT IN ANUL IMN DE Director: or. N. RSIPESCU ție, Scumpă fard, mea de munca și mea de iubire. " Nicolae piicres puterea mipesco Intre absolut și relativ ’ Ca om de știință m‘am, obișnuit să privesc întreaga, realitate fenomenală sub aspectul relativitătii. Oriunde Intőrre privirea nu constat decât numai raporturi și relațiuni între obiecte, întreaga cunoștință ce o căpătăm despre lumea în care trăim are acest caracter de relativitate. Aceasta este adevărat nu numai de cunoștințele noastre despre lumea materială, pentru că se verifică în orice împrejurare și în domeniul lumei sufletești, fie că este vorba de manifestări pur individuale, fie că este vorba de manifestările colectivităților omenești. De aceea numai o interpretare relativistă a istoriei omenirei poate avea pretenția de a fi o judecată dreaptă și obiectivă a faptelor oamenilor și popoarelor. Istoria politică și culturală a omeniirei întregi este plină de fapte și evenimente, cari ne arată că unele idei și concepțiuni, caii păreau o absurditate pentru o generație, deveneau acceptabile și realizabile pentru generațiile următoare. Prin urmare a judeca faptele istorice în afară de cadrul complexîn cari ele s-au produs, înseamnă a te expune la o falsă interpretare a lor. De aceea numai interpretarea relativistă a vieței omenirei ca și a vieței unui singur individ poate să ne conducă la o înțelegere justă a acestor manifestări. Știu prea bine că alăturea de această concepțiune relativistă, a tot ce poate forma obiectul cunoștinței omenești, este concepția care interpretează total la lumina unor criterii absolute, ce nu se schimbă în timp și în spațiu și după care trebue să apreciem toată realitatea cu care luam cunoștință. Mai ales acolo unde intervine judecata asupra valorilor lucrurilor și faptelor, oamenii sunt conduși să-și formuleze aprecierile lor după aceste criterii absolute. De aceea în religie, morală, estetică domina această interpretare absolută a faptelor și valorilor lor. .Negreșit că și acesta este un punct de vedere care se poate susține, mai ales pentru cei cari au predispoziții metafizice. Pentru un om de știință, pentru care totul evoluează, nimic nu este fix, ci în continuă schimbare, a se ancora pentru eternitate de anumite idei sau de anumite forme și a socoti că ele pot persista sau pot fi reînviate, în afară de împrejurările care le-au produs, înseamnă a te juca cu vorbe și a considera iluzia drept o realitate. Nu este exclus ca întreaga realitate să fie o iluzie, dar de aceasta nu avem posibilitate să luăm cunoștință pentru că întreaga noastră viață și materială și spirituală s-a adaptat acestei realități, cu care ne confundam în fiecare moment. De aceea tot ceea ce putem cunoaștem că, are caracterul relativității și a vorbi de absolut înseamnă a afirma o vorbă goală. Iată pentru că deși sunt de acord asupra ideilor pe cari le susține d. Nae Ionescu în admirabilul său articol Istoria Pe dos (Cuvântul, "Vineri 29 Nov. 1929), nu pot însă accepta felul său de a interpreta cursul istoriei. Citez acest pasagiu din acel articol: „Secolul al XI-lea și începutul celui de al XII-lea, reprezintă încă formula, spirituală comună a apusului și răsăritului și e într’un oarecare sens, o valoare absolută. De atunci începe în apus marea întoarcere și încolțește păcatul , renașterea, care dacă istoricește pentru ei, nu e un păsat, în absolut, și pentru noi este amurg. Sublinierile sunt ale autorului și au fost făcute desigur cu scopul de a ne atrage atențiunea asupra faptului că poate exista două puncte de vedere din care se poate judeca istoria omenirei. Unul este cel istoric, adică punctul de vedere relativist, iar celălalt este cel absolut. Pentru d. Nae Ionescu istoria spirituală a apusului dela Renaștere încoace este o formă istorică legată de timp și loc și din care nu poate fi luată ca un criteriu absolut de apreciere a realităților spirituale de aiurea. Iată o afirmație pe care o împărtășim în întregime. Dar atunci pentru că această evoluție spirituală a apusului constitue un păcat în absolut și pentru noi. Nu mai pricepem nimic. A crede că orientul, pentru că spiritul nu a evoluat de câteva secole, a descoperit absolutul și deci a te întoarce spre el este o necesitate, dacă vrești să te pătrunzi de adevărul în sine, de realitatea nomerală, cum ar fice metafizezieni, înseamnă a renunța la concepțiunea științifică a timpurilor moderne și care ne-a învățat că elr urma conștiința omenească este lumea fenomenelor, adică lumea relațiilor și a raporturilor. Acesta este un câștig definitiv pentru întreaga omenire și evoluția viitoare a spiritului omenesc, nu se va mai putea lipsi de acest element științific, care reprezintă din punct de vedere al descoperirei adevărului o metodă, iar din punct de vedere al stăpânirii forțelor naturii, mijloace admirabile pentru propășirea materială și morală a omenirei întregi, îmi dau perfect de bine seama că aceasta nu este de ajuns. Sunt de asemenea înclinat să crez că orientul deși s-a cristalizat în anumite forme spirituale, poate fi încă un izvor pentru o nouă mișcare spirituală. Dar aceasta nu va putea să nu țină seamă de evoluția spirituală a apusului. După cum apusul sălbatic și necivilizațt din evul mediu a fost capabil să creeze o nouă civilizațiune, mulțumită impulsului căpătat din partea orientului civilizat, în timpul cruciadelor când a luat contact cu el, tot astfel și acum orientul adormit în formele lui spirituale de acum câteva secole se va putea trezi la o viață nouă sub imuulsiunea venită de la civilizația apusului. Astfel civilizația apusului nu este o manifestare spirituală independentă de aceea a orientului, după cum renașterea acestei, pe care o întrevedem pentru viitor, nu va fi independentă pentru cea apuseană. Dacă prin urmare una depinde de alta atunci nu mai poate fi vorba de absolut, ci numai de relativ. Tot ceea ce putem întrevede este numai că noua formă a civilizației orientale se va prezenta îmbogățită față de trecut cu elementele împrumutate din civilizația occidentală, iar această sinteză a două forme de viață spirituală va reprezenta desigur un progres față de trecut. Singura ambiție pe care trebue s-o avem este de a fi făuritorii acestei noi civilizațiuni și singura dorință pe care trebue s-o nutrim este de a vedea înflorind această nouă civilizațiune pe pământul scump al patriei noastre. De aceea nu trebue să ne bucurăm prea mult de succesele unora din compatrioții noștri în străinătate și nu trebue să criticăm cu prea mare asprime încercările făcute pentru noi, ca să ne adaptăm la formele de viață spirituală ale apusului. Dacă prima manifestare constitue o pierdere a energiilor noastre sufletești, cea de a doua constitue un pas care ne va duce la o nouă civilizațiune, care va fi desigur vechea concepțiune de viață bizantină renovată sub imboldul științei și tehnicei apusene. Dar toate acestea nu dovedesc decât un singur lucru : nimic pe lume nu poate fi izolat, toți se găsește într-o strânsă interdependență. Atunci unde este absolutul ? Desigur că d. Nae Ionescu va fi în măsură să ne dea un răspuns. D-sa are prea pronunțate aptitudini de metafizică și este un admirabil mânuitor al dialecticei, ca să nu încerce. Ca om de știință noi prevedem însă de pe acum, că totul se va reduce la o abilă jonglerie de vorbe. In concluzie, absolutul depășește marginile limitei omenești. Numai relativul are un înțeles. E. Oteteleșami Fără îndoială că statul major al partidului averescan este printre cele mai strălucite. O asemenea grupare în stare să pună la dispoziția țării, valori reale ca acele pe care le număra partidul poporului, are întotdeauna dreptul să revendice puterea fie exclusiv pentru dânsa, fie în colaborare cu alte grupări. Programul partidului este nespus de simpatie, metoda sa de opoziție din cele mai neplăcute. Când s’a înființat „liga poporului” ea a luat ca deviză „muncă, cinste, legalitate“. De când s’a transformat în partid deviza s’a scurtat. In loc de trei cuvinte sârbe de unul singur, dar sugestiv „venim“. La început acest indicativ prezent șoptit din ureche în ureche își avea efectul magic. Partizanii știau că miracolul se mai produsese în 1926. De ce „venim”, știa numai d. General Averescu, care aranjase atât de bine lucrurile, cu câțiva ani înainte. Orice raționament devenea decis de prisos, din moment ce șeful avea grijă. Cum lucrurile nu s'au desfășurat după programul stabilit de prooroci în 1928, partidul a devenit ceva mai pretențios. Tot crede că vine, dar vrea să știe pentru ce. „Barbu Știrbey fiind supărat pe Maniu, s’a înțeles cu generalul și toată lumea știe că Barbu Știrbey, când vrea, trântește guvernele și chiar le înlocuește”. Iată o primă versiune pentru vechiul regat. In Ardeal formula este mai puțin subtilă: „Mihalache nu vrea să mai audă de Maniu, el s'a înțeles cu Goga. Până la 15 Ianuarie noul guvern depune jurământul“. Vine 15 Ianuarie, fără ca partidul să vină. I se cere un răgaz până la sfârșitul lunei Februarie, care nu are decât douăzeci și opt de zile. Până atunci listele de Cameră și Senat să fie terminate. „Viitorii prefecți să nu cumva să se miște de la reședința de județ“ hotărăște centrul. „Evenimentul poate să se producă până în seară“. Partidul așteaptă răbdător. iată metoda de opoziție a grupării averescane. Ea nu este inspirată desigur nici de generalul Averesen, nici de majoritatea fruntașilor partidului. Ea nu este însă mai puțin caraghioasă. Grigore Filifiescu inema iubite Ultimul discurs rostit de Mussolini în parlamentul italian a produs stupefacție căci dictatorul a declarat că membrii parlamentului au nu numai dreptul dar și datoria să formuleze, cutezător și sincer, observațiile lor în legătură cu actele guvernului. Nu lașitate, nu lichelism, ci control și critică severă. Numai astfel pot fi reparate greșeli cari eventual au fost făptuite, și greșeli cari eventual s’ar produce. Cum acestea a declarat Mussolini și, precum am spus, cuvântarea sa a produs stupefacție în... presa democrată de pretutindeni care, ani de zile, a adus conducătorului Italiei fasciste învinuirea că e intolerant. Democrația, partizană a libertăților, suferea amarnic și se indigna cumplit denunțând intregii omeniri fascismul sugrumător de sfinte postulate. Cuvântarea lui Mussolini cade astăzi ca un duș rece peste capul înfierbântaților amanți ai legalității, libertății, dreptății, etccetera, etceetera. Ei da, conducătorul fascismului nu ține să suprime dreptul de control și de critică, nu se consideră infailibil și invillabil, căci declară celor învestiți cu un mandat din partea națiunii că au dreptul să-i controleze și să-i critice actele. Mai mult, au datoria. El, dictatorul, nu e decât adversarul lașității și lichelismului. Se produce această declarație răspicată în zilele când, uite, mai avem fericirea să constatăm consecvența democrației stăpână pe putere. Cei cari, timp de zece ani, au clamat în numele sfintelor principii egalitare și libertate, se comportă, la guvern fiind, într-un mod care demonstrează că grija e departe de iepure și că atitudinea lor de astăzi este, în comparație cu aceea de ori, la o distanță egală cel puțin cu distanța dintre pământ și cer. Fiindcă, uite, în timp ce dictatorul Italiei recunoaște categoric dreptul de critică, regimul democratic al României flutură permanent deasupra capului parlamentarilor și majoritari demisiile zmulse în alb, transformându-i in turmă. Fiindcă, uite, când din opoziție se ridică un glas, glasul este înăbușit sub o avalanșă de strigăte, cele mai multe nearticulate. Așa fiind recenta cuvântare a lui Mussolini a produs, cu bună dreptate, stupefacție în rândurile celor asemenea ridichei, au o culoare cam, la suprafață și alta dedesubt. Teci». CARNEVEL WIM SPLITWAYOR Ne-a căzut sub ptiviri notița care descria ispravă acelui conducător de tren al cărui grumaz l-am fi răsucit daca l-am fi mut în..momentul acela pe individ în . Declarăm, în prealabil, că nu suntem capabili să răsucim gâtul unui pui de găină, că atunci când am vizitat un ospiciu ne-a urmărit săptămâni de-a rândul tragedia nenorociților, că in viața noastră nu am bruscat pe cineva și că, după douisprezece ani, trezesc încă ecouri dureroase suferințele războiului pe care l-am trăit și l-am simțit din plin. Și totuș dacă am fi avut in față bestia care a zvârlit din tren, din goana trenului, un sătean găsit fără bilet, noi am fi sugrumat-o. In momentul acesta ne aflăm numai sub povara unui sentiment de tristețe. In momentul acesta n'am mai îndrepta asupra canaliei care a răpus cu inconștiență un suflet, fâcându-l praf sub roțile vagonului, deoarece contravenise dela regulament, decât o privire de mită și dezgust. Am lăsa-o în prada remușcărilor conștiință în sufletul celei mai abjecte creaturi omenești. Dar întâmplarea aceasta care ne-a zguduit, ne oferă prilejul unor reflexii în legătură cu mentalitatea ce caracterizează majoritatea instituțiilor noastre. Sunt caracterizate aceste instituții printr un profund dispreț manifestat față de cetățeanul pe ai cărui umeri se cocoțează ele și din al cărui ban ele se întrețin. Au fost pervertite noțiunile până la înrădăcinarea concepției că nu instituțiile sunt creiate pentru cetățean, ci acesta e creiat pentru ele.conștiinței sale, căci exista această Omul care »pune Pavilionul Știrbey „Sensul unic” trebue să recunoaștem, a ușurat întrucâtva, circulația nenorocitului București pe a și mai nenorocit căi a Victoriei. De bine de râu, știi cel puțin că nu mai poți fi călcat de automobile decât dintr’o singură direcție. Aplicați la început de la Palatul regal până la Socec — „sensul” a fost mărit — adică, s’a dispus să înceapă dela colțul căei Victoriei cu strada Lascăr Catargiu. Foarte bună măsură cu rezultate fericite. Așadar, pe această porțiune cam un kilometru, poți circula mai omenește fără să te ciconești și fără să te oprești la fiecare pas. Ce se întâmplă însă, când vii de pe strada Lascăr Catargiu ca să intri în calea Victoriei ? Trecerea este aproape imposibilă, întrucât drumul este gâtuit de Pavilionul Știrbey,, Curtea palatului Știrbey și cu pavilionul despre care vrebim înfrintează de la trotuarul nou cu cinci metri. Știm că pavilionul este supus exproprierei ca și întreaga fațadă a grădinei. Atunci de ce Primăria Capitalei nu face cuvenita aliniere ? Calea Victoriei s’ar mări cu 5 metri pe o întindere de circa 40 m. până în strada Banului. Circulația s’ar face în mod normal, evitânduse calamitățile de azi. Nu este vorba de nici un sacrificiu și de nici o tulburare gravă. Pavilionul e vechi, transformat într-un magazin de desfacere, fără importanță. Palatul ar avea o perspectivă mai frumoasă și calea Victoriei o porțiune însemnată, cu circulație omenească. Și înainte vreme, vechiul corp de gardă, al palatului, pavilionul de azi stânjenea circulația astăzi însă, cu sensul unic, a devenit o pedică, periculoasă. Nădăjduim că edilii noștri vor lua măsurile cuvenite, fără să fie seama de considerente străine de binele obștesc și va tăia drumul cel drept mir. Un guvern trebue să fie stabil, echitabil și creator și valoarea lui poate fi măsurată după stabilitatea, justiția și activitatea rodnică la care a ajunse If. Mussolini întoarcerea la Finanțe... Manifestația de la Camera a fost mai mult decât un „gest spontan" prin care majoritarii vroiau să-și manifesteze simpatiile. A fost o demonstrație cu tâlc din care s’a degajat un avertisment. Și avertismentul este cu atât mai serios cu cât are la bază pe lângă ura crâmpei de dreptate și aprobarea unuianiimă a deputaților Ardelenii. Este vorba de sacrificarea fostului ministru de finanțe al cărui cap a fost cerut pe tipsie de ramura țărănistă. Și cum pretextul cu rudenia Mihai Popoviciifegentiul Sărățeanu n a putut să amețească pe parlamentarii naționali aceștia au început să se agite. A fost suficient ca d. V. V. Tilea, în discuția la Mesaj, să reamintească de activitatea fratelui Mihai la Finanțe, ca Ardelenii sa nu mai aștepte elogiile tânărului deputat și să izbucnească în aplauze. Călduroasa manifestație nu era pentru capacitatea financiară a fostului ministru, nici pentru persoana lui, ci era pur și simplu o demonstrație pentru nedreptatea ce i s’a făcut. Țărăniștii au simțit ura juraghița la coaste, un cuțit care intra rece și adânc. D. Maniu a înțeles și d-sa ceea ce n’a putut să înțeleagă la început și nici în urmă, când d. Mihai Popovici din neglijență nu mai lua parte la ședințele Camerei. Hotărât lucru apa se tulbură. D. Vaida Voevod cu d. Mihai Popovici căptușiți de Ardelenii majoritari cer satisfacție deplină și imediată. Orn cel din urmă reintră în minister ori pleacă și cei d iraturi. Cârdășia cu țărăniștii eere deci periclitată. Satisfacția dată trebuie să înceteze, ea nu poate fi mărită prin ostracizarea perpetuă a unui membru din cei mai valoroși ai partidului ardelean. D. Mamița trebue să priceapă și odată cu d-sa și Țărăniștii. Dacă nu, atunci șeful rămâne izolat și parlamentarii dezlegați. După cum se vede problema nu-i tocmai ușoară și mărturisim că va’ar fi ușoară nici chiar pentru niște capete mai luminate. Când ai demisionat cum ai demisionat, pentru satisfacerea țârăniștior și de rușine ai spus țării că rudenia cu Regentul ți-a impus retragerea, cum poți să vii azi să spui că reintri ? Oare impedimentul de ori a dispărut azi ! Desigur că nu și iar desigur că nu poți reveni. Iuraniștii bat în palme și se freacă pe grumaz. D. Popovici suflă în buze și plânge în jiletca d-llui Vaida care oftează și nu știe curaj să dreagă prostia făcută după patru zile de pertractări. Și poate că treburile ar mai merge cum ar merge, dar ce te faci cu poporul ? Cu poporul ardelenesc, cu deputații lui cari s’au jurat să-l readucă pe fratele Mihai înapoi, în guvern, — bat ceva și mai mult chiar la liman ic lată cât este de adevărată și de o mare înțelepciune a poporului românesc care spune că a aduce imul ce aduce ceasul. V Partidele de opoziție ra’ar fi fost în stare să-i încurce pe naționali cu țărăniștii, așa cum s’au încurcat ei șiraguri. Și când te gândești ca d. Mamim aurai făcut și niște scrisori de dragoste, publice și kilometrice, te apucă râsul și chiar compătimirea. A. C. La sfârșitul săptămânii Nevoile presei D-nii Mavrodi și Nădejde s’au ostenit să propue d-lui Maniu înființarea unei case de pensii a ziariștilor. Și d. Maniu s’a ostenit să asculte și a făgăduit chiar să examineze propunerea. Ce bine ar face d-sa dacă ar proceda la această examinare cât mai urgent, nelăsând să se aștearnă uitarea peste atât de frumoase bune intenții. Crearea unei oarecari siguranțe breslei gazetărești este o problemă care depășește cadrul de breaslă. Altă presă, înseamnă altă viață morală. Nivelul moral al oricărei bresle interesează societatea întreagă Dar nicio breslă nu poate pretinde să aibă asupra întregului mediu social infulența pe care o au ziariștii. In situația lor materială actuala, ziariștii dau o presă destul de bună. Cu unele excepții aproape acceptabilă. In societățile de presă s’a făcut ceva până azi către acea finalitate, care asigurând ziaristului o situația materială, ii poate pregăti independența. Dar pe drumul acesta mai sânt încă lucruri de făcut, și printre multe ele casa de pensii ar fi o adevărată minune.La sfârșitul acestui drum va fi dispărut, tipul zaristului speriat care degradează presa. Și se va contribui astfel la întronarea altei moralități, căci presa unei țări mărturisește moralitatea ei. Uscături vor fi totdeauna Dar cine poate contesta că alta va fi situația când talentul va fi crescut de independența materială? iar» Se anunță două nouă concursuri . de frumusețe- Cu premii, cu embiții» cu tanai cu celebritate. Două concursuri rivale, și fiecare cu prima „la adevăratul concurs’’. Inoculăm sexului frumos o maladie nouă, până acum necunoscută la noi. Vom dovedi lumii că avem femei frumoase» dar vom strica liniștea multor căminuri- Folosul ? Ada, Cultul pentru frumos- Cultul liniei clasice, Cultul șanurilor tari și al șoldurilor în tricou. Cele alese vor călători peste hotare, vor fi expuse în magazine, vor defila pe diverse plaje apusene, vor apare în ștranduri, în circuri și pretutindeni unde se poate comercializa exibiția bustului în maillot. N’am cojpiat de la americani sistema șoselelor betonate. Dar am importat repede concursurile de frumusețe. Ne maimuțărim pentru interesele unor impresari lacomi. Căci, — vezi bine ! — trebue să fim în pasul civilizației. Trecutul concurs de frumusețe a fost prezidat de d. Vaida- Poate că viitoarele concursuri vor fi prezidate de aS Maniu. Nje ca un de se tipărește O mare editură ne prezintă o carte tradusă .din nemțește- Un roman de senzație- Dar senzația aceasta constă în etalarea unor pornografii. Cartea n’are Autorul nu este nimic altă ceva, lipsit de talent, dar a vrut să facă o lucrare de tiraj și a ales calea zgândăririi curiozității fetelor de pension și a liceenelor. Il privește. Dar pentru publicul românesc nu se putea găsi altă lucrare din literatura germană ? Trebue neaparat scene cu baeți de școală cari se masturbează, cu femei cari își arată poalele și cu fete cari se tăvălesc în iarbă în așteptarea „misterului’ ? Cartea editurii Eminescu ne mai prezintă și descrierea unei case de dezgustător deșirau. Și casa aceasta este botezată ..Valach ia măcar acest fragment nu putea lipsi ? Editurile sânt în dreptul lor să caute ațâțarea curiozității unui public iu genere indiferent pentru literatură. Dar nu cu orice. " L VV. B, mA.TAIA Mare fierbințeală în presa umanitară : în Cameră se discută bătaia de la poliție și părerile Ioanițeștilor sunt divergente. Sunt pentru bătae, chiar pentru linșaj. Să mă explic. Evident, în secolul nostru bătaia apare monstruoasă. N’avecm nevoie de lecțiile umanitare ale Sărindarilor pentru a ști aceasta. Ne ajung lecțiile de civilizație pe care cei șapte ani de educație familiară și cei vre-o douăzeci de educație didactică ni le-a inculcat. Da, bătaia e josnică, e degradatoare. Ea șterge diferența dintre om și brută. De acord. Dar, iată, sunt cazuri când bătaia e „suprema ratio". Am văzut cu ochii mei ■— și nu odată — pe străzile acestei blagoslovite Capitale, apași deai volanului răsturnând pe trecători, lăsându-i plini de sânge în mijlocul străzii și dispărând cu toată viteza. (Citez ultimul caz văzut de ruine : Miercuri seara, pe calea Moșilor). Am văzut un vatman, voind să oprească la timp neși sfărâmând o mașină rămasă în pană pe linie cu toate semnele disperate ale conducătorului ei. Am văzut brute — și cine nu le vede ? — torturând bitele animale de corvoadă. Am văzut derbedei câți vreți — furând sau stricând, pentru a face rău, florile și plantațiile. Am văzut.... varietatea cazurilor e infinită. Dar am avut și alte spectacole. Am asistat, de pildă, la reconstituirea fiorosului asasinat săvârșit asupra scriitorului Cair. Cei ce erau acolo își amintesc cum se mișcau și cum vorbeau bestiile asasine. ..Eu m’am apropiat de dânsul și-am dat să îi înfig cuțitul în piept. Atunci dumnealui (mortul) ma apucat și fiind puternic, era să mă omoare. Mi-am strigat tovarășul și acesta venindu-mi în ajutor câteva lovituri de cuțit și dumnealui n’a mai mișcat”. Vorbea timid, întretăiat, dar liniștit, fără pic de tulburare. In ochi o expresie de candoare feciorelnică.... Vă închipuiți bestia aceasta la instrucție, tratată „omenește”: „Șezi te rog. D-ta ai participat la asasinarea victimei ? Da ? Vrei să ne arăți cum a; procedat ? Da, așa ? Și ai dat loviturile ușor, nu e așa, atât cât să poți scăpă din strânsoarea brațelor care ți tăiau respirația“... Iată sistemul „civilizat“ ! Iată acum sistemul de urmat: să-l bați până la sânge și, pentru ca pedeapsa să fie promptă și exemplară, să-l faci scăpat prin mulțime... In cazul la care mă refer, brutele n’au fost ferite de revolverele ce le pândeau, decât grație prefectului de poliție. Acesta s’a urcat lângă șoferu în picioare pe scară, strigând : „Iaca trageți mă împușcați pe mine !". Vai de societatea Din care simțul revoltei e atât de atrofiat, încât un principiu de „umanitate" îl poate face să amuțească! Noi suntem de partea cealaltă a baricadei, și nu numai în mod verbal... Cu condiția ca mijloacele preconizate să nu se aplice fără discernământ, ca în cazul de la poliție. Dar aceasta nu-i chestie de mușchi, ci de cap. Și capul... Raffu Budișteanu ...................—o» ------------- RoastopSiii ruso - cusneîîn Londra 29 (Rador). Din Kharbîit se anunță că un avion sovietic a senilat deasupra unui oraș chinez, air după amiază, bombardând gara și depozitul de munițiuni din apropiere. Pagubele produse de bombardament sunt importante, deoarece depozitul de munițiuni a fost aruncat în întregime în aer. După amiază, alte patru avioane sovietice au atacat alte localități dealungul căei ferate dintre Kharbin și Manciuria, in urma acestor bombardamente, chinezii sunt cu totul demoralizați, bătând în retragere pe toată linia. ---------------o------------------------ Ce e cu exportul muncitorilor români în Franța Paris 29 (Rador). Agenția telegrafică franceză „Havas”, anunță, că o notă publicată de ministerul muncei, precizează că contrariu afirmațiunilor unui ziar român, reproduse de ziarele franceze, Franța nu a încheiat încă nici o convenție cu Itomdnia relativ la introducerea in Franța a 10 mii de muncitori industriali români. Nota ministerului francez, mai adaugă că negocierile cu România, poartă asupra studierea unei convențiuni a mancei. Până acum însă nu s'a semnat nici o convențiune nici vreun acord oarecare, prin care să se fixeze numărul muncitorilor. Nota conchide astfel: „Dacă se ralizează introducerea de muncitori, introducerile vor fi condiționate de disponibilitățile mânei de lucru din România, precum și de nevoile stărei vieței muncei franceze. 1