Epoca, ianuarie 1935 (nr. 1781-1804)

1935-01-03 / nr. 1781

Í •«»*! m a No. 1781 3 lei REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI, PAfSAGIUEs ROMAN (INTRAREA PRIN CALEA VICTORIEI) RECLAME ȘI INSERȚII Se primesc la ad­ trația ziarului și la toate agențiile de publicitate Telefon: 3,82-11 WI.7» Joi 3 ianurie 1935 Ziar al partidului conservator. - Fendt in anul 1885 de NICOLAE FILIPESCU Tainele viitorului nu pot fi descifrate, dar se poate preve­dea că anul care începe nu va fi lipsit de dificultăți și de mo­mente de cumpănă. Pe acestea nimeni nu le poate înlătura. Dar prevederea și cumințenia pot face repercusiunile lor mai puțin dureroase. După cum un organism solid rezistă maladiei, o țară­ condusă cu înțelepciune, bucurându-se de o liniște inter­nă întreagă și având o armată bine pregătită, înfruntă fără zbucium încercările fatale a că­ror prevenire evadează din ca­drul posibilităților noastre. Problemele cari se pun con­ducătorilor noștri la acest înce­put de an sunt numeroase și grele, dar nu insolubile. Aici nu mai este vorba de ceea ce nu se poate opri. E un domeniu în ca­re priceperea și cumințenia ne­­ pot scuti de multe suferințe în prezent, și pot deschide perspec­tive de viitor mult mai tranda­firii. Ar trebui să se instaureze, în primul rând, o atmosferă de mai redusă ură, o atmosferă mai puțin canibală în viața po­litică. Deosebirile de concepții nu implică necesitatea distruge­rii adversarului politic. Ar tre­bui mai ales, deși au trecut atâ­ția ani de la unire, să nu ui­tăm că opera de consolidare ro­mânească este încă în curs, și să evităm, în discordiile noastre politice, încercările cari ar pu­tea da impresie unor disensiuni provinciale. Pentru a se ajunge la o reală destindere politică un prim pas se impune: desființarea cenzu­rei, însuși d. Dinu Brătianu a vădit, în numeroase rânduri, și inutilitatea și vexațiunile ei, și d. Tătărăscu ar trebui să-și a­­mintiască la fiecare pas că gu­vernele cari nu pot trăi fără a­­părarea cenzurii, dovedesc și slăbiciune și dezorientare. Deci, dar de anul nou țării in aștepta­re: suprimarea cenzurii. A trăit destul blânda țară A­­nastasia și e acum aproape ve­terană. Ar fi timp s’o lăsăm să doarmă liniștită. Eternizarea cenzurii înseamnă eternizarea unei atmosfere de neliniște și­ de oprimare. Cui folosește să se știe că în România ordinea ar fi primejduită fără permanen­tizarea măsurilor excepționale, încerce d. Tătărăscu să ne as­culte, și va constata imediat, și pentru d-sa, și pentru guvernul pe care-l prezidează, o despovă­rare. A doua problemă de soluțio­nat fără întârziere este cea a în­zestrării armatei. Impunerile pentru cele două milioane cari vor fi destinate armatei, reclamă o examinare de mare atenție. Și pentru aceste impuneri, și pentru programul înzestrării, ar trebui consensul tuturor oa­menilor de răspundere. Pășim la o operă de durată și trebue să i se asigure în pri­mul rând continuitatea, și în mi­jloacele de realizare a sumelor necesare și în întrebuințarea a­­cestor sume. Și poate că, pornind de aici, se va ajunge mai ușor la încetă­­țenirea unei atmosfere de mai puțin canibalism politic. mmmmmmmmmumsamariam Guvernul tuturor gafelor In vremurile pe cari le trăim este greu să cârmuești o țară. Guvernele se macină pretutin­deni cu o repeziciune necu­noscută înainte de război. Franța schimbă trei minis­tere într-un an. In Anglia cârmuitorii sunt puși în minoritate la toate ale­gerile parțiale după șase luni. Situația economică și finan­ciară este atât de grea în­cât oamenii cei mai capabili sunt învinși de împrejurări. Bine­înțeles însă că nicăeri cârmui­­torii nu-și pun întrebarea: Ce prostii să facem ca situația să se îngreuieze? Și totuși când zic că nicieri oamenii nu-și pun bețe în roa­te din sadism, sunt poate im­prudent. Există pe pământ o țară un­de miniștrii fac tot ce le stă în putință pentru a-și greutăți. Această țară se crea nu­mește România. Cazul guvernului Tătărescu este unic în această privință. D. Guță Tătărescu și colabo­ratorii săi găsesc se vede că lu­crurile merg prea ușor. De a­­ceia născocesc obstacole. Actualul ca­rinet a avut no­rocul să fie susținut de un ziar mare, de un­ ziar rar» Nu s’a a­tâmpărat popa­până nu s’a certat cu dânsul. D. Inculeț a ce îi scot „Univer­sul”. ^ Prima dova­da de simț poli­tic. D. Tătăresc­u, tânăr prim mi­nistru care a ii un an și ju­mătate nu av­­a la activul său de­cât un sem­­i portofoliu mu­cegăit, are ne­scut să numere printre minișt­rii săi pe d. Ti­­tulescu. Ia lo să-l țină înda­tă d. Tătărescu îl provoacă. Primul ministru vrea să-și creeze o situa ie în străinăta­te, o situație care să eclipse­ze pe aceia a d-lui Titulescu. In conseci­ță călătorește. Călătoriile for­mează tineretul. La una din aceste călătorii trenul deraia* și d. Titules­cu se scobea? dintr’însul ne­vătămat pe Cc­ui primul mi­nistru iese ce puțin amețit din accidenta din luna Oc­tombrie. Trece paste o lună fără bu­cluc . D. Tiiean­u însă veghează. Hai să ne atin­­gem de societa­tea de telefoane. Acolo e rost de reclamă mare. De mult nu s’a mai vorbit de străini. Și d. T'teanu operează și o­­perează în așa fel în­cât pre­fer să nu fiu astăzi subsecre­tar de stat la interne. Evenimentele se precipită. Vine rândul ministrului de război. Oare d-sa să rămână mai prejos ca d. Titeanu. D. general Anghelescu are trei galoane de comandant de corp de armată. In fine, anul se termină cu exhibițiumea Iamandi, care face față. Eram să zic lată rău, o Guvernul nu știe cum să mai iasă și din acest ultim bucluc. Privind guvernul avem im­presia de a fi la circ. Acolo în­să e un singur August, căruia nu vreau să-i zic pe nume din cauza cenzurii. August a fost și un împărat roman. Pentru a fi mai reverențios voi lăsa de o parte comparația cu Sidoli și voi spune pur și simplu, că ceea ce se petrece îmi reamintește o piesă de teatru: „Acel ce primește palme”. GFLIGORE FILIPESCU Reorganizarea poliției germane Din Germania se răspândește știri din timp în timp ce o serie de conducători politici sunt arestați, lucru ce nu poate fi ușor controlat. Fapt­e, însă că guvernul de la­ Ber­lin pentru a face față luptelor politi­ce interne organizează de zor for­ța executivă, poliția. Mai întâi au fost bine organizate secțiile S. A. cărora le-a urmat secțiile S. S. și acum s'a trecut la reorganizarea poliției de stat. Guvernul german intenționează ca din poliția de stat să facă un in­strument al puterii sale. După Insti­tutul din Weimar, fiecare provincie germană a vut poliția ei separtă, care încă înainte de venirea hitle­­riștilor la putere căzuse sub raza de influență a acestora. Se știe de altfel că șeful sec­țiilor S. S., Himmler, făcuse planul unor noui formațiuni polițienești al căror număr să se ridice la 100.000 oameni. S-a opus însă Goering și Maistrul de Interne Frick, care se sprijineau pe poliția prusacă. In a­­fa­ră de Prusia Himmler a creiat o poliție de ajutor din secțiile S­ S. Numărul oamenilor se ridică la 80.000. După evenimentele din 30 iunie a. c. cei doi miniștri s’au întors din nou contra secțiilor lui Himmler. A intervenit apoi o lege prin care se hotărește ca toate secțiile de poliție aflate pe teritoriil Germaniei să fie subordonate Minsterului de Interne. Poliția germană are patru orga­nizații cu uniformă și trei civili. Poliția regională e adăpostită în cazărmi și înumără 100.000 oameni, politia de siguranța din orașe nu­mără 60.000 oameni, jandarmeria și poliția obișnuită 40.000 oameni iar vânătorii de câmp sunt în număr de 40.000. In afară de acestea tot Ministeru­lui de Interne mai aparțin și urmă­toarele secții civile: poliția civilă executivă, poltia de admnistrație și în fine politia secretă în fruntea că­reia se află Himmler. In rândurile jandarmeriei și poliției obișnuite s’au primit până acum 20.000 dintre foștii membri ai secțiilor S. A. și S. S. In practică acest lucru înseam­nă recunoașterea oficială a acestei forme de poliție executivă. Și în fe­lul acesta Germni se pregătește, pentru orice eventualitate. Președintele Roosevelt nu va sprijini rezoluția Pope? WASHINGTON, /. (Ro­­dor). — Din cercurile gu­vernamentale se anunță, că nu e probabil ca d. Ro­osevelt, președintele Sta­telor Unite, să sprijine re­zoluția d-lui Pope, sena­tor democrat de Idaho, prin care acesta cere in­trarea Statelor Unite în Societatea Națiunilor, în­trucât de sa este actual­mente ocupat, înainte de toate, de politica internă a confederației. 22 LI CLUJ, OJ ANUL NOU Au fost eli la Cluj două mani­festări politice cari se cer înre­gistrate. Prima, numeroși fruntași na­­țional-țărăniști» s’au întrunit în redacția ziarului­ „România Nouă”. S’a expediat d-lui Iuliu Man­iu următoarea telegramă: „In ziua de Sft. Vasile, în pra­gul noului an, gândurile și în­treaga noastră credință se în­dreaptă cu o nețărmuită drago­ste spre dvs. Dotat cu o neînfri­cată dârzenie morală și în a că­rui eroică atitudine a demnității românești, noi vedem singurul drum de urmat pentru neamul întreg. Odată cu cele mai calde urări de anul nou, ne exprimăm ferma convingere că bunele dvs. inten­­țiuni vor restabili în sânul nea­mului, în timpul cel mai scurt, ordinea politică și morală râvni­tă de toată lumea”. In acelaș timp avea loc la clu­bul național-țărănesc din Cluj o adunare. In discursul pe care la ținut cu acest prilej, d. Vaida a spus că toate partidele urmăresc ace­laș scop și că nu sânt între ele decât deosebiri de tactică. In ce privește raporturile sale cu d. Maniu, d. Vaida a decla­rat­­: „In raporturile noastre perso­nale, eu păstrez aceeaș prietenie lui Iuliu Maniu și nu mă îndoiesc că și el nutrește aceleași senti­mente pentru mine. Deosebirea de păreri, între d-sa și mine, nu există decât în funcție de interpretare și aplica­re­a hotărârilor date de condu­cerea partidului. Nu este nevoie să mai stăru­­iască nimeni pentru împăcarea noastră. Noi suntem împăcați. Fostul prim ministru a­dăugat: „Nu-l poate însă nimeni îm­piedica pe Iulius Maniu de a pro­ceda cum cred­ câ-i bine. Asta însă este situat­ acelor membri ai partidului j­­­onal-întânesc cari bâlbâie prin­ cafenele și prin a­eacții, zicând­ și „m­aniști”, calea gloriei. Toți dorim întări­rea ideii monarhice, toți voim să sprijinim pe rege și să-l ajutăm în făurirea destinelor noastre is­torice. Unii într’un fel, noi în altfel. Cine are dreptate urmează să stabilească istoria”. •MO Au fost viu comentate aceste­­ V -J­­*: *» ? ’.-1. T7I restabilesc un adevăr care nu se potrivesc deloc unor anumite șoapte ale unor interesați, foarte adesea pornind chiar din cercu­rile așa zise „vaidiste”. D. Vaida privește exact acțiu­nea d-lui Maniu, sub singurul unghiu sub care poate fi înfăți­șată­ consolidare românească în jurul unei dinastii întărite. Deosebirea este numai în me­tode. Și cine le-a preconizat pe cele mai nimerite, se va vedea, cum a spus d. Vaida. Filosofia momentului este să nu deschidem răni cari nu pot fi vindecate. * D. VAIDA-VOEVOD Noi cu toții suntem monarhici. Toți dorim ca M. S. Regele Ca­rol al II-lea să poată duce tara pe Scrisoare deschisă d-lui director al Cenzurii publicat în ziarul „Epoca” de la 30 Decembrie 1934 ,cu prile­jul împlinirii unui an de la asasinarea în gara Sinaia primului ministru de atunci l­ a G. Duca. I. GLOGOVEANU In „Epoca’' din 22 Decembrie de­nunțam publicului și românești, scandalurile autorităților provocate de un adversar hotărât al ordinei și al moralei, „Uniunea Studenților Români din Franța”. Spuneam că această Uniune e formată din pe­­gra românească din Paris, de indi­vizi cu bogat cazier judiciar ce sub titlul pompos de studenți ascund adevăratele ocupații de minare a ordinei și siguranței statului nostru. Clica aceasta de indivizi certați cu morala publică își inaugura exis­tența cu o avalanșă de insulte la adresa României și cu un­ întreg sistem de compromiteri ce anihila complectamente eforturile de pro­pagandă românească în Franța. Actele lor produseră un revirment de opinii și impresii detestabile în cercurile franceze. Lucrând în nu­­numele studenților români de aici, Uniunea se preta la cele mai josni­ce întreprinderi pentru a deslănțui în opinia publică franceză curente defavorabile bunei noastre reputa­ții.Un exemplu. In primele luni ale anului 1934, mase de studenți nemulțumiți de soartă, în speță comuniști și anar­hiști, manifestară ostil in fața Le­gației noastre, producând chiar scandaluri in incinta ei. D. Consul Popadov fu obligat să intervină de nenumărate ori și numai in baza a­­titudinei sale demne se evitară a­­gresiuni și spargeri de geamuri. In astfel de împrejurări rue Bre­­montier era barată de agenții de poliție, iar strigătele și huiduelile acestor „studenți” atrăgeau curioșii di­n Avenue Wagram și din străzile învecinate. Ce impresie putea să-și facă pu­blicul francez de noi când vedea pe agenții noștri diplomatici asediați de cei ce cu emfază se numesc re­prezentanții românismului in Fran­ța? Ridicolul acestor manifestații a­­vu dărui de a declanșa crude ironii din parte francezilor.’E prima dată când la Paris studenții unui stat străin manifestează ostilitatea lor sub ferestrele legației acelui stat. Și e cu atât mai rușinos cu cât acești studenți fură de naționalitate ro­mână. In fața acestor acte de rebeliune ușor își putea face un cetățean francez o idee mai mult sau mai puțin falsă de situația internă a statului nostru. Uniunea Studenților Români din Franța, nemulțumită de rezultatele nefaste ale acestei campanii, schim­bă­ complectamente tactica de pâ­nă atunci. Comitetul, după o­ ma­tură cchibzuire inaugura un gen de luptă. Intr’o dimineață, portarul Lega­ției, avu o surpriză nu tocmai plă­cută. Zidurile palatului din rue Bre­­montier erau vă­psite cu roșu. Anti­cipare­a regimului preconizat de studentul Paul Theodor­escu în șe­dința din 7 Decembrie la Café Vol­taire. Cercetările poliției n’au dat re­zultatele dorite. Nu e mai puțin ade­vărat, însă că Uniunea e autorul moral. Văzând că Legația nu poate da Domnule Director, Cu onoare vă rog să bine­voiți a dispune lămurirea, ce­lor cari scriu la­ ziare, prin­­tr’un comunicat, dacă pe lân­gă persoanele fizice și juridice asupra cărora este interzis a se face aprecieri de vreun fel, potrivit cu comunicatele date până azi de serviciul cenzurat, s­a adăugat și Asociația sau Grupul „Garda de fer”? Această lămurire este nece­sară, în urma cenzurării apre­cierilor ce le-am făcut asu­pra grupărei „Garda de fer” în articolul „După un an” curs revendicărilor absurde, comi­tetul convocă o adunare generală pentru seara de 7 Decembrie. In a­­ceastă ședință se decise trimiterea unei delegații de studenți la Recto­rul Universității din Paris, la Deca­nii Facultăților respective și la Mi­nisterul Educației Naționale. Ce scop avea trimiterea acestei delegații la­ autoritățile franceze? Se cerea nici mai mult nici mai puțin decât intervenția acestora pe lângă guvernul nostru pentru a se acorda studenților români din Franța și din celelate țări. — Pașapoarte gratuite. — Supri­marea formalităților de la Banca Națională pentru trimiterea bani­lor. — Suprimarea taxelor, stagiu­lui și examenelor cerut la echivala­rea­ diplomelor obținute în străină­tate. — Gratuitatea matriculării, traducerilor și legalizărilor de acte la consulate. — Reduceri pe C. F. — Burse pentru studenții săraci din străinătate. — Clădirea unui pavili­on românesc la Cité Universitaire (Paris). — Repatrierea pratuită și fără condițiuni a studenților din străinătate. — Abolirea serviciului militar și a pregătirei preregmenta­­re. — Abolirea ideologiei fasciste in­compatibilă cu tendințele (comuni­ste) tineretului universitar român din străinătate, etc. etc... Delegația fu primită de către au­toritățile școlare și ministeriale cu către care­a curtoazie (sűr­tem din Franța). Tezele susținute de mem­brii delegației făcură o impresie pe­nibilă. Cu toate acestea promisiuni de intervenții în România fără fă­cute și delegații Uniunei Studenților Români din Franța se felicitară în­­că o dată de succesul insultei aduse României prin intervenția aceasta impertinentă. ■A se cere ingerința autorităților franceze în afacerile interne ale Ro­mâniei este de a proclama in fața Franței anarhia bi­rocratică și des­potismul din țara noastră, este de a se cere intervenția străinătății în problemele noastre de ordin general, este de a se cere introducerea unei tutele străine în țară la noi. Prin gestul acesta Uniunea­­ Studenților Români din Franța declară în mod solemn război României, țară inca­pabilă de a-și conduce singură de­stinele. Iată deci la ce metode recurg a­­cești indivizi pentru a ne­creta o at­mosferă insuportabilă in occident. Cine sunt acești români membri ai Uniunei Studenților Români din Franța? In Epoca din 22 Decembrie dădu­sem numele celor trei agitatori prin­cipali. Public astăzi numele acoli­ților, animatorilor și agenților de legătură a Uniunei: Theiler René Alfons, student în medicină, originar din Constanța, își făcu apariția la Caen ca secretar de­­ Continuare în pag. Scrisori din Paris „Uniunea studenț­lor români din Franța“ factor de dezordine și de dezagregare socială fie DAN TEOPORESCU f Audiența d-lui Beck la Regele Gustav STOCKHOLM, (Ra. ,r). — D. Beck, ministrul Afalierilor Străine al Poloniei, a fost primit azi la a­­miază în audiență de Regele Gus­tav. J. lit scampa­tura, psterea mea de manca $1 puterea mea de iubire. Nicetoe Impescu Amintirile d-lui Maniu „Curentul” publică in numărul său de anul nou, câteva amintiri ale d-lui Iuliu Maniu. Iată un fragment din această inte­resantă pagină de istorie a vieții ro­mânești ardelene: Primii pași pe care d. Iuliu Maniu i-a făcut în viața publică a românilor din Ardeal coincid cu renunțarea la tactica pasivi­tății politice, hotărîte în 1881. In 1906, d. Maniu împreună cu d-nii Vlad și Vaida intră în Par­lamentul din Budapesta. Acolo desfășoară o bogată activitate, pentru promovarea revendicări­lor românești. Intre altele ține un discurs in discuția legii pen­tru reforma armatei maghiare. A fost acuzat d. Maniu că, prin acest discurs, s'a dovedit mai a­­tașat statului maghiar, decât i­­deii unității românești. La aceas­tă acuzație d. Maniu n’a răs­puns: O replică complectă și ine­dită o vom găsi în rândurile de mai jos, în cari fostul prim mi­nistru, face un istoric al luptelor politice din Ardeal, in preajma și după intrarea d-sale în Parla­mentul din Budapesta. ..In 1881­­ începe <i. Maniu a­cest nou capitol al amintirilor d-sale — Conferința națională română din Sibiu hotărăște pa­sivitatea politică și nu participa­­rea la lucrările parlamentului din Budapesta. Această atitudine s’a adoptat pentru a se protesta împotriva uiuiei Transilvaniei cu Ungaria și pentru că abuzurile electorale erau atât de grozave, încât intra­rea în Parlament era aproape o imposibilitate. S’a făcut, totuși o excepțiune admițându-se ca românii din Ba­nat să se prezinte, în 1884, la a­­legeri. N’a putut însă pătrunde decât generalul Doda, la Caran­sebeș. Samavolniciile electorale au fost atât de mari, încât gene­ralul Doda, în semn de protest, și-a depus mandatul. „Încă din 1896, împreună cu A Vțad și V [UNK] M<în VnpvA/1 ■­­ început o mișcare pentru renun­țarea la tactica pasivității poli­tice. „In 1896 când mi-am luat doc­toratul, colegii mei români, sârbi și slovaci, m’au sărbătorit prin­­tr’un ban­chet. Am ținut atunci un discurs în care am arătat de ce trebue să se treacă la acti­vism. Mișcarea aceasta a avut ca ur­mare alegerea lui Aurel Vlad, deputat de Dobra și pe urmă de­cretarea oficială a tacticei acti­viste în conferința națională, ți­nută în 1905 la Sibiu. „Intrarea în activitate a fost înlesnită mult de faptul că gu­vernul maghiar — sub presiu­nea opiniei publice maghiare — a dat o ordonanță în sensul că­reia puteau să-i­ exercite dreptul de vot și acei alegători cari nu-și achitau impozitul până la 31 De­cembrie. „In 1905, la primele alegeri, Vaida și cu mine am fost trân­tiți. Au intrat în Parlament nu­mai Aurel Vlad, Șt. Cicio Pop, Mihai Suciu și Damian. In 1906 am intrat și eu și Vaida, în total am fost aleși 14 deputați români. La Budapesta, dintr’un înce­put, am pus bazele unui club parlamentar al naționalităților, cu participarea deputaților sârbi și slovaci. Necesitatea istorică ce sta la­ bazele Micei înțelegeri concepute de Take Ionescu, se găsește la baza Micei Ințele^pri­mâno-sârbo-slovacă realizate din timp în timp la Budapesta, în e­­poca dominației maghiare. DISCURSUL DIN 1909 Ungurii au vroit, mult timp, să desnaționalizeze pe români cu ajutorul școlii. Dar s’au con­vins că acest lucru este imposi­bil. Pentru că nu poți desnațio­­naliza un popor prin învățătură forțată. Cel mai puternic instru­ment de închegare a culturii și a simțului național este armata. Maghiarii au înțeles acest lucru. De aceia tendința tuturor guver­nelor maghiare a fost ca să in­troducă in armata austro-unga­­ră , pentru teritoriile maghiare, limba maghiară ca liniă de co­mandă și de serviciu. In armata austro-ungară, limba oficială de comandă și serviciu era limba germană. Limba cu totul inofen­sivă, pentru noi românii. In ur­ma agitațiilor maghiare cari au durat zeci de ani și cari au cul­minat în 1909, împăratul Frantz Josef cedase, admițând ca limba maghiară să fie utilizată în re­gimentele din teritoriile ma­ghiare. Era evidentă primejdia ce se ascundea pentru români, în dosul acestei concesiuni. De a­­ceia deputații români m’au desem­nat pe­ pine să iau cu­vântul în Parlamentul din Budapesta» împotriva acestei concesiuni a împăratului. Era de prevăzut indignarea opiniei publice maghiare și a Parlamentului din Budapesta. Pentru că era un act de o ne­maipomenită, îndrăzneață, ca, de la tribuna Parlamentului maghiar, sa vorbești împotri­va limbii maghiare și a unei concesiuni, căpătată, cu atâtea stăruinți și după o atât, de lungă agitație, de­ către popo­rul maghiar. Cele prevăzute s’au întâm­plat. Când parlamentarii ma­ghiari au văzut despre ce e vorba, au provocat un­ scandal formidabil. Am fost perma­nent întrerupt, apostrofat și a­­­coperit de injurii­ maghiari au năvălit Deputații asupra mea, vrând să mă suprime. Am­­ scăpat cu mare greutate, fiind apărat de deputații ro­mâni și slovaci. Chemat la or­dine în repetate rânduri, pre­ședinte!­’ mi-a­­ retras în cele din " Urma cu vaMuri' deoarece nu voiam să renunț la expune­rea punctului de vedere ro­mânesc. Un important deputat ma­ghiar, Kmetty, profesor de drept constituțional la Uni­versitatea di­n Budapesta, răs­punzând la discursul meu, de la tribuna parlamentară, spus că „acest discurs consti­­a t­e o evidentă trădare de Pa­trie și cât dacă ar mai exista dreptul deputaților de a veni la ședințe înarmați, oratorul ar trebui omorât imediat”. Ga­zetele „Pesti Hírlap” și „Buda­pesti Hírlap” au publicat vio­lente articole împotriva mea. Intr’unul între altele se spu­ne: „Maniu a luat cuvântul în contra limbei maghiare pe care o vorbește atât de frumos și s’a ridicat împotriva dreptu­rilor imprescriptibile ale na­­țiunei maghiare, făcându-se prin aceasta vinovat de tră­dare”. Dar în urma acestui discurs și al marelui scandal pe care l-a provocat, Arhiducele Fran­­cisc Ferdinand a convins Pe împăratul Frantz Josef să re­tragă concesiunea pe care­­ o acordase poporului maghiar, iar g­uvernul maghiar, prezidat de Wekerle, a trebuit să demi­sioneze. „Este adevărat că în acest discurs am susținut ideia mo­narhiei austro-ungare dar nu trebue uitat că politica pe ca­re o făceam noi la Budapesta era politica ce se făcea și la București. In acel timp, toți bărbații politici din Vechiul regat erau partizani ai Triplei Alianțe și ai monarhiei austro ungare. Aprobau cu toții poli­tica Regelui Carol care înche­iase tratatul de alianță cu Li­teri­le Centrale, îndreptat îm­potriva Rusiei. Atunci, obiecti­vul era: întâi Basarabia și pe urmă Ardealul”.­ ­«--­ ' ' —■«■ [UNK]' ' — D. IULIU MANIU f­ti Ciocnire intre revolu­ționari spanioli și garda civilă MADRID, 1 (Rad­or).­­ Zia­rele anunță din Oviedo că un grup al gărzii civile in vreme ce patrula prin munții Quitos a întâlnit un grup de revolu­ționari refugiați încă din tim­pul revoluției din Octombrie. Intre forțele legale și revolu­ționari s’au încins un viu­ schimb de focuri de armă, în cursul căruia doi revoluționa­ri au fost uciși. r

Next