Epoca, mai 1937 (nr. 2471-2491)

1937-05-01 / nr. 2471

IS 6 6 J­Ho.^718 Pagini Sämbitä 1 Mâl 1937 REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA bucurești, pasacrul român PRIN CATEA VISTORIEI­ RECLAME și INSERȚII Se primesc la ad­erația ziarului și la toate agențiile de publicitate Telefonul 3.82-11 Ziar al partidului conservator.­Fondat în anul 1885 de NICOLAE FIUPESCU Pactul neexistent de mutual­itate cu Rusia De câte ori este vorba, de a­­proape sau de departe d­­e Ru­sia, rău­voitorii d-lui Titule­scu, găsesc prilejul a lovi în politica internațională a fostu­lui ministru de externe. A fost de ajuns ca d. Șelea, să pome­­n­easca în cartea sa de politica d-lui Titulescu față d­­e Rusia Sovietelor, ca să asistăm la po­lemici cari sunt cu totul în a­­fară de realitățile vieței inter­naționale. Intre altele s’a a­­firmiat că d. Titulescu a în­cheiat cu sovietele un pact de imutualitate pe care însă ni­meni nu-l cunoaște pentru că Lei nu există. Această acuzare e așa de pu­țin serioasă, încât ea n’ar me­dita nici un răspuns, totuși ,cum ea a făcut de mai multe ori, obiect d­­e discuții chiar și In Parlament, credem că este o datorie imperioasă de a o­lă­­ptui pentru ca opinia noastră faublică să cunoască tot ade­vărul. Am avut neprețuita onoare Sa lucrez cu d. Titulescu mai mulți ani în această mare pro­blemă a reluării rapoartelor normale cu Rusia, și pot să a­­firm că absolut niciodată nu l-am auzit vorbind despre vre­un pact de mutualitate cu Ru­sia, și cea mai mare este, că l-a desmințit dovadă totdea­una. Dar nici desmințirile lui re­petate, cât și ale guvernului din care făcea parte, nici ace­le ale actualului guvern, pre­cum nici faptul că publicația d-lui Șeba­ce se invocă ca do­vadă, nu dă ca sigură termi­narea sau existența pactului, ci din contră afirmă textual că: „negocierile nu au dus la nici un rezultat”; totuși nimic nu se ia în considerație și acu­zația se menține același. Curi­ozitatea că această acuza­ție se susține tocmai pe teme­iul unei publicații al cărei con­ținut este criticat că n’ar cores­punde adevărului. Problema relațiunilor Româ­niei cu Rusia, nu este așa de ușoară cum se pare la primul moment, căci fără îndoială că de ea este legată, nu numai desvoltarea normală a vieței noastre d­e Stat, dar încă și soarta Basarabiei ce ne apar­ține fiindcă este Românească, și care cere o politică înțeleap­tă pentru ca s’o menținem pen­tru totdeauna. Importanța acestei probleme­­ trebue privită din două aspec­te și anume: Cea dintâi o are din cauza cadrului internațional în care se găsește Rusia ca amica și aliata Franței, pe aceiași linie d­e politică internațională pe care se găsește toate statele membre ale Societății Națiu­nilor, în frunte cu Anglia care constitue cea mai formidabilă putere pusă în serviciul păcei. In al doilea loc, importanța problemei rusești, este covâr­șitoare pentru România, toc­mai din pricina vecinătății ei. Nu este de uitat că Rusia a stăpânit Basarabia înainte de războiul mondial, și că a­ ră­mas și d­upă acest război, tot o putere mare d­e peste 170 de milioane de oameni. De aceia relațiunile noastre cu Rusia Sovietică, nu pot fi considerate în afara importan­ței pe care i-o dau realitățile ce am indicat mai sus. Acuzarea ce se aduce fostu­lui ministru de externe este că, alipirea Basarabiei de Ro­mânia,nu este definitivă, și că Sovietele nu au recunoscut-o formal. Nu intru în examinarea a­­cestei chestiuni, dar cunosc că după definiția agresorului și a formelor ce a însoțit-o, nu se mai poate susține cu succes, că Rusia ar mai putea consi­dera problema ca deschisă! Totuși este de recunoscut, că ea se discută încă, și părerea că recunoașterea actuală a Basarabiei de Soviete, nu-i definitivă, are mulți partizani. Dar atunci trebue de mărturi­sit că dorința patriotică de a dobândi o formulă concretă, și fără putință de interpretare, era de natură să pasioneze pe orice bun român, și în prim loc pe d. Titulescu Cum se poate ca cei ce acu­ză pe d. Titulescu să nu se în­trebe pentru ce anume se fră­mânta el zilnic când era la ex­terne, ca să apropie România de Rusia? Care era interesul nostru național și care îngri­jorarea lui? Nu se poate ca oricine să nu cunoască, că dl Titulescu nu este omul care să caute a face un pas însemnat în politica internațională, fără să fie o­­bligat de o situație imperi­ Od­icl. Omul acesta a cărui superio­ritate a fost mai mult recunos­cută în străinătate, decât în țara lui, să fi procedat — așa cum se lasă a se înțelege — cu ușurință și fără nici o vădită necesitate?! Să ne stăpânim pasiunile, să privim drept în față reali­tățile lumii internaționale, ori­care ne-ar fi înclinările perso­nale. Să nu uităm un moment, că este vorba de viitorul Ro­mâniei mari, cărui îi datorim cele mai senine din cugetările vieții noastre!! Nu-i cu putință decât o sin­gură politică înțeleaptă aceea pe care a făcut-o d. Titulescu și anume: relațiuni bune cu Rusia Sovietelor, ca prin înțe­legeri amicale să perfecționăm recunoașterea complectă și for­mala a Basarabiei. Cumințenia politicei noastre ne va arăta calea, ca să nu pu­nem un moment în joc suvera­nitatea și prestigiul Român, așa ca orice Statului îngrijo­rare să nu-și aibă locul. Speranța ca Rusia cu cei 170 de milioane, se va evapora printr’un război nenorocit pentru ea, — pe care noi ur­mează să-l așteptăm, — așa fel ca noi să nu avem nici o nevoe de Rusia; toate sunt visuri ne­realizabile ,căci rușii tot mili­oane vor rămâne, și cu aseme­nea planuri irealizabile nu se poate înfăptui o politică sănă­toasă. . Este normal să ne temem de acțiunea și propaganda comu­nistă, dar această temere să nu ne împigă la schimbarea politicii intereselor noastre. N’avem decât să luăm cât mai drastice măsuri administrati­ve și de ordine publică pentru apărarea noastră contra celor ce se dedau la comunism. Să urmăm exemplul altor state care sunt în strânse relațiuni economice cu Sovietele­­—mai puțin strânse politice dar to­tuși existente — care se apără așa de bine încât aproape nu mai au comuniști la ei, iar re­lațiunile lor rămân normale ca și mai înainte. Vorbim d­e Ger­mania și de Italia. Sistemul acestei apărări a dat aceleași bune roade și în Cehoslovacia unde comuniștii votează buge­tele armatei și unde au fost puși în evidență în minoritate, după alegerile comunale din Decembrie trecut. Este așa­dar posibilă, această politică de bune relațiuni cu Rusia, căci este imposibil să o înlocuim pentru alte cu o aventură care interese, care nu sunt ale României, să dușmă­nim o putere mare care ne este vecină și despre care însăși d. Hitler spunea acum de curând că este cea mai formidabilă putere militară. Concluzia se impune. Ori o politică de prietenie prin care se poate recunoaște definitiv Basarabia Românească și asi­gura liniștea noastră despre răsărit, ori alta de dușmănie și d­e jocul altora, cu riscuri imense și fără folos. D. Titulescu a muncit, ca servitor credincios al Româ­niei, să execute pe cea dintâi și să asigure pacea și prin ea Basarabia pentru totdeauna României căreia aparține. TEODOR EMANDI Ministru Plenipotențiar TUfoO'b Nefericita Secările Ultimele știri din Spa­­nia au emoționat lumea civilizată. Toate ororile prelungitului război de distrugere, care a prefă­cut Spania întreagă într o nesfârșită succesiune de ruini, au fost, se pare, um­brite de cele petrecute la Guernica. Dar nici emoția genera­lă și nici protestele con­tra metodelor barbare, nu vor reface orașul distrus și nici nu vor alina sufe­­ri­nțele nefericitei popu­lații. Și nici măcar nu vor împiedeca repetarea sce­nelor de masacrare, căci nimeni în Spania nu mai are azi destulă putere de stăpânire. Și într’o tabără și în cealaltă frânele con­ducerii tremură, acțiunile rămânând foarte adesea la discreția diverșilor co­mandanți militari, cari de multe ori n’au nici un mo­tiv să cruțe Spania, patria lor fiind alta și femeile fără apărare pe cari le doboară mitralierele a­­vioanelor nefiindu-le nici mame, nici soții. Poruncile convențiilor internaționale? Comanda­mentele civilizației? Frumoase lucruri. Dar mai frumos și mai folosi­tor este să se­ știe exact puterea de distrugere a armelor în care speră uzi­nele naționale. Filmul după natură este totdeau­na superior filmului tru­cat, și nu se poate mai mi­nunat prilej de experi­mentare decât cel al câm­pului spaniol. Un oraș a fost distrus? Căsuță de carton doborâ­tă de vânt. Dar tehnicienii vor putea trage concluzii, și în uzinele pregătirii pentru primejdiile de mâine, se va merge repe­de spre perfecționările impuse de experiență. Re­stul interesează mult mai puțin, ori nu mai intere­sează de­loc. Povestea tristețelor și a durerilor spaniole începe cu acel fel de amestec al străinilor în politica in­ternă pe care mulți trafi­canți, ziși extremiști și mulți nebuni real extre­miști, i-ar dori și la noi. Povestea începe cu spri­jinul din afară al unei propagande naționale ori de dreptate socială. Dar banul străin nu urmărește decât un singur interes: cel al țării lui de origină, iată odată începutul fă­cut n­u este prea greu să se ajungă unde s’a ajuns în Spania. ...Clopotele ne cheamă la rugăciune. Să ne rugăm și pentru nefericita Spa­nie. Dar mai ales să nu uităm că trăim și noi în­­tr’o atmosferă de harfă și de ura care e în fiece zi tot mai rea, și ingenun­­chiați să cerem îndurarea Celui atotputernic pentru a aduce iar între noi du­hul înfrățirii și al drago­stei. Cumințenia celor mulți poate totdeauna înfrânge nebunia câtorva. Dar cu­mințenia prea târzie are de vindecat răni adânci,— rănile de cari gerie nefe­ricita Spanie. CONCLUZI­I Am reprodus din volumul tipărit de Crucea Roșie după recenta frumoasă acțiune în regiunile bân­ei­tuite de foamete, constatările re­ținute din această experiență. Am reprodus și constatările de bucu­rie și cele de tristeță. Ne aflăm în fața unor adevăruri pipăite pe te­ren, și ele merită mai mult de­cât o clipă de popas. In primul rând este de reținut chiar faptul că sa crezut necesară tipărirea unei broșuri voluminoase, ale cărei cele mai mute pagini sunt ocupate de relatarea numelor do­­­natorilor. O broșură de aceasta (mai mult de trei sute pagini) cere destulă cheltuială și desigur câ harinca și priceputa conducere a Crucii Roșii ar­ fi dat mai­ cu dragă inimă altă destinație acestor bani. Dar sacrificul a fost necesar, pen­­tru că, într’o bună măsură publicul nostru este copleșit de neîncredere. Este îndoială că darurile pentru alinarea suferințelor vor merge in­tegral unde trebue. Darea de­­ sea­mă a Crucii Roșii, subliniază de mai multe ori, această îndoială, ci­tind și câteva cazuri elocvente. O primă întrebare, deci, de ce a­­ceastă neîncredere? Cu toate garanțiile unei certitu­dini în afară oricărei­­ suspiciuni o­­ferite de Crucea Roșie, ar fi rămas și de data această în cercul neîn­crederii generale. Lumea știe ce știe când se în­­doește și e fatal să fie împinsă ne­încrederea cât de departe. Corectitudinea în viața publică a ajuns de mult punct de câștigat în viața noastră. Nădăjduim totuși că dacă neno­rocirea se va abate asupra unor județe, Crucea Roșie va întâlni multă înțelegere și mai multă în­credere. A doua întrebare: de ce s’a pus atât de multă întârziere în ordo­­nanțarea primului fond de ajutor? Statul a făcut apel la serviciile Crucii Roșii, și fondul ajutorului trebuia să vie chiar în ziua ape­lului. Nu sau putut găsit îndată ce­le trei milioane date? Ba da. Dar a fost nepăsare. Nu ne mai oprim la constatările de ordin general, pe cari și alții, inclusiv oficialitatea, le fac în fie­care zi: lipsa drumurilor, lipsa pă­durilor, lipsa îndrumărilor agricole pentru a se face culturile cele mai potrivite în regiunile bântuite de secetă. Aceste rele sunt unanim recunos­cute și se făgăduește mereu îndrep­tarea lor. Nenorocirea cea mare este că rămânem mereu numai la discursuri, ori la foarte vagi începu­turi de îndreptare, pe ici-colo. Vom reține însă îndeosebi ultima propunere a Crucii Roșii : „Ar fi de studiat de asemenea realcătuirea unui sistem de pătule de rezervă, asigurând populației hrană pentru anii de secetă,­hrană provenind din munca proprie și nu din mila altuia. S’ar desvăța astfel și populația de ideia ce începe a prinde din ce în ce mai mult că are drept la un ajutor gratuit și s’ar constitui, rezerve importante pentru cazurile de mari nevoi naționale”. Ideea obligativității ajutorului gra­tuit trebue combătută. Nu pentru ceea ce cântăresc sumele date de stat ori de particulari în zile neno­rocite, ci pentru că se face o educa­ție de minorat unei întregi popu­lații. Pătulele de rezervă au fost in tradiția agricultorilor țărani. Obi­ceiul poate fi lesne reînviat. Se cer însă pentru aceasta prefecți și agro­­nomi, pretori și primari destoinici harnici cu dragoste de mai bine pen­tru comunele și județele lor. Și nu-i prea avem. . to 33« 22. Tie scumpa tara, puterea mea de munca și puterea mea de iubire. Nicolas Filipescu I­BS­n v I­e p­e Misterul învierii și revelația Nașterii sunt cele două momen­te creștine care ne însoțesc în viață, singurele realități univer­sale ale creștinismului. Ele sunt izvorul și suportul credinței. Dar cele două sărbători, cu scur­gerea vremii, au ieșit din însem­nătatea lor religioasă dominând viața în celelalte aspecte ale ei. Au fost adaptate ca simbole ale unor idealuri ce definesc ca­lea vieții, izvoare de nădejde și apă vie. De la mărturisirea ade­vărului evanghelisc și până la cea­ mai neînsemnată manifesta­re dlatinală — îndeplinită uneori de mlădițe omenești, sau din im­bolduri apropiate­ naivități­ — toate aceste fapte capătă impor­tanță simbolică. Căci religia e numai im­puh, iar omului îi tre­­buesc și fapte care să se adrese­ze nu numai sufletului îngenun­­chiat la rugă ci și­ mulțum­irii lui de om plămădit din humă. Divi­nitatea se recunoaște prin reli­gie în om, iar accesoriile pe­ care omul le adaugă acestei recunoa­șteri sunt dovada unei imperfec­țiuni pe care omul nu o poate detesta. Paște. E un cuvânt cu rezonanțe de clopot vestitor de viață. Minunea care ia crescut cu vârsta noastră în ochii minții și căldura în vârsta sufletului, și de la care copilăriei așteptăm o minune ce nu se putea să nu vi­nă, dar a cărei imagine nu era nedefinită, ca ’n visele cu ceruri deschise pe care se ’ntrezae crâmpee de cer imaginar în con­stelația de atlas geografic. La vârsta când credința e na­turală ca iubirea mam­ei, fără în­trebări și fără îndoeli. Când cre­dința trăește în viața împrăștia­tă î n amintiri pe slonuri verzi, în dimineața mult așteptată cu trandafiri, la răsărit în cari se răsucește sfredelul unui cântec de ciocârlie; în oul roșu purtat cu solemnitate copilărească în nafrană spre biserica, ca pe­ o ofrandă inconștientă, în pâinea și vinul ce constituiau un semn de întrebare pentru vechii naivi și mintea în care întrebările ne­liniștitoare nu încolțiseră­­ de copil; în regretul ce urma zilelor așteptate ca o minune, lăsând în sufletul cu orizonturi nedefinite, o amară desnădejde — sunt și nădejdile uneori amare, când promisiunea se află sub orizont ., — nădejdi ce avea să se mistue static pentru 1 Mai, are o deosebită !Pe nesimțite in clocotul vieții, importanță, fără griji prea mari dar cu gân­duri mari. Învierea tuturor copi­lăriilor. Copilării ce trebuiau să se transforme în neliniști, în în­trebări și poate nu îndoeli, adică în viață. Dar învierea ne înso­țește ca propriul nostru ideal, căci omul trebue să creadă și în învierea lui, care dacă nu e aici d­e pământ, va fi dincolo în pro­misiunea adevărului dumnez­­esc. Căci și credința în înviere e tot o înviere, e o imagine an­ticipată a celei adevărate. Adevă­rul evanghelic nu are nevoe de verificare, sau îl accepți sau îl înlături, după cum precumpă­nești in sufletul tău credința sau nebulosul. Dar acolo unde se impune cre­dință­ absolută sprijinită de un elan creator , pe calea învierii unui neam peste a cărui groapă a trecut de mult a treia zi după scripturi. Țara trebue înviată și întărită credința ’n menirea ei. Ea trebue scoasă de sub pază celor cari îi perpetuează o viață moartă. Și trebue să credem în împlinirea scripturilor unui neam. U. După întrevederile de la Veneția o manifestație a frontului politic austriac Emoția produsă de articolul pu­blicat în „Giornale d’Italia” că la întrevederea de la Veneția, dintre ducele Mussolini și cancelarul Schu­schnigg, s’a discutat și intrarea ha­­kenkreuzlerilor­­ austriaci în guvern și înregimentarea lor în Frontul patriotic, s’a șters imediat ce s’au primit știri mai detailate din Vene­ția. In această privință cuvântul greu s’a iavut cancelarul dr. Schuschnigg. Presa informată de la Viena so­­coate că la Veneția nu s’a discutat nimic, care să surprindă opinia pu­­blică. Cu toate știrile de până acum Italia a dat să se înțeleagă că are tot interesul să se mențină indepen­dența Austriei. . Chiar­­ și în cazul când Mussolini înțelege să se păstre­ze mai departe linia Berlin-Roma, aceasta nu va fi valabilă decât în cazul când Austria își menține in­de­­pendența. O abatere de la­­ această axă nu e posibilă. De îndată ce in­dependența austriacă va fi am­enin­­țată în interior sau din afară, în­treaga constelație europeană se slă­bește. ■ Cancelarul austriac a dat, la rân­dul său, să se înțeleagă că Austria pentru a-și păstra independența nu va face nici o altfel de politică, de­cât aceea care să-i asigure poziția de azi. După cele declarate de d-sa la Veneția nu se vede nimic în legă­tură cu intrarea hakenkreuzlerilor în guvernul de la Viena. La 14 Fe­bruarie a fost vorba doar de intra­rea în rândurile Frontului patriotic a unor grupări naționale, nu însă de vre­ o delegație, care să reprezin­te formațiunea național-socialiștilor. Cu acest prilej d. Schuschnigg a a­­rătat că încearcă să atragă de partea Frontului patriotic o personalitate de încredere, care să reprezinte cercurile orientate social-democrate. Cancelarul austriac a caracterizat în general consfătuirile de la Veneția în sensul că prietenia italo-austria­­că a fost confirmată și că ambele guverne au dat să se înțeleagă do­rința lor de a continua legăturile e­conomice și politice. Din toate ace­stea nu reiese nimic altceva decât că Austria își va continua drumul politic ca și până acum. In legătură cu aceste chestiuni de­sigur că proclamația șefului Frontu­lui patriotic de la Viena, Richard ___ un»- r­­IW 1 '* D. von Neurath va vizita Roma ROMA, 29. (Rador).— Azi s'a dat următorul comunicat cu următorul text: .Invitat de guvernul fascist, baronul von Neurath, minis­trul de afaceri străine al Ger­maniei, va sosi la Roma M. S. Regele și Voevodul Mihai La Patriarhie* după împărtășanie Multă vâlvă a făcut în toată lumea strălucita performanță realizată de japonejii Shinuma și Tsukakoshi pe aparatul lor de construcție complec­­ta menite națională „Kami Kaze” (pe românește „Vântul Divin”). Plecați din Tokio în ziua de 5 Aprilie cu scopul de a atinge Londra în cel mai scurt timp, sburând numai noaptea, ei străbat această distanță, mult prelungită, deoarece au utilizat calea de Sud, mai lungă, dar și sub o atmosferă mult mai prielnică, ate­rizează fără penalizare în ziua de 9 Aprilie p. m. pe aerodromul din Londra. Exact, distanța Tokio-Londra fost străbătută în 3 zile 22 ore și 13 a­minute cu escale în următoarele puncte: insula Formosa, Hanoi, Ventiiane, Calcuta, Karachi, Basso­ rah, Bagdad, Atena, Roma, Paris și Londra. Ceea ce a impresionat mult, a fost lipsa de publicitate de care a fost înconjurată această îndrăzneață în­cercare ce ridică atât aviația cât și industria aviatică japoneză în stima lumii.­ Atât telegraful, cât și ziarele, mai târziu, au anunțat foarte laconic că un echiplagiu nipon a decolat din Țara Crisantemelor cu ținta finală, Londra. Contrariu altor încercări din acest gen, asupra cărora se scriu coloane întregi, se anunță cu litere pompoa­se că un e­chipagiu Va pleca în lună, sau cam așa ceva, făcând să treacă luni de zile, lumea săturându-se să tot afle vorbindu-se despre X sau Y că va face și va drege, acest echipa­­giu are meritul, pe care și marele Willy Post l-a avut, de a fi anunțat în ziua plecării oficiile telegrafice și ziarele respective. Shinuma și Tsu­kakoshi au fost primiți în triumf în toate regunile unde au aterisat, răs­­plătindu-le astfel înțelepciunea cu care au dus la bun sfârșit misiune simplă în aparență, această totuși cât de delicată. Pentru cei care au aprofundat cât de puțin posibilitățile actuale ale Japoniei, această performanță nu este ceva extraordinar. Toți îi cu­noaștem tenacitatea rassei și forța ce emană în Extremul­ Orient din a­­ceastă ghirlandă de insule ce ascun­de sub o mască impasibilă, o viva­citate și energie neînchipuită. Pene­­trațiunea japoneză în occident este simțită, și, vorbind cu totul obiec­tiv, in cazul unei ofensive de produ­se pe piețele europene, la aceiași calitate, industria europeană Via tre­bui să plece steagul in fața unui preț de cost uluitor de scăzut. Aci­­stă toată puterea Orientului care domi­nă astăzi toată Malaezia și Poline­zia ca și coastele Mării Chinei, pe care zadarnic caută să o cucerească europeanul cu produse ce sunt astăzi în continuu delicii în fața avalanșe­lor de produse efline japoneze de calitate superioară. Cred că sunt în memoria cititorilor cazurile remar­cate de ziarele de informații, că în Polonia și Italia au fost aduse bici­clete japoneze ce se pot cumpăra cu 500 lei bucata, iar mătusa japoneză, renumită în toată lumea prin fineța ei, se vinde cu prețuri derizorii. Iată de ce, revenind la subiect, nu trebuește să ne mire performanța realizată de echipagiul japonez Shi­numa și Tsukakoshi. Natural, cele­britatea se răsfrânge și asupra mate­rialului care mărește însemnătatea încercării fiind un produs național. De multă vreme, stabilimentele in­dustriale Mitsubishi, ce până acum construiau în licență avioane de proveniență străină, se străduiau să ofere patriei un avion de concepție națională și care să se releve a fi un aparat cu calități asemănătoare ce­lor importate sau construite în­­ li­cență. Era aci nu numai o ambiție națională, ca o țară de talia Japo­niei a patra putere din lume, cu o flotă puternică pe care și-o constru­­ește singură în vastele sale șantiere navale, să nu aibă independența construcțiilor aviatice. Astăzi sunt în măsură să anunț că Japonia a­­ ajuns la perfecțiunea uzi­nelor aviatice din străinătate, și, în special a celor americane de la care au învățat și­ împrumutat­ multe. Aparatul acesta de raid, pe care l-au botezat atât de sugestiv „Kami­kaze” este un monoplan cu aripa joasă (surbaisse) cantilever cu dis­pozitiv de hipersustentație pentru a contrabalansa trenul de aterisare ca­re este fix și carenat în mod științi­fic. Ca înfățișare exterioară, apara­tul se apropie de avioanele de per­formanță americane, având două locuri în tandem, închise cu gea­muri de mică ce oferă o bună vizibi­litate pilotului. Ca să fiu mai com­plet, dau iaci și câteva cifre ce repre­zintă caracteristicele acestui aparat ce a revoluționat întrucâtva zile aviatice competente prin cer cu­sur­priza ce a realizat-o. Anvergura este de 14 metri, lun­gimea aparatului, fiind de 8,28 m.; înălțimea 2.80 m.; raza de acțiune 2,400 km. cu iuțeala mijlocie de 300-320 km. pe oră; încărcătura pe metru pătrat este de 12.0 kg, și de kg. 370 gr. pe cal. In general, caracteristici nu prea impresionante, dar toate foarte mi­nuțios cercetate ce fac din acest a­­parat o remarcabilă mașină de raid. Trecând la partea mecanică, mo­torul este un produs al uzinelor Nakajim­a cu 9 cilindri în stea, des­­voltând o putere de 550 cai. Motoru­l este de inspirație engleză dar con­struit în licență. Pentru a i se redu­ce rezistența frontală, un inel N.A. C.A. contribue în largă măsură la a­­cest lucru. Lu­cea este cu două pale cu pas fix din metal. Motorul este fără compresor utilizând o cart­ura­­ție normală și fără amestecuri ben­­zoice pentru mărirea rendementu­­lui. Nu s’a căutat nimic excepțional. Ceea ce scrie la carte că este logic, a fost adoptat. Procedeele aerodinami­ce care astăzi au invadat până­­ și moda rochiilor lungi cu trenă la cu­coane, nu au fost adoptate decât in limita necesarului și maximu­l de e­­fect. Iată din ce depărtare ne vine o notă de seriozitate căreia ar tre­bui să-i dăm aprecierea cuvenită. REMUS IONESCU Cronica aviatică Un raid strălucit

Next