Epoca, noiembrie 1932 (nr. 1133-1158)

1932-11-01 / nr. 1133

Mr. 1133 3 lei Marți 1 Noemmbrie 1932 REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚII BUCUREȘTI, PASAGIUL ROMAN (INTRAREA PRIN CALEA VICTORIEI). RECLAME și IUSEIT. Se primesc la ad­ trația ziarului și la toate agențiile de publicitate . Telefon 5 362-10 Ziar al partidului conservator.­­ Fondat în anul 1885 de NICOLAE FILIFESCU Programul nostru După o perioadă de anarhie în idei, de desorientare desăvârșită a oamenilor noștri politici — chiar a celor mai simandicoși, cari au fost, sunt sau vor fi câr­­muitorii țării — cu privire la problemele mari puse pe vremu­rile grele prin care trecem, și de lipsa totală de frână a imagina­ției, de chibzuință sănătoasă și de temeinicie în soluțiile dispo­­rate și din ce în ce mai desmă­­țate propuse de oameni politici în numele lor sau al partidului din care fac ori făceau parte, s’ar părea că unele partide și unii oameni politici s’au desmeticit, că-și dau seamă de primejdia spre care alunecăm și încep a reacționa. S’ar părea că se face o triare in idei și o clasare a tendințelor. Ar fi de dorit însă ca reacțiu­­nea celor, care iubindu-se de cruda realitate par a se fi cu­mințit, să nu fie numai un gest de oportunitate, o adaptare trecă­toare la nevoile momentului, ci urmarea statornică a unor cre­dințe adânci și a unei înțelegeri sănătoase a lucrurilor. Căci, sub guvernul Iorga, in vremea discuțiilor aprinse privi­toare la conversiunea datoriilor agricole, și de atunci încoace până mai acum câteva zile, noi eram singuri de o parte și toți ceilalți erau de partea opusă. Lăsând la o parte potrivirea sau nepotrivirea între noi și alții în cutare punct, asupra căruia se poate să ne fi înșelat, — cu toată strădania noastră sinceră în căutarea soluției cele mai bune —, sau în cutare alt punct de program în care n’ar fi cu ne­putință să se fi strecurat o scă­pare din vedere — cu toată cu­rățenia frământărilor noastre sufletești la alcătuirea acestui program — era între concepția noastră și concepția celorlalți toți o deosebire esențială. Și caracteristic în această pri­vință a fost strigătul de mirare cu care a fost întâmpinată de toate cercurile politice înființa­rea partidului conservator și a­­poi publicarea programului lui . Ce rost are un partid conser­vator în vremurile de adâncă prefacere în care trăim? Ce mai este de conservat azi, și cum se poate vorbi de conservare, când lumea întreagă se străduește să găsească o așezare socială fun­damental nouă, — care să se potrivească cu ritmul nou al vieții, cea de până azi dovedin­­du-se a fi cauza însăși a crizei prin care trece lumea întreagă? Ce neînțelegere a concepției noastre, și ce superficială înțe­legere a vieții! Ca și cum viața ar fi numai prefacere, nu și păstrare! Ca și cum în viață stările mereu deo­sebite, s’ar succeda fără nici o legătură! Ca și cum n’ar trebui să se întărească această legătu­ră, acest fir al continuității, toc­mai în vremurile de desechilibru, de rostogolire, și de transformări precipitate când e mai expus a se rupe! Ca și cum progresul n’ar rezulta din echilibrul dintre pre­facere și păstrare! Suntem toți de acord, că răz­boiul a dărâmat multe așezămin­te învechite, multe alcătuiri so­ciale, care nu mai dăinuiau de­cât prin forța inerției, fără să se fi clădit de atunci altele. Sun­tem de acord, că trecem prin­­tr’un răstimp de adânc desechi­libru și de radicală prefacere, și am fi nebuni dacă n’am recu­noaște că e nevoie de o readap­tare a alcătuirii sociale cu ritmul nou al vieții. De aici însă începe deosebirea fundamentală dintre noi și cei­lalți, aceia cel puțin ale căror concepții nu s’au schimbat. Ei pleacă, toți, de la credința că greutățile mari prin care tre­cem sunt o dovadă că omenirea întreagă și-a rătăcit drumul, a apucat pe o cale greșită și s’a desvoltat pe temelii false, așa că trebue să se schimbe dela rădă­cină tot ce a fost; căci tot ce a fost și ce rămâne din ce a fost e rău, iar bun nu poate fi decât ceea ce e cu totul nou. Noi plecăm de la credința că istoria, care e desfășurarea vie­­ței popoarelor nu e în linii largi, așa cum a plănuit-o la o epocă oare­care, vre-un om, oricât de mare prin situația sau prin ge­nialitatea lui, sau chiar vre-un grup de oameni, ci e mereu po­trivită cu o tendință primordia­lă, cu o orientare inerentă firei, cu un impuls inițial. Viața unui popor e în prefacere perpetuă, dar nu această prefa­cere e ceva permanent, potrivit și cu zvâcnirea care e la izvorul vieții, oricând și oriunde se ma­nifestă, și cu o tendință care e sădită în firea omenească, și cu ceea ce imprimă poporului carac­terul său. Noi credem că fiecare fază a desvoltării unui popor e firească pentru vremea ei, și că o îndru­mare în desvoltarea vieții care a dăinuit, care a dat roade și din care a rezultat un spor de civi­lizație, nu se poate să nu fi fost potrivită cu ceea ce e esențial în viața însăși, în firea omului și în rasa poporului. De aceea, pe când alții privesc în urmă cu ură și cu dușmănie, noi ne întoarcem către trecut cu înțelegere și cu interes, nu însă pentru a-1 continua mai departe așa cum a fost, dar nici pentru a înlătura, ca fiind rău tot ce a fost, numai pentru că a fost, ci pentru ca pătrunzând în taini­­țile lui, să prindem firul a ceea­ce este al vieții de ori­unde, al ceea ce este al firii omenești de ori­când, a ceea ce e a neamului nostru de când trăește el în col­țul nostru de pământ, și să le­găm de dânsul mai departe nouile forme de viață. Noi voim să clădim în viitor pe ceea ce a fost trainic în tre­cut, pe o temelie consacrată prin secole de viață, pe rezultatul e­­voluției firești. Noi voim să clă­dim după planul istoriei croit, din vecinicie, de viață însuși po­trivit cu logica ei. Ei vor să clă­dească pe temelia închipuirii lor, după biet planul croit într’o bu­nă zi de dânșii, potrivit cu pu­terea înțelegerii lor. Pe când noi încrezători în pu­terea răsbătătoare a vieții, în puterea de vindecare a firei o­­menești și în puterea de resis­­tență a neamului nostru, înțele­gem să ne mărginim a înlătura piedicele din calea poporului no­stru în lupta pe care o duce in mod firesc ca orice organism viu pentru vindecarea lui, ei, voind să intervie direct în procesul a­­cesta de restabilire, îi îngreuie adu­nd mereu noi piedici. Ca să nu fim târâți în valurile a ceea ce se preface și trebue să treacă, noi ne sprijinim pe tere­nul sănătos a ceea ce trebue să rămâe spre a alcătui temelia u­­nei noui stări de echilibru, pe când ei se aruncă în valurile tre­cătoare crezând că ajung mai re­pede la echilibrul închipuit de dânșii. Aceasta e deosebirea radicală între credința noastră conserva­toare și credințele celorlalți. Vom căuta poate altădată să desprindem consecințele credin­ței noastre, care inlănțuindu-se treptat, alcătuesc scheletul pro­gramului nostru. N. M­­acSescu A doua scrisoare deschisă d-lui primar general al Capitalei Scumpe Domnule Dobrescu- Haussmann Foarte măgulit de propunerea ce mi-ai făcut alaltăieri pe bu­levard , pr­eședintele comitetului edilitar al Capitalei. Hotărît, se știe scroafa în copac, dar, mi-i frică să nu cadă și să-și frângă gâtul, pentru că, afară că mă sperie titlul pompos, mă întreb ce o să am de făcut și la ce am să fiu bun? In fine, până atunci, să mă co­bor cu d-ta din stratosfera în strada Ion Ghica, lângă palatul primăriei d-tale (casa Suțu) în fața spitalului Colței, în plin cen­tru, la No. 3, pe casă scrie: Alex. A. Dimitrescu, licențiat în drept. Avocat, în poartă în stânga cum intri în colț este plin de excre­mente și în curte dacă cumva te aventurezi trebue să te ții iarăși de nas, cum îți recomandam pentru dosul Palatului Eforiei. In calitatea mea de viitor Pre­ședinte etc. etc. etc., încep acti­vitatea prin a ordona să se ri­dice în grabă excrementele de acolo. Sunt sigur că, afară de locui­tori și trecători, și Dobrescu și Haussmann mă vor aproba. General Casistacuzano N. B. Ce rău îmi pare, când voi fi Președinte n’o să mai pot scrie, fără nici o pretenție, articolașe ca acesta. Cu un plan subțire, mi-ai pus botniță. G. C. Pe șleau o parte din presă devi­ne pe zi ce trece mai ner­voasă. Pro­punem destulă grabă să jertfim dreptu­rile noastre Moscovei. ș.Polonia — pretind ace­le »«are, sre-T făci?* cu» născut să se dezintere­sează de soarta noastră“. Cures a fi aflat presa co­­munizantă existența unei asemenea note — admi­țând că această notă ar fi existat — este un mister. In ce ne nas credem privește, noi în existența ei. Să cântărești toate cu*­viratele când e vorba de interesele tale, ea nu CMs îiva unul din ele să poată fi interpretat cen­tra ta și să încurajezi par­tea adversă de îndată ce intră în joc interesele to­varășului tău, iată o ac­țiune pe care am socoti-o cel puțin­ lipsită de ele­ganță, dacă ar fi între­prinsă. Nădăjduim deci, că le­gația polonă va dezminți existența unui asemenea demers. Dacă vecinii noștri cred că alianța noastră mai are un interes pentru dânșii, sunt sporturi cari trestenesc împrăștiate, in caz con­trariu, sunt formule mai fericite pentru a denunța o convenție ce nu mai convine. De câteva săptămâni circulă prea multe svo­nuri. Așa de pildă se spu­rce că unul din factorii determinanți ai politicei poloneze a declarat în străinătate că Basarabia începe să-l plictisească. Nu vrem­­ să dăm creza­re nici acelui swans. Dacă el ar conține totuși un grăunte de adevăr, am fi constrânși­­ să răspundem vecinilor noștri: „Ga și Dauntzigul pe noi“. Acesta este cel puțin un limbaj clar și precis. Lîtvinoff poate să-și frece mâinile. Pactul de neagresiune cu și-a dat roadele Polonia înainte de a fi fost ratificat. GR­IGORE FILIPESCU lila d. £ cronic Marconi Sa d. luxiian Din articolele prilejul împlinirii publicate cu a zece ani de activitate fascistă, desprin­dem următoarele declarații fă­cute de curând de d. Antonio Marconi, ministrul finanțelor italiene: „Iluziile inflaționiste, cari, deși, condamnate în mod evi­dent de experiență, caută să iasă câteodată la suprafață, nu pot constitui o metodă rezoluti­vă a crizei italiene, care este le­gată de cauze de ordin interna­țional. Criza depinde de deze­chilibrul mondial dintre pro­ducție și consumație, dintre prețul de cumpărare și prețul de cost. Acest adevăr este con­firmat de faptul că, criza a lo­vit în mod tot atât de dureros și țările unde moneda a fost stabilizată la un nivel mai in­ferior și, mai ales, în țările un­de ea a fost redusă la zero. Situația penibilă a debitori­lor este un fenomen mondial și diminuarea beneficiilor la producători și comercianți va trebui rezolvită nu prin măsuri monetare în interior, ci ameli­orând situația internațională, ameliorând condițiunile diver­selor­­ ramuri de producție și a claselor celor mai atinse de criză”. Așa a vorbit de Marconi. Dar ministrul italian ar fi vorbit de­sigur altfel dacă ar fi putut lua în prealabil contact cu d. Gri­­goriță Iunian, cel mai mare fi­nanciar al vremurilor noastre! Căci dacă dintre acești doi oa­meni politici, d. Antonio Mar­coni și d. Grigoriță Iunian, gre­șește cineva, apoi acela este cu siguranță ministrul italian... Ar aglomera însă zadarnic argumentele celor mai versați oameni de finanțe și declarații­le celor mai de autoritate oa­meni politici. D. Iunian va ră­mâne la inflaționismul său și va continua să agite pe această temă, pentru că așa a apucat și pentru că nimeni nu-1 oprește. Noi credem că, în fond, d. Iu­­­m­an se vrea oprit. Guvernul pu­nând capăt agitațiilor inflațio­niste ar răspunde unei dorinți intime a răzvrătitului de la Tg.­­Jiu care se rușinează să se de­clare. De ce n’o face? D. Maniu este omul hotărârilor încete, dar nu este omul lipsei de ho­tărâre. GEIGOHE IUNIAN Aniversarea decenală a fascismului Fascismul italian a împlinit zilele acestea 10 ani de­ existență. El este mândru de trecutul lui, de infăpturile celor 10 ani, cari se văd în Italia la tot pasul, pe toate tă­râmurile: economic, social, politic, cultural și moral. înfăptuiri de natură materială au fost realizate, în cursul celor 10 ani și aiurea, ba în unele țâri, realiză­rile sunt superioare celor din Italia. Două lucruri insă a realizat fas­cismul mai bine ca ori­unde: pres­tigiul statului și disciplina socială. Defetismul social și politic, cunos­cut pe aceste vremuri cumplite pre­tutindeni, în Italia este cu desăvâr­șire necunoscut. Ar fi o mare greșală să atribum aceasta dictaturii, adică silniciei. Dictatura a cedat în Italia, locul ei, disciplinei sociale. Fascismul, nu s’a mulțumit să ex­­tirpeze numai cauzele formale de a­­gitații, partidele și facțiunile, veci­nie concurente, și întrucâtva anar­hice prin însuși rostul lor; el a știut să creeze după aceea un nou ideal social și moral, prin condițiile de ordine, de siguranță și de egalitate pentru toți în fața legilor. Statul fascist nu are preferințe pentru anumite categorii sociale și nu oprimă indivizii, el îi proteguește egal pe toți și ține o cumpănă dreap­tă intre ei. Singurul lucru ce le interzice, este să nu facă agitații, deopotrivă de zadarnice și de păgubitoare colec­tivității naționale. Regimul fascist a săvârșit minu­nea de a­ ralia înfăptuirilor lui, în­tâi consimțământul și al elemente­lor conservatoare, și al celor de mij­loc și al celor revoluționare, apoi entuziasmul lor. Iată ceea ce nu se cunoaște nicieri aiurea, ceea ce este propriu numai Italiei fasciste. Și trebue să ținem seamă că lu­crul acesta s-a realizat in țara a­­narhismului clasic. Unității politice a Italiei, desă­vârșită prin ultimul război, d. Mus­solini i-a adăugat unitatea sufle­tească, adică ceea ce îi lipsea în cel mai înalt grad. „Fasci di Combattimento“, orga­nizația , de obârșie a fascismului, creată de d. Mussolini la 23 Martie 1919, avea ca scop­ revalorizarea a tot ceea ce este național și exploata­rea morală a victoriei. Ducele a rămas credincios și până astăzi acestei lozinci. Corporatismul poate fi o experi­ență bună sau rea, el poate fi des­ființat și înlocuit cu altceva; dacă nevoia o va cere , ceea ce-l intere­sează pe d. Mussolini mai presus de orice este însă unitatea sufletească a poporului italian, o unitate de fond, iar nu numai de formă, pen­tru a cărei realizare toate mijloa­cele sunt bune, dacă duc la scop. Italia l-a înțeles și îl urmează fără șovăire și fără murmur. Așa se face că astăzi, Italia este singura țară fără greve, fără de­monstrații, fără atentate, cu un cu­vânt fără primejdioase probleme sociale. Dacă­ vremurile vor cere un pas către dreapta, sau unul către stân­ga, d. Mussolini îi va face cu curaj, urmat de întreaga națiune, fără nici o notă discordantă." Iată ceva, cu care nu se poate lăuda nici o altă țară. In asemenea condițiuni, privind cu mândrie înapoi, fascismul poate fi sigur și de ziua de mâine. Este ceva foarte folositor de în­vățat din experiența de 10 ani fascismului italian, mai ales pentru a noi, cari, imitând formele democra­­tico-egalitare apusene, am rămas tot la vechiul fond oriental. D. fie, scumpa tara, pilota mea ie manca și puterea mea ie iubire. M­ae firpsca lina economiei Să fie trași la răspundere cerii spiritului de economie Astăzi este sărbătoarea econo­miei, organizată de oficialitate. Pentru a stimula spiritul de e­­conomie al cetățenilor, mai ales al celor mărunți, ni se dă ca exemplu minunile sou-ului pus zilnic la pușculiță și apoi la casa de economii, de francezul mijlo­ciu, din care s’au strâns sutele de miliarde, pe cari s’a clădit apoi prestigiul și puterea statului fran­cez, în afară și înlăuntru. Exemplul este bine ales, dar nu pe deplin convingător, dacă nu ni se arată și cum s'a purtat Statul francez față de economii­le cetățenilor. Făcut-a el confiscări de capi­taluri mobiliare, sau inflație pre­meditată? Imprumutatu-s’a el de unde a putut, cât a putut și cum a putut, pentru ca la un moment dat, din cauza neorânduelii financiare să ajungă în insolvență și să le spu­nă creditorilor, n’am de unde să vă plătesc sumele împrumutate, lăsați-mă in pace? A rostit cineva în Franța, teo­ria­ că averile mobiliare nu sunt garantate de constituție ca și cele imobiliare? Cerut­ a cineva inflația, pentru ca peste noapte, cetățenii eco­nomi să fie deposedați în favoa­rea celor risipitori? Nu, statul francez nu a făcut nimic din toate acestea. Din con­tră ,a luat, de câte ori nevoia a cerut-o, măsura de a proteja pe cei economi. Dacă oficialitatea franceză ar fi procedat, față de economiile particularilor, așa cum se pro­cedează la noi de un an încoace, așa cum a procedat d. Argetoia­­nu și cum ar proceda, dacă ar fi la putere, d-nii Iunian și dr. Lu­­pu, atunci Franța cea respectată și temută azi în toată lumea, ar avea o situație asemănătoare Ro­mâniei. Bugetul public nu i s-ar solda cu 15 la sută deficit, ci cu 60 la sută, ca al nostru. Franța ar alerga după ajutoare străine, supunându-se controlului Ligii Națiunilor ca noi; francul ar os­cila în bătaia vântului; traiul s-ar scumpi fără nici o cauză logică; ogoarele i-ar rămâne pârloage și economiile cetățenilor particu­lari ar alerga după tot felul de plasamente nefirești, pentru a scăpa de urmările deprimante ale unei legiuiri de aventură. In fine, Statul francez, și, oda­tă cu el, întreaga națiune, ar fi la doi pași de anarhia monetara, e­­conomică și socială, cum­­ este statul român. Iată de ce credem că numai exemplul faimosului gologan, eco­nomisiți de francezul de mijloc, nu este convingător pentru noi, astăzi. In manifestațiile publice ce avea loc pentru dezvoltarea spi­ritului național de economie, tre­­bue să se arate mai ales toate greșelile făcute de statul nostru, toate atentatele comise de el con­tra economiilor particulare. Și, recunoscându-se greșelile trecutului, să se ia angajamente de cumințenie pentru viitor. In special, în aceste momente, să se repete replica d-lui Miro­­nescu, — dată d-lui Iunian, de pe banca ministerială, că vom apă­ra stabilizarea leului așa cum ne apărăm granițele. Căci, cum poți cere și devalo­rizarea banului, și economii, în acelaș timp? De ce să se economisească iei, astăzi, când peste câteva luni ei ar putea valora pe sfert, sau a zecea parte? nu Nu este adevărat că românul este strângător. Risipitori sunt, la noi, numai aceia cari câștigă fără muncă, în special paraziții bugetului public. Româ­nul de mijloc este un excelent strângător, el leagă gologariu cu șapte noduri. Țăranul român este tot atât de aprig econom. Să ne reamintim numai nemăsurata lui dorință de a fi proprietar de pă­mânt, pentru a cărei realizare își rupe de la gură ultima bucată. Românii sunt un popor tot atât de strângător, cât și francezii. Ei sunt însă guvernați de ele­mente străine intereselor și idea­lurilor lor. Sărbătoarea economiei trebue să fie la noi mustrarea întregii națiuni, adresată guvernanților, risipitori ai banului public și bat­jocoritori ai muncii fără preget a poporului, pe care o nimicesc cu un articol de lege, plămădit între două chefuri. Să creeze statul condiții de si­guranță, de stabilitate, de ordine, să garanteze respectul angaja­mentelor liber consimțite și, mai ales, să dea întâi el exemplul eco­nomiilor. Căci poporul nu trebue să fie îndemnat să facă economii, le face și fără îndemn de sus. El cere însă să nu le facă za­darnic, să nu-i fie sfeterisite peste noapte prin fantezii arge­­toianiste, radianiste și iunianiste. Cel mai bun îndemn la econo­mii, în timpul de față, la noi, nu poate fi decât tragerea la răs­punderea celor ce au distrus e­­conomiile de până aci și spiritul de economie în viitor. Altă manifestație nu ar fi ne­cesară, cu ocazia sărbătorii eco­nomiei. Și nici nu ar folosi la nimic, dacă corbii economiilor vor fi lăsați liberi, să ruineze ceea ce a mai rămas în picioare, din spiri­tul de economisire al poporului. I, O poveste cu medici în Iașii copilăriei mele, mai în­­bătrânit și mai pustiu decât ori­când, în cetatea avânturilor cul­turale, a d-lui Demostene Botez, a băsărabencelor exotice și neexo­­tizante, a lui Eminescu, a trotua­relor cu văi și munți, cu pajiști și mocirle, în patriarh­ala urbe a d-lui A. C. Cuza, care nu-și vrea construcții să despice cerul, nici aglomerații de mulțimi pestrițe, nici sgomote să-ți încurce digestia și care din toate cuceririle teh­­­nice ale ultimului deceniu nu se poate lăuda decât cu cele trei pră­vălii de mezeluri ale cernăuțeanu­­lui Podsudek și cu o sucursală a ratatei cafenele „Corso”, — în Iașii visurilor și al mândriei ro­mânești, am auzit următoarea po­veste : — Am pătimit de­ o boală grea. Intrată în convalescență medicul mi-a recomandat scurte plimbări. Trebuia să mă redeprind încet, în­cet, cu mișcarea, după o nemiș­care de câteva luni, cât stătusem țintuită în pat. „Cum însă sunt funcționară la căile ferate și concediul îmi expi­rase, am cerut o prelungire și, conform regulamentului, am pri­mit vizita unui medic ceferist. Mi s’a acordat o nouă învoire de două săptămâni. Nu se putea alt­fel ,căci eram slabă de păream mai mult umbră decât femee. „După trei zile, ascultând sfa­tul medicului meu curant, am eșit să fac câteva sute de pași în stra­dă, și... — Ați leșinat, de­sigur. — Da de unde... M’am întâlnit cu d. medic ceferist. — Cel cu prelungirea conce­diului? — El... Și mi-a poruncit să mă întorc îndată acasă. Nu m’am în­tors, și a doua zi chiar am avut rezultatul acestei cutezanțe: mi s’a suspendat concediul. — Și ce-ai făcut? — Ce puteam face? M’am dus la birou. — Așa umbră cum erai? — Da, așa cum eram. Altfel riscam să mi se dea un concediu nelimitat. Consecințele? Priveș­­te-le și d-ta... Nu m’am mai putut întreba și sunt și azi bolnavă. Mi-am odihnit mai îndelung privirea pe fața povestitoarei. Erau, în adevăr, în cutele ușoare pe cari mai mult necazurile decât vârsta începuse să le încrețiască, semnele suferință. — Ai încercat, desigur, după aceea, să ai o explicație. Ce-a spus de medic ceferist? — Ce să spun... Că dacă mă plimb pe stradă, ce fel de bol­navă sunt? De­cât să mă plimb, mai bine să vin la slujbă. — Simplu și clar! — Am încercat să mai revin. M’am plâns celor mai mari, am cerut să fiu reexaminată. Dar ni­meni n’a avut timp să mă asculte, și... — Și? — Și-așa. Doamna funcționară ceferistă tăcu, resemnată. Era, probabil, dintre cele cari nu cunosc nici binefacerile influențelor simandi­coase, nici înrâuririle indulgen­țelor feminine. O nebună gonind după dreptate, o idealistă, o e­­șancă de plămădială veche, așa cum erau toate pe vremuri și cum mai sunt și azi încă, multe. — Sunt mulți medici la servi­ciul d-tră, doamnă? — Vre­o doisprezece. Câte unul de fiecare specia­litate și un me­dic șef. Un vânt rece sufla din­spre dealurile Birnovei. Frunze gal­bene se scuturau cu foșnete tris­te. Vorbirăm despre altele. O pro­fesoară de curs primar se plângea că directorul ei o persecută pen­tru că nevastă-sa se sfădise cu mama unei eleve pentru care cu­­vântătoarea intervenise odată la o scutire de taxe, — ori cum aga ceva. Și pe urmă, prin nu știu ce legătură de idei : — Cinci luni n’am primit nici un ban din leafă. In clipa următoare se vorbia despre cataif cu frișcă, despre bridge și despre d. Argetoianu. Eșenii sunt anticonversioniști. Mai ales esencele. Conservația putea deveni agreabilă. Dar gân­dul medicului ceferist cu suspen­darea concediului, mă persecuta. Mi se părea nefirească nepăsarea aceasta în fața suferinței, mai ales în Iașii sufletelor blajine și înțelegătoare. Un medic! — O să ningă, zise cineva. — îmi place grozav omătul, complectă o fetiță blondă, bătând vesel din palme, începuse o ploae repede rece. Picuri mari băteau în gea­și mari. — Ce-ar fi dacă am face ploacă de foc? — propuse gazda. Doamna ceferistă cu concediul suspendat, se zgribuli lângă sobă de par’că ar fi început să-i simtă căldura. Se plângea de dureri as­cuțite în coaste. C. Blefoea Reveniri misterioase Se­­ anunță că unul dintre inde­zirabilii trimeși peste graniță a­­cum două săptămâni, tripotorul Joseph Sclta, s’a reîntors în țară. Chestia aceasta devine foarte interesantă. Se știe că o legiune întreagă de măsluitori de cărți năvălise la noi. Acești păduchi îngrășați din exploatarea diver­selor cariote bucureștene și bal­neare au venit în conflict cu fra­ții lor de meserie din țară, căci avem, slavă Domnului, și noi destui exploatatori de tripouri. Caniotarzii naționali s’au înmul­țit în ultima vreme și au devenit o forță. In lupta care s’a dat, d. Letta și tovarășii săi Rossi, Bloch, Do­­menico, Gerard, etc., au fost în­frânți și nevoiți să plece spre meleagurile lor. Măsură dreaptă, indiferent în urma căror intervenții a fost lua­tă. De ce-ar fi fost tolerați la noi toți acești posesori de bogate caziere, puși sub supraveghere în propria lor patrie. Nu li se pu­tea atribui nici măcar titlu­ de teh­nicieni specialiști, căci, am spus-o și mai sus, avem produse­le noastre naționale experte în materie. Dar ploșnițele s’au refugiat la Rusciuk și de acolo au început operațiile intervenționiste pen­tru anularea hotărârii de­ expul­zare. Și iată că unul dintre ei, d. Joseph Setta a izbutit. Iar cei­lalți, probabil, așteaptă să le vie rândul. Ce s’a petrecut? Cum a deve­nit indezirabilul expulzat dizira­­bil? Mister. Dar ni se pare că d. ministru de interne ar trebui să se intereseze de aproape de toa­tă chestia aceasta. Se operează peste capul d-lui ministru­ Miha­­lache și se operează urât. -—---------------------—~ — ------------—«—

Next