Epoca, februarie 1934 (nr. 1509-1532)

1934-02-01 / nr. 1509

Hr. 1509 3 lel Joi 1 Februarie 1934 REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI, PASAGIU­. ROMÂN {INTRAREA PRIN CALEA VICTORIEI)! RECLAME și INSERȚII ce primesc la adorația ziarului și la telit« agențiile de publicitate Telefon: 3.82-11 Ziar »1 partidului conservator.­­ Fondat în anul 188A de NICOLAE FILIPESCU fie, scumpa tara, puterea mea de manca si paterea mea de iubire. Nicelae rinpesca Corijarea democrației rectificarea mentalității politicianiste D. I. Mihalache, șeful partidului n­ațional-țarănesc, și unul din ex­­ponenții cei mai autorizați ai de­mocrației noastre integrale, a re­cunoscut — într‘un recent discurs ținut la Ploești — că‘ unele prac­tici politicianiste, atribuite, în mod voalÉ, chiar propriului său partid, sunt de natură a compromite ire­mediabil ideia democratică la noi. D-sa, stăruind — între altele — asupra ideilor forte: libertate, e­­galitate și dreptul de control, care ,stau la baza oricărui regim demo­­r­atic, a conchis, că se impun unele corective regimului nostru actual, în sensul de a se asigura Țării in­strumentul de guvernare, de gos­podărie intensă și de disciplină. Acest instrument de guvernare, n­u poate fi obținut — contrar ve­derilor d-lui Mihalache — prin re­­smrm­area Statului și nici prin de­zorientarea spiritului public, pro­voacă perturbațiuni grave și con­duc în haos.­­­ De altfel însăși doctrina demo­cratică, este de acord, în a recu­noaște, că desele legiferări, indică, în mod manifest, funcțiunea anor­mală a statului juridic. Statul juridic — și în concepțiu­­inea celui mai avansat liberalism — aut înseamnă: nici tirania număru­lui, nici domnia incompetenței, du­pă cum nu înseamnă: nici irosirea, f fără sancțiuni, a avutului public. Statul juridic înseamnă: consa­crarea meritelor și erarhia valori­lor și integrarea în stat a tuturor forțelor lui constitutive. Nici o reformă și nici o legife­rare, nu pot da omogenitate și tă­rie statului, dacă nu sunt observa­te aceste comandamente de esența strict democratică. Dar noi nu am avut niciodată sta­tul democratic, în adevărata lui accepțiune, iar regimul democrației integrale post-belice a fost un re­gim așa de hibrid, că însăși neo­fiții democrației sincere sunt a­­dânc impresionați de rezultatele la care am ajuns. Regimul democratic de la 1866, ne*a fost impus sub imperiul trans­formărilor social-politice ale Euro­pei, din prima jumătate a veacului al XIX-lea și de mai târziu. Statul democratic de la 1866 și până la marele război a fost su­plinit, în lipsurile lui de bună func­ționare, de forța politică în inte­rior, de autoritatea marelui și în­țeleptului nostru rege Carol I, ca­re, susținut de patriotismul lumi­nat al oamenilor noștri de condu­cere, a putut­­ impune guverne ca­pabile și statornice. Și a trebuit să impună — El, re­gele — acest lucru, întrucât nu­mai sub stabilitate politică se poa­te face operă constructivă. Pe lângă forța politică, din inte­rior, statul democratic de la 1866, a fost suplinit în lipsurile lui și de forța economică, din afară, forța tutelară a marilor puteri capita­liste, din partea cărora ne-am bu­curat de mari credite, pentru refa­cerea și organizarea vieței econo­­mico-social-politice a statului ro­mân. Pentru cine cunoaște evoluțiu­­nea statului român, nu este de loc surprinzător, că în această perioa­dă de încropire a democrației ro­mânești, unul din cei mai vajnici apărători ai libertăților românești, și în opoziție veșnică cu liberalis­mul șovăelnic și uneori perfunct al timpului, era conservatorul boer Nicolae Filipescu, ridicat, în copi­lărie, in Elveția democratică trăit în adolescență în Franța re­si publicană. Nicolae Filipescu, care a trăit pe planul realităților stricte, și a fost pentru epoca lui, un mare vi­sionar, spunea la 1894: „Constituanții dela 1866, nu ar fi făcut, desigur, o operă glorioa­să, dacă s-ar fi mărginit a ne da o simplă declarațiune de principii, dacă ar fi făcut numai o listă, o nomenclatura a libertăților zise necesare. " Ei au avut insă meritul să ne dea, itu­rt o operă complectă, cum este Constitutiunea, pe lângă li­bertățile publice și garanția acestor libertăți. Ei au organizat mecanismul for­țelor publice, cu toate chezășiile necesare, astfel încât să poată funcționa, garantând liberul exer­cițiu al libertăților. Ei au organizat corpul electoral, în așa mod, încât au dat fiecăruia dreptul potrivit cu gradul lui cul­tural, cu inteligența lui, cu averea și gradul lui de independență“. Și enunța adevărul etern — verificat sub toate regimurile de­mocratice — când spunea: „Conservatismul, prin firea lui asigură unei țări, cea mai întinsă libertate. Libertățile publice nu pot să aibă o desvoltare mai mare, nu pot să fie mai în siguranță, decât sub un re­g­im conservator“. Și explica acest adevăr axioma­tic: „Alături de elementele neschim­bătoare ale unei Constituțiuni, sunt și elemente schimbătoare, acelea ca­re­ sunt supuse unei constante și necesare prefaceri. „Cu cât ceea­ ce trebue să fie fix și permanent, în unei țări, este mai bine instituțiunile asigurat, cu atât se poate lăsa latitudine mai multă exercițiului libertăților și poate fi mai liber avântul opi­­niunii publice, fără temere de a se zdruncina temeliile societății”. „O națiune nu poate să aibă drept temelie numai mobilitatea pasiunilor populare. „Nu sunt câteva principii de gu­vernământ, există câteva institu­­țiuni mari, cum este: Proprietatea, Religiunea, Monarhia, care sunt oareși cum principiile esențiale ale societății și care nu pot fi puse zilnic în discuțiile și periodic la vot“. Vibra, în glasul lui Nicolae Fili­­pescu, ecoul adâncurilor ancestra­le ale unei națiuni, care a știut să reziste tuturor vicisitudinilor secu­lare. Era afirmarea tradiționalismului evoluționist, strâns legat de princi­piul monarhic. Era urmărirea unei politici, care tindea mai întâi la reformarea o­­mului, la reformarea spiritului pu­blic, prin ridicarea culturală morala a maselor populare, la re­și formarea moravurilor și paralel cu ele la celelalte reforme. Lipsiți d­ după război — sub re­gimul democrației integrale, de forțele reale, care au suplinit lip­surile statului democratic ante­be­­lic, am ajuns la rezultatele pe care înregistrăm astăzi. Nu în formule și reforme, vom găsi scăparea, ci în noastră la tradițiunile întoarcerea sănătoase ale statului.. Dar pentru acest lucru, se cere schimbarea mentalității politiciani­ste a oamenilor noștri de condu­cere. Numai într-o politică conserva­toare — și consevatismul este de esența democrației — vom birui. Conservatism nu înseamnă reac­ționarism. Democrația republicei federale elvețiene, s-a clădit pe tradiționa­lism, pe sufletul"­de veacuri » can­tonului, care a rezistat deopotrivă imperialismului din afară, ca și forțelor revoluționare din interior, deci pe conservatism. Dar conservatism mai înseamnă: consacrarea meritului, erarhia va­­­lorilor, cinste și legalitate. Politicianismul nostru, rectifi­când­u-­și mentalitatea, în acest în­țeles, se vor găsi ușor corectivele - singurele, —, care , să asigure , aici instrumentul de guvernare, de gospodărie intensă și de disci­plină. I. G. loan Un memorandum englez in chestia dezarmării LONDRA, 30. (Rador).— Memorandul britanic des­pre care a vorbit sir John Simon ori după amiază, a fost adresat la Paris, Ber­lin, Roma, Washington, Bruxelles și Varșovia. In cercurile bine infor­mate se afirma aseară că acest document ar fi con­form, in substanța sa, cu propunerile făcute Mier­curi în ședința comitetu­lui ministerial al dezar­­mării, și supuse­lot con­siliului de miniștri de sir John Simone. In memo­randul trimis guvernelor interesate ar fi vorba de un compromis între pre­tențiile germane și cercu­rile franceze de garanție. Cărțile pe față Guvernul Daladier nu poate fi privit de­cât cu o deosebită simpatie in Ro­­mânia. Nu mai târziu ca în pri­măvara trecută noul șef al guvernului francez ne­­a dat dovada sentimente­lor sale de prietenie, lu­ând inițiativa modificării radicale a textului muso­­linian al pactului celor patru. De data aceasta, d. Da­­lsdier este și ministru al afacerilor străine. In această calitate d-sa va avea prilejul să condu­că direct politica externă a Franței. Aceasta va fi: conversații cu Germania fără intermediari. Cu constituirea noului guvern francez centrul po­liticei continentale înce­tează de a mai fi la Rem­a pentru a se deplasa la Paris. Iată încă un element care nu poate să ne dis­placă nouă românilor. O apropiere franco-ger­­mană va avea ca efect si­gur liniștirea Europei. Poți să ajungi la pactul in patru începând cu pac­tul în doi iar nu la pactul în doi, începând prin pac­tul in patru, când scopul urmărit de Italia este izo­larea Franței. Printr’o înțelegere în­tre Paris și Berlin rolul Italiei redevine ceiace n’ar fi trebuit să înceteze de a fi, adică corespunză­tor cu bogățiile sale, cu întinderea teritoriului său, și cu trecutul armatei sale. Iportrofia unei puteri grație dezbinărilor puse la cale de dânsa în cele­lalte tabere, tabere ne­spus mai puternice decât dânsa, constitue o situație anormală si nesănătoasă care nu poate să se per­­man­etizeze. Intre Germania și Italia există astăzi litigii latente mai adânci de­cât între Franța și Germania, ceia­ce nu împiedică politica musuliniană de a-și face treburile cu Germania im­potriva Franței. A sosit momentul de a se da cărțile pe față. Sperăm că conversațiile dintre d-nii Hitler și Dar­ladier vor da rezultatele dorite de ambele părți. In ce ne privește pe noi, nădăjduim din tot sufle­tul că ele vor izbuti. Este suficient să arun­căm o privire in treacăt asupra ziarelor italiene începând cu „Corriere de la Serra” și sfârșind cu „Il solto fascista” ca să fim pe deplin edificați a­­supra naturii sentimente­lor musoliniene față de noi. Acest ultim ziar face pe față apologia crimei poli­tice. „Un student oare­care, sau un naționalist izolat, ar putea să se incăpăține­­ze in ideea independenții față de străinătate înde­plinind un gest necugetat, scrie „Il solto fascista“, după ce se ocupă pe larg de persoana d-lui Titulescu. Ne vom mulțumi să răs­pundem acestui ziar atât de bine documentat asu­pra măsurilor de siguran­ță ce se pot lua in Româ­nia, că în Italia s’a resta­bilit pedeapsa cu moartea pentru a proteja persoa­na ducelui, victimă a vre’o zece atentate. Și nu mai târziu ca a­­cum două săptămâni, un mare istoric italian, de reputație mondială, Fer­­rero, ne povestea în ziua conferinței d-lui Perie­­țeanu la Geneva, că cu două ore înainte de tre­cerea lui Mussolini, toate străzile pe care urmează să le parcurgă ducele sunt evacuate de poliție. S’o fi temând și fascis­mul de glonțul unui națio­nalist izolat? GRIGORE FILIPESCU încredere în noi Acesta e titlul unui judicios articol pe care-l semnează d. Wladimir î d’Oronerson în „Le Temps”, prin care recheamă­­încrederea Poporului francez în propriile lui forțe: „încredere în noi în ordinea economică, încredere in noi în­ ordinea socială, încredere în noi în ordinea diplomatică, în­credere în noi în ordinea spi­rituală, încredere, încredere, încredere” reclamă d’Ornesson și tezaurizarea se va șterge, flagelul șomajului va dispare, situația diplomatică a Franței se va ameliora, iar poporul își va regăsi geniul, sufletul și pu­terea creatoare. Articolul e de o elocvență co­pleșitoare, căci e presărat cu exemple din alte țări, cari, în­chizând ochii în fața crizelor de tot felul, nu au stăruit de­cât pe calea refacerii încrede­rii populare în propriile-i for­țe. „Regimul național socialist, spune d. d’Ormesson, nu a adus massejor realizările magice fiu furate. Din punctul de vedere so­cial, e o mare distanță între eare ehism­il hitleri­st s și realiză­rile celui de al treilea Reich. Cu toate acestea credința­ hit­­leriană nu a slăbit de fel. Un francez care a călătorit recent prin Germania, s’a mirat, în fața unui nazi pur sânge că ti­neretul german nu e demora­lizat de schimbarea de front a cârmuitorilor, în materie fi­nanciară și economică: „a­­cestea sunt chestiuni franțu­zești”, i-a răspuns tânărul hit­lerian. Revoluția hitleriană a fost exclusiv un act de credin­­ța*­­ e­nergia poporului italian și fa­cultățile lui creatoare la un înalt grad. Pretutindeni expo­ziții, manifestații, demonstra­ții ale vitalității italiene. Pentru călătorii se fac toate înlesnirile cu­ putință. Cei din sud vizitează regiunile bogate din nord. Cei din nord merg să admire frumoasele ținuturi din o circulație intensă curge sud, în vinele provinciei. Ritmul vieții o vesel. Italia suferă de criză și încă adânc, dar nu arată. Are încredere în ea, căci o­­mul extraordinar care o câr­­m­uește întreține în mod supe­rior, în fiecare zi această cre­dință. Să luăm Statele Unite. Asis­tând de departe la experiența de acolo, o prețuim rău și u­­neori nedrept. Se poate că me­todele președintelui Roosevelt să fie empirice, poate chiar primejdioase se poate ca par­tida să se piardă. Viitorul va arăta. Dar în așteptare, constat că această țară, aflată acum cât­va timp în ajunul unei revolu­ții (și ce repercusiuni teribile ar fi avut această revoluției), și-a recăpăta încrederea și a­­ceasta datorită curajului cu a­­devărat magnific de care a dat probă un om care, pentru a-și salva patria, nu s-a sfiit să aibă imaginație, și îndrăzneală. Astfel, în toate părțile, resor­tu­rile spirituale sunt întinse la maximum. Popoarele sunt duse de credinți... Acgi cari­le carc­ ix.&$/i: '4n rtf*fai‘\wș fi țy^nî blema. card c psihölogick”. Cele de mai sus sunt, ca să zicem astfel, premize* consta­tări teoretice. Incheindu­-și articolul, d. d’Ormeson a trebuit să treacă și la propuneri practice, ca să nu dea tăria din urmă. Iată-le: „Destul cu politicianii cari ne amețesc cu nesuferitul lor joc de certuri de partide! Destule polemici cari ne storc, destule intercalomnii cari ne degra­dează! Să lucrăm pentru a re­da încrederea acestei țări, căutăm oamenii — ori cari Să ar fi — în stare de a-i reda acea­stă forță vitală. Nu altă problemă decât există o aceasta”. Și nici în România nu exis­tă o problemă, alta decât cea din Franța adăugăm noi. Vom reuși să o dezlegăm? locuirea ambasadorului Angliei la Tokio LONDRA. 30 (Rador). 1 Gu­vernul a decis să numească pe Sir Robert Clive, ambasadorul britanic pe lângă Sfântul Scaun, ca amba­sador al Angliei la Tokio, in locul d-lui Andley. & LONDRA. 30. (Rador). — Ofi­cial se anunță că Regele George a aprobat numirea d-lui Robert Cave, actual ministru al Angliei pe lângă Vatican, în postul de ambasador al Angliei la Tokio. Presa agricolă franceză conferința d-lui Periețeanu despre ,,Le Bulletin des halles, bour­s ses et marches” cel mai mare cotidian agricol francez, se o­­cupă în numărul din 16 ianua­rie, pe larg, de conferința ținu­tă la Muzeul Social din Paris de d. ing. Al. Periețeanu. Publicăm în traducere, în ce­le ce urmează, expunerea zia­rului numit: „Sub auspicile legației româ­ne din Paris, d. Alexandru Pe­­riețeanu, fost ministru și direc­tor general al C. F. R„ a ținut o conferință în scopul de a ex­pune publicului problema agra­ră și repercusiile ei asupra crizei mondiale. In fața unei a­­sistențe numeroase și alese, d. Florin Truchy, membru al insti­tutului, ne-a prezentat pe ora­tor, elogiindu-i sub toate rapor­turile. De altfel, ne-am dat seama i­­m­ediat de înalta competință și mai ales de bunul simț al ace­stei personalități, punctul de plecare al conferinței sale a fost legea ofertei și cererii, pe care noi am expus-o adesea cititori­lor. Pe bună dreptate, oratorul a observat că nimeni, nici produ­cătorul și nici consumatorul, nu se poate sustrage acestei legi a­­totputernice, care fixează pre­țul de­ vânzare efectivă a unei mărfi, adică valoarea ei reală. A vorbit apoi de problema pre­țului de cost. 1). Periețeanu a observat că el reprezintă o bază în jurul că­ruia trebue să oscileze cel de vânzare: în caz de­ subproducție, prețul de vânzare e superior celui de cost, în proporția coresponden­tă a cererii, iar în caz de supra­producție, prețul de vânzare interior celui], 4% epsh­yik <3%IVc.Ij fun­zitivul e­­ste>­i<­u tn primul caz, producția e bene­ficiază; în al doilea, ea lasă o pagubă. Supracapitalizarea unei afa­ceri aduce pierderi, prin faptul că duce la un preț de cost foar­te urcat, din cauza obligației producătorului de a ține soco­teală de conservarea capitalu­rilor angajate în afacere. Dar oratorul consideră că le­gea generală a ofertei și cererii nu se află handicapată decât într-un singur caz, anume în ca­zul de azi. Descoperindu-se fără conte­nire noui surse de producție, cererea nu o poate urma conti­nuu, căci consumația nu se poa­te dezvolta fără oprire; ea are o margine. Până la acest punct al confe­rinței, suntem de perfect acord deși facem oarecari rezerve în ce privește „handicaparea legii cererii și ofertei”, de care vor­bește oratorul. Considerăm în adevăr, că ceea ce pare a fi un „handicap”, nu este decât o „violare” a legii. Dacă mișcarea degresivă, co­respunzătoare presiunii conti­nue a ofertei, ar fi fost lăsată să urmeze prețului aur, s’ar fi pro­vocat poate ruini teribile, dar numai în timpul unei campanii de lucru, pe când azi avem im­presia că vom avea aceleași lu­mi, dar întinse pe mulți ani! o­­dată atinse prețurile neremune­­ratorii, producția s’ar fi restrâns de la sine. Din nenorocire, interesele, particulare s’au opus acestei e­­voluții sănătoase, fără să-și dea sama că ea nu poate fi înlătu­rată până în cele din urmă. D. Periețeanu trece apoi la a doua parte a conferinței sale: .acela ce vrea să trăiască, tre­bue să lucreze!” Adăugăm că „a lucra” nu însemnează a te bucura de fructul muncii veci­nului, ci­ a creea un element de bogăție, necesară colectivității. Oratorul observă că marea revoluție economică a secolului XIX s’a datorit invenției mași­­nei cu vapori și a celui XX co­respunde motorului cu combu­­stiune internă. Noi am expus adeseori citito­rilor influența unei asemenea invenții în ce privește traficul maritim: păcura contra cărbu­nelui, astfel că suntem de acord cu conferențiarul. Dar care poate fi eșirea din­­tr’o asemenea situație pentru massele agrare cari, prin meca­nizare, vor putea cultiva și munci câmpul mult mai ușor? De unde ar putea veni noua pu­tere de cumpărare a populații­lor globului, care azi desfac produsele atât de greu? Mărturisim că în această pri­vință nu suntem tocmai de a­­cord cu oratorul, care vede o motorizare complectă a agricul­turii. Țăranii și lucrătorii agricoli cari vor cădea în șomaj, vor fi angajați cu timpul în uzinele de fabricat motoare și prin a­­ceasta se va opera o concentra­re a populației în orașe. D. Periețeanu vede născân­­du-se in acest moment o mare primejdie socială întrucât par­­poțiu­ge si Usu^Btibile. toii ■ «Ai. Lu­lCi, v. c» j JUiiv>«i­i‘­î-iK­.I­­.iii* ze.iic.i țărănești asupra orașelor, dacă solidaritatea națională nu va face un zid de netrecut con­tra dezordinelor. • Sunt de prevăzut izbiri îna­poi, cu atât mai mult cu cât o­­ratorul prevede o evoluție foar­te lungă. Noi nu semnăm pentru acea­stă durată, căci: 1) nu ■­­ de acord cu această prevederi., 2) cititorilor li s’ar face părul măciucă. Terminați subliniind marele interes al acestei conferințe, as­cultată cu cea mai mare atenție de un public interesat de pro­blemă, D. Periețeanu a demonstrat, pe bună dreptate, ca trecem a­­cum la un nou stadiu de civili­zație și ținerea morții la trecut nu servește la nimic. In acest punct, suntem cu to­tul de părerea sa. Aviz oameni­lor noștri de stat. D. Truc­y, membru al insti­tutului, a închis conferința printr’un expozeu foarte intere­sant, în care l-a felicitat pe era­­pentru conferința sa de „cel mai mare interes actual” și a terminat, relevând cu ceva mai mult optimism concluzia­­ Urăto­rului, observând pe bună drep­tate că trebue, contra oricărui pesimism, să avem încredere în puterea de adaptare a omului și în solidaritatea umană în fața unui pericol social și internați­onal de asemenea proporții”. Politica școlara inaugurată de d. dr. C. Angelescu, actual mini­stru de instrucție publică, a adus un reviriment în sufletul colec­tiv. S’au găsit mijloace de a se curma marea tragedie a celor peste 8000 de învățători șomeri. Ceia ce înseamnă foarte mult pentru mișcarea didactică a me­diului rural. In primul rând s’au înmulțit posturile. Acest lucru ne îndreptățește să credem că prin sporirea învăță­torilor s’a înțeles să se pornească, o ofensivă contra analfabetismu­lui rural și contra obstrucționi­­smului minoritar. Suntem sigura țară din­ Euro­pa în care astăzi există 74%­o ne­știutori de carte și 99%) minori­tari cari nu cunosc încă limba națională. D. ministru C. Angelescu a in­trodus până in prezent o chel­tuială de 7.000.000 lei lunar în bugetul ministerului instrucțiu­­nei publice, pentru întreținerea posturilor din înv. primar, noui înființate. Știind că de la 1928 încoace, in­strucția națională a fost com­­plectamente abolită în regiunile minoritare, lăsându-se întreaga libertate de acțiune, atât ,în ceia­ce privește cultura cât și în ceia­ce privește educația națională, elementului minoritar, așteptam să vedem că pașii d-lui dr. Ange­lescu se îndreaptă acolo. Dar ne-am înșelat. Cercetând tabela numerică a posturilor noui înființate, vom găsi că majoritatea sunt îngră­mădite în Vechiul Regat, Dobro­­gea Nouă și in regiunile româ­nești din Ardeal. rile rele spun că la o școală cu 70 elevi din jud. Buzău, unde erau deja 4 posturi, s’au mai înființat încă 3. Nu vrem să acuzăm prin nimic acțiunea d-lui dr. Angelescu. Treaba sa, dacă vrea să du­bleze populația Buzăului cu în­vățători. Dar avem dreptul să ne între­băm de rostul sacrificiilor mate­riale pe care le face Statul. Și credem că mai bună între­buințare s’ar fi putut da acestor sacrificii, dacă s’ar fi trimis ju­mătate din nouii învățători nu­miți, sus in părțile secuești din munții Harghita și mai sus, la granița de Nord a țării, în părțile rutenești d­e pe valea Prutului, a Siretului și a Ceremușului, unde nu există școală națională. ROMÂNII SECUI NU ȘTIU ROMÂNEȘTE De la unire și până astăzi sunt 15 ani. Nu vom acuza generația veche a­ războiului, că nu și-a­ a­­propiat măcar în parte limba na­țională. Ne gândim numai la ge­nerația proaspătă de după răz­­boiu, la primele serii de absol-Recordul îl deține Buzăul. Gu­­lienți ai școalei primare, cari s’au născut și au trăit sub tricolorul României Mari, și căutăm cu microscopul să găsim un atom de influență ro­mânească în educația, in culti­varea, in instrucțiunea și în lim­ba acestor copii români. Dar în zadar. Nu găsim nimic. De cum începi să treci de ba­riera Odorheiului, spre Miercu­rea Ciucului, în sus pe povârni­șurile munților Harghita, ai im­presia că te afli în țară străină. Satele se țin lanț și sunt sate robuste, începând cu Satu-Mare, Homorod, Capalnița, Vlăhița. Mi­nele de fier și până pe crestele Bicazului nu întâlnești nici o slovă românească. Acesta este ținutul locuit de secui. Un ținut foarte bogat. Am stat peste trei luni prin a­­ceste meleaguri. Și am suferit enorm din cauza „lepădării” în care Statul Român a știut să se comporte față de cele mai sfinte se­ntimente și interese naționale. Populația aceasta secuiască, în general, este formată numai­ din români la origina ei. Nu voiu cita studii etnografice, monografice și biologice cari ple­dează in sensul afirmației mele. Voiu cita fapte și întâmplări. Mă aflam pe valea Humorului, pe­ o creastă, de munte, în spa­tele vilei Contelui Hory mini­strul plenipotențiar al Ungariei în Italia.­­De remarcat că la Ho­­morod-Odorheiu unde este cea mai frumoasă și sănătoasă stație balneo-climatericâ din Transilva­nia, nu vin români, pentru că nu o cunosc. In schimb vin mulți grofi și magnați unguri din Bu­dapesta, cari au pe aici destule proprietăți­. Când de­odată îmi apare în cale un grup de țărani. La port se asemănau cu mol­dovenii noștri. La figură nu aveau nimic de ceia ce este caracteristic unei națiuni streine. Svelți, veseli și spătoși, așa cum sunt țăranii români. Le dau bună ziua și intru în vorbă cu ei. Nici unul nu știa românește. Văzându-mă român s’au luminat la față și le râdeau ochii în cap. I-am descusut... dar degeaba. Ridicau din umeri. In acest timp mai sosi un ță­ran cu trei copii. Două fetițe și un băețel. Mergeau la cosit fâ­nul. Acesta înțelegea românește, dar nu se putea exprima. Ingăima câteva cuvinte. Am­ înțeles că-l chiamă Gheor­­gh­e Alexe. Că el ca și ceilalți sunt români din moși strămoși. Că tot satul Vlahița este format din români. Că el a fost prin 1927 la București după lucru, dar de atunci și până astăzi a uitat lim­ba. Că pe ceilalți ii chema: Petre Stan, Simion Vasile etc. ■ etc. tot nume sadea românești. Copiii erau de 14 — 12 — 10 ani. Crescuți la școala de după unire, cu limba oficială a Statu­lui. Nici unul nu știa românește. Dar nici să-și spună numele, sau al cui este și din ce sat este. Am mers in sate. La școli și la biserici. învățătorii fugeau de rușine din fața unei­ sumare conversații și mai ales de frica unei confrun­tări cu acea realitate criminală. Preotul nu știa nici măcar să sa­lute în românește. Și atunci te întrebi, ca român în țara ta: Ce rost mai au școa­­lele? Ce rost mai au bisericile? Pentru ce se mai cheltuesc atâtea, miliarde, dacă după 15 ani de in­­­s­truc­tie și educație românească. "Continuare in pag. IX:a) DISCUȚII Calamități școlare de BOGDAN POPEEA

Next