Epoca, februarie 1934 (nr. 1509-1532)
1934-02-01 / nr. 1509
Hr. 1509 3 lel Joi 1 Februarie 1934 REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI, PASAGIU. ROMÂN {INTRAREA PRIN CALEA VICTORIEI)! RECLAME și INSERȚII ce primesc la adorația ziarului și la telit« agențiile de publicitate Telefon: 3.82-11 Ziar »1 partidului conservator. Fondat în anul 188A de NICOLAE FILIPESCU fie, scumpa tara, puterea mea de manca si paterea mea de iubire. Nicelae rinpesca Corijarea democrației rectificarea mentalității politicianiste D. I. Mihalache, șeful partidului național-țarănesc, și unul din exponenții cei mai autorizați ai democrației noastre integrale, a recunoscut — într‘un recent discurs ținut la Ploești — că‘ unele practici politicianiste, atribuite, în mod voalÉ, chiar propriului său partid, sunt de natură a compromite iremediabil ideia democratică la noi. D-sa, stăruind — între altele — asupra ideilor forte: libertate, egalitate și dreptul de control, care ,stau la baza oricărui regim demoratic, a conchis, că se impun unele corective regimului nostru actual, în sensul de a se asigura Țării instrumentul de guvernare, de gospodărie intensă și de disciplină. Acest instrument de guvernare, nu poate fi obținut — contrar vederilor d-lui Mihalache — prin resmrmarea Statului și nici prin dezorientarea spiritului public, provoacă perturbațiuni grave și conduc în haos. De altfel însăși doctrina democratică, este de acord, în a recunoaște, că desele legiferări, indică, în mod manifest, funcțiunea anormală a statului juridic. Statul juridic — și în concepțiuinea celui mai avansat liberalism — aut înseamnă: nici tirania numărului, nici domnia incompetenței, după cum nu înseamnă: nici irosirea, f fără sancțiuni, a avutului public. Statul juridic înseamnă: consacrarea meritelor și erarhia valorilor și integrarea în stat a tuturor forțelor lui constitutive. Nici o reformă și nici o legiferare, nu pot da omogenitate și tărie statului, dacă nu sunt observate aceste comandamente de esența strict democratică. Dar noi nu am avut niciodată statul democratic, în adevărata lui accepțiune, iar regimul democrației integrale post-belice a fost un regim așa de hibrid, că însăși neofiții democrației sincere sunt adânc impresionați de rezultatele la care am ajuns. Regimul democratic de la 1866, ne*a fost impus sub imperiul transformărilor social-politice ale Europei, din prima jumătate a veacului al XIX-lea și de mai târziu. Statul democratic de la 1866 și până la marele război a fost suplinit, în lipsurile lui de bună funcționare, de forța politică în interior, de autoritatea marelui și înțeleptului nostru rege Carol I, care, susținut de patriotismul luminat al oamenilor noștri de conducere, a putut impune guverne capabile și statornice. Și a trebuit să impună — El, regele — acest lucru, întrucât numai sub stabilitate politică se poate face operă constructivă. Pe lângă forța politică, din interior, statul democratic de la 1866, a fost suplinit în lipsurile lui și de forța economică, din afară, forța tutelară a marilor puteri capitaliste, din partea cărora ne-am bucurat de mari credite, pentru refacerea și organizarea vieței economico-social-politice a statului român. Pentru cine cunoaște evoluțiunea statului român, nu este de loc surprinzător, că în această perioadă de încropire a democrației românești, unul din cei mai vajnici apărători ai libertăților românești, și în opoziție veșnică cu liberalismul șovăelnic și uneori perfunct al timpului, era conservatorul boer Nicolae Filipescu, ridicat, în copilărie, in Elveția democratică trăit în adolescență în Franța resi publicană. Nicolae Filipescu, care a trăit pe planul realităților stricte, și a fost pentru epoca lui, un mare visionar, spunea la 1894: „Constituanții dela 1866, nu ar fi făcut, desigur, o operă glorioasă, dacă s-ar fi mărginit a ne da o simplă declarațiune de principii, dacă ar fi făcut numai o listă, o nomenclatura a libertăților zise necesare. " Ei au avut insă meritul să ne dea, iturt o operă complectă, cum este Constitutiunea, pe lângă libertățile publice și garanția acestor libertăți. Ei au organizat mecanismul forțelor publice, cu toate chezășiile necesare, astfel încât să poată funcționa, garantând liberul exercițiu al libertăților. Ei au organizat corpul electoral, în așa mod, încât au dat fiecăruia dreptul potrivit cu gradul lui cultural, cu inteligența lui, cu averea și gradul lui de independență“. Și enunța adevărul etern — verificat sub toate regimurile democratice — când spunea: „Conservatismul, prin firea lui asigură unei țări, cea mai întinsă libertate. Libertățile publice nu pot să aibă o desvoltare mai mare, nu pot să fie mai în siguranță, decât sub un regim conservator“. Și explica acest adevăr axiomatic: „Alături de elementele neschimbătoare ale unei Constituțiuni, sunt și elemente schimbătoare, acelea care sunt supuse unei constante și necesare prefaceri. „Cu cât ceea ce trebue să fie fix și permanent, în unei țări, este mai bine instituțiunile asigurat, cu atât se poate lăsa latitudine mai multă exercițiului libertăților și poate fi mai liber avântul opiniunii publice, fără temere de a se zdruncina temeliile societății”. „O națiune nu poate să aibă drept temelie numai mobilitatea pasiunilor populare. „Nu sunt câteva principii de guvernământ, există câteva instituțiuni mari, cum este: Proprietatea, Religiunea, Monarhia, care sunt oareși cum principiile esențiale ale societății și care nu pot fi puse zilnic în discuțiile și periodic la vot“. Vibra, în glasul lui Nicolae Filipescu, ecoul adâncurilor ancestrale ale unei națiuni, care a știut să reziste tuturor vicisitudinilor seculare. Era afirmarea tradiționalismului evoluționist, strâns legat de principiul monarhic. Era urmărirea unei politici, care tindea mai întâi la reformarea omului, la reformarea spiritului public, prin ridicarea culturală morala a maselor populare, la reși formarea moravurilor și paralel cu ele la celelalte reforme. Lipsiți d după război — sub regimul democrației integrale, de forțele reale, care au suplinit lipsurile statului democratic antebelic, am ajuns la rezultatele pe care înregistrăm astăzi. Nu în formule și reforme, vom găsi scăparea, ci în noastră la tradițiunile întoarcerea sănătoase ale statului.. Dar pentru acest lucru, se cere schimbarea mentalității politicianiste a oamenilor noștri de conducere. Numai într-o politică conservatoare — și consevatismul este de esența democrației — vom birui. Conservatism nu înseamnă reacționarism. Democrația republicei federale elvețiene, s-a clădit pe tradiționalism, pe sufletul"de veacuri » cantonului, care a rezistat deopotrivă imperialismului din afară, ca și forțelor revoluționare din interior, deci pe conservatism. Dar conservatism mai înseamnă: consacrarea meritului, erarhia valorilor, cinste și legalitate. Politicianismul nostru, rectificându-și mentalitatea, în acest înțeles, se vor găsi ușor corectivele - singurele, —, care , să asigure , aici instrumentul de guvernare, de gospodărie intensă și de disciplină. I. G. loan Un memorandum englez in chestia dezarmării LONDRA, 30. (Rador).— Memorandul britanic despre care a vorbit sir John Simon ori după amiază, a fost adresat la Paris, Berlin, Roma, Washington, Bruxelles și Varșovia. In cercurile bine informate se afirma aseară că acest document ar fi conform, in substanța sa, cu propunerile făcute Miercuri în ședința comitetului ministerial al dezarmării, și supuselot consiliului de miniștri de sir John Simone. In memorandul trimis guvernelor interesate ar fi vorba de un compromis între pretențiile germane și cercurile franceze de garanție. Cărțile pe față Guvernul Daladier nu poate fi privit decât cu o deosebită simpatie in România. Nu mai târziu ca în primăvara trecută noul șef al guvernului francez nea dat dovada sentimentelor sale de prietenie, luând inițiativa modificării radicale a textului musolinian al pactului celor patru. De data aceasta, d. Dalsdier este și ministru al afacerilor străine. In această calitate d-sa va avea prilejul să conducă direct politica externă a Franței. Aceasta va fi: conversații cu Germania fără intermediari. Cu constituirea noului guvern francez centrul politicei continentale încetează de a mai fi la Rema pentru a se deplasa la Paris. Iată încă un element care nu poate să ne displacă nouă românilor. O apropiere franco-germană va avea ca efect sigur liniștirea Europei. Poți să ajungi la pactul in patru începând cu pactul în doi iar nu la pactul în doi, începând prin pactul in patru, când scopul urmărit de Italia este izolarea Franței. Printr’o înțelegere între Paris și Berlin rolul Italiei redevine ceiace n’ar fi trebuit să înceteze de a fi, adică corespunzător cu bogățiile sale, cu întinderea teritoriului său, și cu trecutul armatei sale. Iportrofia unei puteri grație dezbinărilor puse la cale de dânsa în celelalte tabere, tabere nespus mai puternice decât dânsa, constitue o situație anormală si nesănătoasă care nu poate să se permanetizeze. Intre Germania și Italia există astăzi litigii latente mai adânci decât între Franța și Germania, ceiace nu împiedică politica musuliniană de a-și face treburile cu Germania impotriva Franței. A sosit momentul de a se da cărțile pe față. Sperăm că conversațiile dintre d-nii Hitler și Darladier vor da rezultatele dorite de ambele părți. In ce ne privește pe noi, nădăjduim din tot sufletul că ele vor izbuti. Este suficient să aruncăm o privire in treacăt asupra ziarelor italiene începând cu „Corriere de la Serra” și sfârșind cu „Il solto fascista” ca să fim pe deplin edificați asupra naturii sentimentelor musoliniene față de noi. Acest ultim ziar face pe față apologia crimei politice. „Un student oarecare, sau un naționalist izolat, ar putea să se incăpățineze in ideea independenții față de străinătate îndeplinind un gest necugetat, scrie „Il solto fascista“, după ce se ocupă pe larg de persoana d-lui Titulescu. Ne vom mulțumi să răspundem acestui ziar atât de bine documentat asupra măsurilor de siguranță ce se pot lua in România, că în Italia s’a restabilit pedeapsa cu moartea pentru a proteja persoana ducelui, victimă a vre’o zece atentate. Și nu mai târziu ca acum două săptămâni, un mare istoric italian, de reputație mondială, Ferrero, ne povestea în ziua conferinței d-lui Periețeanu la Geneva, că cu două ore înainte de trecerea lui Mussolini, toate străzile pe care urmează să le parcurgă ducele sunt evacuate de poliție. S’o fi temând și fascismul de glonțul unui naționalist izolat? GRIGORE FILIPESCU încredere în noi Acesta e titlul unui judicios articol pe care-l semnează d. Wladimir î d’Oronerson în „Le Temps”, prin care recheamăîncrederea Poporului francez în propriile lui forțe: „încredere în noi în ordinea economică, încredere in noi în ordinea socială, încredere în noi în ordinea diplomatică, încredere în noi în ordinea spirituală, încredere, încredere, încredere” reclamă d’Ornesson și tezaurizarea se va șterge, flagelul șomajului va dispare, situația diplomatică a Franței se va ameliora, iar poporul își va regăsi geniul, sufletul și puterea creatoare. Articolul e de o elocvență copleșitoare, căci e presărat cu exemple din alte țări, cari, închizând ochii în fața crizelor de tot felul, nu au stăruit decât pe calea refacerii încrederii populare în propriile-i forțe. „Regimul național socialist, spune d. d’Ormesson, nu a adus massejor realizările magice fiu furate. Din punctul de vedere social, e o mare distanță între eare ehismil hitlerist s și realizările celui de al treilea Reich. Cu toate acestea credința hitleriană nu a slăbit de fel. Un francez care a călătorit recent prin Germania, s’a mirat, în fața unui nazi pur sânge că tineretul german nu e demoralizat de schimbarea de front a cârmuitorilor, în materie financiară și economică: „acestea sunt chestiuni franțuzești”, i-a răspuns tânărul hitlerian. Revoluția hitleriană a fost exclusiv un act de credința* energia poporului italian și facultățile lui creatoare la un înalt grad. Pretutindeni expoziții, manifestații, demonstrații ale vitalității italiene. Pentru călătorii se fac toate înlesnirile cu putință. Cei din sud vizitează regiunile bogate din nord. Cei din nord merg să admire frumoasele ținuturi din o circulație intensă curge sud, în vinele provinciei. Ritmul vieții o vesel. Italia suferă de criză și încă adânc, dar nu arată. Are încredere în ea, căci omul extraordinar care o cârmuește întreține în mod superior, în fiecare zi această credință. Să luăm Statele Unite. Asistând de departe la experiența de acolo, o prețuim rău și uneori nedrept. Se poate că metodele președintelui Roosevelt să fie empirice, poate chiar primejdioase se poate ca partida să se piardă. Viitorul va arăta. Dar în așteptare, constat că această țară, aflată acum câtva timp în ajunul unei revoluții (și ce repercusiuni teribile ar fi avut această revoluției), și-a recăpăta încrederea și aceasta datorită curajului cu adevărat magnific de care a dat probă un om care, pentru a-și salva patria, nu s-a sfiit să aibă imaginație, și îndrăzneală. Astfel, în toate părțile, resorturile spirituale sunt întinse la maximum. Popoarele sunt duse de credinți... Acgi carile carc ix.&$/i: '4n rtf*fai‘\wș fi țy^nî blema. card c psihölogick”. Cele de mai sus sunt, ca să zicem astfel, premize* constatări teoretice. Incheindu-și articolul, d. d’Ormeson a trebuit să treacă și la propuneri practice, ca să nu dea tăria din urmă. Iată-le: „Destul cu politicianii cari ne amețesc cu nesuferitul lor joc de certuri de partide! Destule polemici cari ne storc, destule intercalomnii cari ne degradează! Să lucrăm pentru a reda încrederea acestei țări, căutăm oamenii — ori cari Să ar fi — în stare de a-i reda această forță vitală. Nu altă problemă decât există o aceasta”. Și nici în România nu există o problemă, alta decât cea din Franța adăugăm noi. Vom reuși să o dezlegăm? locuirea ambasadorului Angliei la Tokio LONDRA. 30 (Rador). 1 Guvernul a decis să numească pe Sir Robert Clive, ambasadorul britanic pe lângă Sfântul Scaun, ca ambasador al Angliei la Tokio, in locul d-lui Andley. & LONDRA. 30. (Rador). — Oficial se anunță că Regele George a aprobat numirea d-lui Robert Cave, actual ministru al Angliei pe lângă Vatican, în postul de ambasador al Angliei la Tokio. Presa agricolă franceză conferința d-lui Periețeanu despre ,,Le Bulletin des halles, bours ses et marches” cel mai mare cotidian agricol francez, se ocupă în numărul din 16 ianuarie, pe larg, de conferința ținută la Muzeul Social din Paris de d. ing. Al. Periețeanu. Publicăm în traducere, în cele ce urmează, expunerea ziarului numit: „Sub auspicile legației române din Paris, d. Alexandru Periețeanu, fost ministru și director general al C. F. R„ a ținut o conferință în scopul de a expune publicului problema agrară și repercusiile ei asupra crizei mondiale. In fața unei asistențe numeroase și alese, d. Florin Truchy, membru al institutului, ne-a prezentat pe orator, elogiindu-i sub toate raporturile. De altfel, ne-am dat seama imediat de înalta competință și mai ales de bunul simț al acestei personalități, punctul de plecare al conferinței sale a fost legea ofertei și cererii, pe care noi am expus-o adesea cititorilor. Pe bună dreptate, oratorul a observat că nimeni, nici producătorul și nici consumatorul, nu se poate sustrage acestei legi atotputernice, care fixează prețul de vânzare efectivă a unei mărfi, adică valoarea ei reală. A vorbit apoi de problema prețului de cost. 1). Periețeanu a observat că el reprezintă o bază în jurul căruia trebue să oscileze cel de vânzare: în caz de subproducție, prețul de vânzare e superior celui de cost, în proporția corespondentă a cererii, iar în caz de supraproducție, prețul de vânzare interior celui], 4% epshyik <3%IVc.Ij funzitivul este>i<u tn primul caz, producția e beneficiază; în al doilea, ea lasă o pagubă. Supracapitalizarea unei afaceri aduce pierderi, prin faptul că duce la un preț de cost foarte urcat, din cauza obligației producătorului de a ține socoteală de conservarea capitalurilor angajate în afacere. Dar oratorul consideră că legea generală a ofertei și cererii nu se află handicapată decât într-un singur caz, anume în cazul de azi. Descoperindu-se fără contenire noui surse de producție, cererea nu o poate urma continuu, căci consumația nu se poate dezvolta fără oprire; ea are o margine. Până la acest punct al conferinței, suntem de perfect acord deși facem oarecari rezerve în ce privește „handicaparea legii cererii și ofertei”, de care vorbește oratorul. Considerăm în adevăr, că ceea ce pare a fi un „handicap”, nu este decât o „violare” a legii. Dacă mișcarea degresivă, corespunzătoare presiunii continue a ofertei, ar fi fost lăsată să urmeze prețului aur, s’ar fi provocat poate ruini teribile, dar numai în timpul unei campanii de lucru, pe când azi avem impresia că vom avea aceleași lumi, dar întinse pe mulți ani! odată atinse prețurile neremuneratorii, producția s’ar fi restrâns de la sine. Din nenorocire, interesele, particulare s’au opus acestei evoluții sănătoase, fără să-și dea sama că ea nu poate fi înlăturată până în cele din urmă. D. Periețeanu trece apoi la a doua parte a conferinței sale: .acela ce vrea să trăiască, trebue să lucreze!” Adăugăm că „a lucra” nu însemnează a te bucura de fructul muncii vecinului, ci a creea un element de bogăție, necesară colectivității. Oratorul observă că marea revoluție economică a secolului XIX s’a datorit invenției mașinei cu vapori și a celui XX corespunde motorului cu combustiune internă. Noi am expus adeseori cititorilor influența unei asemenea invenții în ce privește traficul maritim: păcura contra cărbunelui, astfel că suntem de acord cu conferențiarul. Dar care poate fi eșirea dintr’o asemenea situație pentru massele agrare cari, prin mecanizare, vor putea cultiva și munci câmpul mult mai ușor? De unde ar putea veni noua putere de cumpărare a populațiilor globului, care azi desfac produsele atât de greu? Mărturisim că în această privință nu suntem tocmai de acord cu oratorul, care vede o motorizare complectă a agriculturii. Țăranii și lucrătorii agricoli cari vor cădea în șomaj, vor fi angajați cu timpul în uzinele de fabricat motoare și prin aceasta se va opera o concentrare a populației în orașe. D. Periețeanu vede născându-se in acest moment o mare primejdie socială întrucât parpoțiuge si Usu^Btibile. toii ■ «Ai. LulCi, v. c» j JUiiv>«ii‘î-iK.I.iii* ze.iic.i țărănești asupra orașelor, dacă solidaritatea națională nu va face un zid de netrecut contra dezordinelor. • Sunt de prevăzut izbiri înapoi, cu atât mai mult cu cât oratorul prevede o evoluție foarte lungă. Noi nu semnăm pentru această durată, căci: 1) nu ■ de acord cu această prevederi., 2) cititorilor li s’ar face părul măciucă. Terminați subliniind marele interes al acestei conferințe, ascultată cu cea mai mare atenție de un public interesat de problemă, D. Periețeanu a demonstrat, pe bună dreptate, ca trecem acum la un nou stadiu de civilizație și ținerea morții la trecut nu servește la nimic. In acest punct, suntem cu totul de părerea sa. Aviz oamenilor noștri de stat. D. Trucy, membru al institutului, a închis conferința printr’un expozeu foarte interesant, în care l-a felicitat pe erapentru conferința sa de „cel mai mare interes actual” și a terminat, relevând cu ceva mai mult optimism concluzia Urătorului, observând pe bună dreptate că trebue, contra oricărui pesimism, să avem încredere în puterea de adaptare a omului și în solidaritatea umană în fața unui pericol social și internațional de asemenea proporții”. Politica școlara inaugurată de d. dr. C. Angelescu, actual ministru de instrucție publică, a adus un reviriment în sufletul colectiv. S’au găsit mijloace de a se curma marea tragedie a celor peste 8000 de învățători șomeri. Ceia ce înseamnă foarte mult pentru mișcarea didactică a mediului rural. In primul rând s’au înmulțit posturile. Acest lucru ne îndreptățește să credem că prin sporirea învățătorilor s’a înțeles să se pornească, o ofensivă contra analfabetismului rural și contra obstrucționismului minoritar. Suntem sigura țară din Europa în care astăzi există 74%o neștiutori de carte și 99%) minoritari cari nu cunosc încă limba națională. D. ministru C. Angelescu a introdus până in prezent o cheltuială de 7.000.000 lei lunar în bugetul ministerului instrucțiunei publice, pentru întreținerea posturilor din înv. primar, noui înființate. Știind că de la 1928 încoace, instrucția națională a fost complectamente abolită în regiunile minoritare, lăsându-se întreaga libertate de acțiune, atât ,în ceiace privește cultura cât și în ceiace privește educația națională, elementului minoritar, așteptam să vedem că pașii d-lui dr. Angelescu se îndreaptă acolo. Dar ne-am înșelat. Cercetând tabela numerică a posturilor noui înființate, vom găsi că majoritatea sunt îngrămădite în Vechiul Regat, Dobrogea Nouă și in regiunile românești din Ardeal. rile rele spun că la o școală cu 70 elevi din jud. Buzău, unde erau deja 4 posturi, s’au mai înființat încă 3. Nu vrem să acuzăm prin nimic acțiunea d-lui dr. Angelescu. Treaba sa, dacă vrea să dubleze populația Buzăului cu învățători. Dar avem dreptul să ne întrebăm de rostul sacrificiilor materiale pe care le face Statul. Și credem că mai bună întrebuințare s’ar fi putut da acestor sacrificii, dacă s’ar fi trimis jumătate din nouii învățători numiți, sus in părțile secuești din munții Harghita și mai sus, la granița de Nord a țării, în părțile rutenești de pe valea Prutului, a Siretului și a Ceremușului, unde nu există școală națională. ROMÂNII SECUI NU ȘTIU ROMÂNEȘTE De la unire și până astăzi sunt 15 ani. Nu vom acuza generația veche a războiului, că nu și-a apropiat măcar în parte limba națională. Ne gândim numai la generația proaspătă de după războiu, la primele serii de absol-Recordul îl deține Buzăul. Gulienți ai școalei primare, cari s’au născut și au trăit sub tricolorul României Mari, și căutăm cu microscopul să găsim un atom de influență românească în educația, in cultivarea, in instrucțiunea și în limba acestor copii români. Dar în zadar. Nu găsim nimic. De cum începi să treci de bariera Odorheiului, spre Miercurea Ciucului, în sus pe povârnișurile munților Harghita, ai impresia că te afli în țară străină. Satele se țin lanț și sunt sate robuste, începând cu Satu-Mare, Homorod, Capalnița, Vlăhița. Minele de fier și până pe crestele Bicazului nu întâlnești nici o slovă românească. Acesta este ținutul locuit de secui. Un ținut foarte bogat. Am stat peste trei luni prin aceste meleaguri. Și am suferit enorm din cauza „lepădării” în care Statul Român a știut să se comporte față de cele mai sfinte sentimente și interese naționale. Populația aceasta secuiască, în general, este formată numai din români la origina ei. Nu voiu cita studii etnografice, monografice și biologice cari pledează in sensul afirmației mele. Voiu cita fapte și întâmplări. Mă aflam pe valea Humorului, pe o creastă, de munte, în spatele vilei Contelui Hory ministrul plenipotențiar al Ungariei în Italia.De remarcat că la Homorod-Odorheiu unde este cea mai frumoasă și sănătoasă stație balneo-climatericâ din Transilvania, nu vin români, pentru că nu o cunosc. In schimb vin mulți grofi și magnați unguri din Budapesta, cari au pe aici destule proprietăți. Când deodată îmi apare în cale un grup de țărani. La port se asemănau cu moldovenii noștri. La figură nu aveau nimic de ceia ce este caracteristic unei națiuni streine. Svelți, veseli și spătoși, așa cum sunt țăranii români. Le dau bună ziua și intru în vorbă cu ei. Nici unul nu știa românește. Văzându-mă român s’au luminat la față și le râdeau ochii în cap. I-am descusut... dar degeaba. Ridicau din umeri. In acest timp mai sosi un țăran cu trei copii. Două fetițe și un băețel. Mergeau la cosit fânul. Acesta înțelegea românește, dar nu se putea exprima. Ingăima câteva cuvinte. Am înțeles că-l chiamă Gheorghe Alexe. Că el ca și ceilalți sunt români din moși strămoși. Că tot satul Vlahița este format din români. Că el a fost prin 1927 la București după lucru, dar de atunci și până astăzi a uitat limba. Că pe ceilalți ii chema: Petre Stan, Simion Vasile etc. ■ etc. tot nume sadea românești. Copiii erau de 14 — 12 — 10 ani. Crescuți la școala de după unire, cu limba oficială a Statului. Nici unul nu știa românește. Dar nici să-și spună numele, sau al cui este și din ce sat este. Am mers in sate. La școli și la biserici. învățătorii fugeau de rușine din fața unei sumare conversații și mai ales de frica unei confruntări cu acea realitate criminală. Preotul nu știa nici măcar să salute în românește. Și atunci te întrebi, ca român în țara ta: Ce rost mai au școalele? Ce rost mai au bisericile? Pentru ce se mai cheltuesc atâtea, miliarde, dacă după 15 ani de instructie și educație românească. "Continuare in pag. IX:a) DISCUȚII Calamități școlare de BOGDAN POPEEA