Epoca, aprilie 1938 (nr. 2742-2760)

1938-04-06 / nr. 2742

X ftâ No. 2743 2 Lei te REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI, PASAGIUL ROMAN (INTRAREA PRIN CALEA VICTORIEI) • RECLAME ți INSERȚII S* primase la administrația statului si la toata agand­­la da publicitate Telefon: 3.82.11 Director: GRIGORE N. FIUPESCU Miercuri 6 Aprilie 1938 Fondat în anul 1885 de NICOLAE FILIPESCU Tie scumpa tara, puterea mea de muncă și puterea mea de iubire. • Nicolas Filipescu DUPA CINCI ZILE Tocmai când ne pregătiam să însemnăm în câteva cuvinte ce aduce noul guvern, bine­în­țeles potrivit felului nostru de a vedea, ne-a sosit adresa de suspendare pe timp de cinci zile. Acest termen fiind scurs ne reluăm azi apariția. Dar vre­mea pe care o străbatem nu mai îngăduie revenire asupra unor fapte atât de vechi, de a­­cum cinci zile! Prin urmare nu vom spune ce aduce nou, noul mai gu­vern. A și început, de altfel, s-o vadă toată lumea din activita­tea lui, și întârzierile în aceste considerații ar fi inutile. De la deducțiile trase de felul consti­tuirii lui, am trecut, în cinci zile, la primele schițări de ac­tivitate nouă. Vom spune, însă, ce am dori să fie noul guvern, ce am dori să fie intr’o măsură mult mai precisă decât ultimele guver­ne. Primul guvern Tătărescu — cel de patru ani — n’a realizat nici­ un sfert de ceea ce ar fi stat în posibilitățile lui să rea­lizeze, din pricina unor neînțe­legeri prelungite în partidul pe care se sprijinia guvernul. A fost un joc obositor, un ne­sfârșit șir de nepotriviri ideo­logice, ascuns în savante for­mule înșelătoare de suprafață, care a cășunat intereselor ge­nerale. Cum a trăit și cum a murit al doilea guvern Tătărescu, se știe. Nu este nevoie să insistăm nici asupra realizărilor scurtu­lui guvern Goga. Primul guvern prezidat de I. P. S.­­S. Patriarh Miron Cris­­tea, n’a avut decât o limitată, după cum s’a misiune putut vedea și din declarațiile oficia­le făcute zilele trecute. El nu putea râvni la aplicarea unor planuri de respirație mai lar­gă, pe teren. Odată misiuna lui tranzito­rie îndeplinită, acest guvern s’a retras, făcând loc celui de al doilea guvern prezidat de I. P. S. Patriarh Miron Cristea,­­ de data aceasta guvern de lucru pe noua temelie așezată, și sperăm, de durată. E cea dintâi dorință pe care o legăm de acest guvern nou Desele schimbări de guverne nu sânt prielnice realizărilor. Chiar cu un program de lucru de mai înainte determinat pen­tru câțiva ani, prea schimbări în conducere de se în­curcă și întârzie. Sperăm, apoi, să identificăm cea mai deplină unitate de ac­­țiune în mișcările noului gu­vern. Pe teren economic sântem, în această ordine de idei, în fața unei situații no­i. Conducerea unică a Băncii Naționale și a ministerului de industrie, va favoriza o acțiune mult mai unitară. In orice caz nu vor mai fi dăunătoarele în­târzieri și oscilații de până azi provocate de conflictele de o­­pinii dintre titularii ministeru­lui de industrie și conducerea Băncii Naționale. In viața economică siguran­ța mișcării și ritmul accelerat îngădite acomodarea și cu re­gimuri severe, cari devin astfel preferabile unor regimuri teo­retic de mai multă înviorare dar pe teren asfixiante din pricina încetinelilor, a confu­ziilor și a directivelor contra­dictorii. De altfel acțiunea unitară și de durată constituie o poruncă în toate domeniile de activita­te, și fără respectarea ei vom rămâne pe loc. îndemnuri bune Ministerul Agriculturii con­dus de — un om la locul lui - așa cum spun englezii și cum nădăjduim că o să fie de azi înainte, — a dat prin radio sfoară prin țară, că față cu se­ceta cu care se inaugurează a­nul agricol, să se grupeze ogoa­rele, precum și alte îndemnuri bune ca să se rețină pe cât este cu putință umezeala de pe urma iernii. La aria veche cântată încă de la închegarea Principatelor Unite că: „țările române ar fi pline de bogății nedesfundate, că sub umbra acestor afirmații se tot întinde coarda cheltue­­leor și că unsoarea pământu­lui se cheltuește în străinătate (Marțian 1864), „Țăranul ro­mân” 18 Februarie 1862 spu­ne: „la noi totdeuna pre­țurile pe grâu sunt bu­ne, când este lipsă în alte țări, bogăția noastră atârnă de lipsa și nevoile altora”. In realitate spuneau pe atunci bătrânii, am fost și suntem o țară săracă, a cărei producție atârnă, nu numai de munca o­­mului ci și de nestatornicele împrejurări „atmosferice”. Cum nu plouă la timp, sărăcia este în bătătura sătenilo­r și e nevoie de împărțit păpușoi. Cine n’are pus la o parte o rezervă pentru caz de nevoie, e sărac. Să’l facem să fie bogat. Oamenii de știință au găsit leacuri de aținut calea secetei. Și anul trecut ne-a încercat se­ceta în timpul regatului po­rumbului. D. Sec­reanu a arătat la radio că în județul Buzău la un proprietar, păpușoiul era la înălțimea omului, acolo unde s’a arat, grapat cum trebue, și la ogoarele vecine ale săteni­lor, era abia de o palmă și se uitau la cer, ca să vină mân­tuirea. La inerția lui, să-i opunem o voință și dragoste părintească, să-i amintim că e scris undeva: „Dă din mâini dacă nu voiești să te îneci”. Dr. ALEX. MANOLESCU 0­­ p 1e ­Absente prelungite Alt incendiu ori, alt sat distrus. Vântul a fost de data aceasta mai tare și au ars peste o sută de gos­podării. In sate, casele nu sunt chiar lipite zid de zid. Grădini și curți largi des­part gospodăriile și acea­stă împrejurare ar trebui să împiedece repede pro­pagarea incendiului. Dar scânteile duse de vânt gă­sesc în cale învelișuri de pae și trestie iar despre un serviciu de apărare contra incendiilor organi­zat în satele noastre­ pâ­nă azi, în anii fără firului, nici pomeneală. Când dă Dumnezeu foc, casele țăranilor ard ca niște biete cutii de chi­brituri. Atât de în urmă am rămas în această di­recție, în­cât până și ideea luptei pentru stăvilirea incendiilor, pare o glumă. Și totuși sunt la sate pri­mari, notari, jandarmi, preoți, învățători, percep­tori, agronomi, ingineri silvici. In opt decenii de civilizație toată această lume, inclusiv prefecții, subprefecții și inspectorii de toate categoriile, nu s’a gândit niciodată să orga­nizeze măcar o cât de ru­dimentară asanare rura­lă contra incendiilor. Nu trebuia să se inven­teze în această materie. Mai sunt sate și prin alte țări, și sunt și pe-acolo in­cendii. Erau doar de copiat mă­suri elementare de apă­rare. N’a fost vreme pentru astfel de nimicuri. U­n cititor ne întreabă dacă n’a sosit v­remea unui regulament al construc­țiilor și la sate. Să nu se mai îngădue, de pildă, clă­diri noui, cu acoperișuri de pae ori stuf. Acesta este un basm pentru secolul viitor. Am cere, deocamdată, mult mai puțini un început de organizare, care în zilele de încercare, să înlocu­iască panica și mâinile în­crucișate, cu încercarea de stăvilire a incendiilor. Să nu se treacă, măcar acum, prea ușor, peste ja­lea satelor pustiite de in­cendii. Prea ne dăm du­reroase certificate de ne­păsare, prea doivedim pe teren absente în contra­dicție flagrandă cu pro­gramele și cu bunele noas­tre intenții. A­CORDUL anglo-italian ment la realizarea unui asemenea acord. * LONDRA, 4. (Ager). — Sunt că nimic nu se opune în acest mod bune motive să se creadă aici că acordul anglo-italian ar putea fi în­cheiat chiar la sfârșitul acestei săp­tămâni. Nu este exclus ca d. Chamberlain să poată face o declarație în acea­stă privință Vineri la Camera Co­munelor. S-ar realiza astfel marea dorință a d-lui Mussolini, ca acordul anglo­­italian să fie realizat înainte de so­sirea cancelarului Hitler la Roma, la începutul lunei Mai. Se înrădăcinează tot mai mult credința că acordul anglo-italian va da loc după aceia unor negocieri între Franța și Italia, pe baze a­­proape identice. In adevăr, Anglia dorește ca acordul italo-britanic să fie dublat cât mai repede de un acord între Roma și Paris. Se crede LONDRA, 4. (Rador). — In legă­tură cu svonurile despre apropiate negocieri între Franța și Italia, a­­semănătoare cu acelea care au loc acum la Roma între contele Ciano și lordul Perth. „Times” scrie: De fapt, până astăzi tot ce se poate semnala este că guvernul en­glez a ținut foarte exact în curent guvernul francez cu progresul ne­gocierilor de la Roma. Totuși, scrie „Times”, interesul Romei și al Parisului la încheierea unui astfel de acord este prea vă­dit, pentru a nu privi cu optimism posibilitatea unui aranjament între cele două țări. Repaosul duminical Pentru ca repaosul dumini­cal să devină faptă, s’a dus din partea câtorva buni creștini o adevărată luptă în presa ro­mânească. In nenumărate rânduri, Prea Cucernicia Sa Arhimandritul Scriban a scris în „Epoca” îm­potriva acestei fărădelegi,­­ împotriva nerespectării odih­nei de Duminecă. Cuvântul răspicat al Prea Cucerniciei Sale nu s’a răspân­dit în pustiu,­­ ci a avut în parte ecoul trebuitor. S’au luat, mai ales în ulti­mul timp, măsurile cuvenite împotriva acelora cari nu res­pectă ziua Duminecei. Mai de voie, mai de nevoie, negustorii au înțeles să tragă obloanele prăvăliilor, în zilele­­ de sărbători; — unii însă, mai hrăpăreți, lăsând totuși deschi­să câte o ușă dosnică, în pofi­da strășniciei legii și vigilenții poliției; încet, încet vor înțelege toți negustorii, toți vânzătorii mai mari și mai mici că se cuvine respect în totul legii care orân­­duește acest repaos duminical. Am mai scris și altădată în a­­cest ziar despre strășnicia cu care se respectă în alte țări o­­dihna de Duminică. Am arătat cum, de pildă în Germania, nu vei găsi deschis niciun magazin, nicio prăvălie,­­ decât restaurantele și aces­tea numai în vremea meselor de la prânz și seara. Nici chiar debitele de tutun nu sunt des­chise, pentru vânzarea produ­selor acestora fiind așezate în colțuri de străzi numeroase au­tomate. In diminețile sărbăto­rilor bisericile sunt tipite de credincioși, iar în după amie­zile sărbătorilor au loc diferi­tele adunări, serbări, exerciții sportive, e­c. Pomenit despre biserici, spre a se înțelege că odihna de Du­minecă nu însemnează numai odihne de o săptămână, — ci și odih­na sufletului, — odihnă ce nu poate fi desăvârșită fără pioa­sa reculegere în fața altarului, de unde pornește cuvântul de învățătură al Mântuitorului. Numai acolo, în biserică, o­­mul este smuls din vălmășagul luptelor și sbuciumărilor de tot felul, numai acolo, în fața altarului se strecoară seninăta­tea în sufletele drept-credin­­cioșilor, numai acolo sânt uci­se patimile care ne mințise, — numai în întunecă biserică ne primenim cu înviorarea tre­buitoare sufletelor noastre. De unde urmează să vină pil­da și îndemnul spre cerceta­rea sfintei biserici, măcar în zilele de sărbători? In primul rând dela preoți și apoi dela slujitorii școalei. Intr’o vreme, am numărat cu prilejul unei manifestări pe ulițele Capitalei, intr’o Dumi­necă, nu mai puțin de 120 de preoți — (am scris la vreme despre aceasta). Deci 120 de preoți lăsaseră sfintele biserici zăvorite, spre a fi în fruntea convoiurilor poli­tice, care cereau: „Jos guver­nul”, etc., etc. Mii­ de învățători îngroșau rândurile manifes­tanților, în loc să se găsească la biserici, cu școlarii lor, dând cu aceștia răspunsurile la sfân­ta liturghie, — așa cum îmi a­­mintesc eu că se făcea acum trei decenii în satul meu. Astăzi, treburile se vor schim­ba:­­ preoții și învățătorii vor sta la locurile lor, la datoria pe care sunt chemați să o pli­­niască. Dar, dacă cei de la sate au pornit pe calea cea dreaptă, mai sânt mulți la orașe cari nesocotesc odihna de Dumine­că. Opt școli secundare, numai din Capitală, și-au convocat comitetele școlare și adunările generale pentru Duminecă, 3 Aprilie, — între orele 9 și 12. De ce, mă rog, între orele 9 și 12 și nu între orele 3 și 8 — de pildă?! Ar pierde oamenii spectaco­lele sportive, teatrele și cine­matografele?? Să fie acestea mai de pre­țuit decât grija de școala unde odraselele își caută învățătura și buna creștere?? Cine înțelege așa, — fo­s așa! Conducătorilor școalelor nu le este îngăduit însă nesoco­tirea odihnei de Duminecă. Se află astăzi în fruntea Mi­nisterului Educației Naționale o măreață figură bisericească, un cărturar de seamă, P. Sa Episcopul Nicolae Colan. Cuvântarea ținută de către P. Sa, cu prilejul instalării la Ministerul Școalelor și al bi­­sericei, ne-a mers deadreptul la inimi. A vorbit cu căldură, cu duioșie, dar și cu hotărîre. Printre primele hotărîri ale P. Sale o așteptăm cu toată în­crederea și pe aceasta de a rân­­dui închiderea porților școale­lor în zilele de sărbători, când ușile bisericilor stau deschise. Nici un elev să nu stea în școală în dimineața zilei de sărbătoare,­­ ci la biserică. Nicio adunare, de orice fel ar fi ea, între zidurile școalei în diminețile zilelor de sărbători. Repaosul duminical să fie al tuturor, — fără excepție, fără păsuire sau tocmială ! N. D. PETRESCU-ZOIȚA Inspector g-1 școlar Suveranul Egiptului „ușor indispus“ CAIRO, 4. (Rador). — Regele Faruk este ușor indispus. In aceste condițiuni, cores­pondentul Agenției Reuter cre­de că Suveranul Egiptului nu va putea să primească înainte de Miercuri pe primul ministru Mahmud Pașa, care, după cât se pare, va supune aprobării regale o ușoară remaniere a guvernului. m atm U UMBRE ȘI LUMINI MICI DEOSEBIRI Marea cea Neagră și sălbatecă, să se „Dreptatea” de ori caută un râs­",­«*. ° 6TIM *" ^ “' puns întrebării dacă într’un even­tual nou război mai poate fi vorba despre o înaintare fulgerătoare a Germaniei. Răspunsul este negativ. Această concluzie se întemeiază în special pe următoarele cifre com­parative: „In 1913, în milioane de tone se producea: Germania Rusia Cărbune 208.0 36.0 Așa­dar în 1913 Germania produ­cea de șase ori mai mulți cărbuni, de trei ori și jumătate mai mult fier și oțel de­cât Rusia care, pe­­atunci nu avea superioritate de cât în ce privește producția de petrol. Astăzi însă situațiunea s’a schim­bat considerabil în favoarea Rusiei, după cum rezultă din acest al doi­lea tablou pentru 1936, dat tot în milioane de tone. Intr’o ordine de idei apropiată desprindem următoarele din revista „Țara Noastră”: „Ultimele întâmplări europene, ca­re au instalat Germania la Brenner și am coborât-o pe Dunăre la vale, la numai câteva sute de kilometri de granița românească dela Vest, ne trezesc dintr’un splendid vis de si­guranță diplomatică pe hârtia pre­făcută în inutile și duioase petece fără valoare. Iar colosul de la Răsă­rit, care trăiește clipe penibile, dar care se poate regăsi în scurtă vreme, smuls din nebunie și reîntors, în sfârșit la testamentul lui Petru cel Mare, atârnă ca o apocaliptică sa­bie peste destinul românesc. Capri­ciul expansiunii române a vrut ca aici la gurile Dunării, cu fața spre reia se rotunjește ca un imens ba­laur, oceanul slav, cu tendințele lui culturale, politice și geografice. Mâi­ne sau mai târziu, când experiența bolșevică se va lichida, înecată în propria ei neputință, lumea slavă își va dribui din nou legăturile de altă­dată, înodtind o istorie de forță și voință imperialistă. Privilegiile de cari se bucură Rușii albi în țările slavone din vecinătatea noastră, sunt avertismente pentru unitatea slavă a viitorului“, IN UNGARIA Și, în sfârșit, poate că au oarecare legătură cu cele de mai sus și ur­mătoarele: „... In ultimul timp însă, au inter­venit două evenimente, pentru a produce o nedumerire și chiar o tul­bur­are în opinia publică ungară. Prin anexarea Austriei, relațiunile dintre Germania și Italia au deve­nit mai reci, iar în ce privește Un­garia, vecinătatea Germaniei a tre­zit acolo îngrijorări legitime asupra soartei Ungariei. Căci ea va trebui să aleagă între două posibilități: de a rămânea independentă (căutând prietenia Micei Antante și a Fran­ței), sau de a se înfeuda complect­ și definitiv Berlinului, pierzăndu-și independența, dar nutrind speranța (în cazul unei problematice victorii germane) de a-și mări teritoriul. Și poate nu fără sens și legătură cu ultimele evenimente, mișcarea nazistă 171 Ungaria a luat un avânt neobișnuit. La alegerea parțială de la Lovasberény, (care a avut loc Du­minecă), pe neașteptate, candidatul hitlerist a repurtat un succes stră­lucit. Partidul național-sociali­st un­gar (inexistent până acuma) a lu­crat la această alegere cu un aparat uriaș. Guvernul ungar se găsește la un greu impas. El va trebui să aleagă și încă în grabă dintre cele două o­­rientări pentru a proceda în conse­cință“. Citatul este din „România Nouă” dintr-un articol semnat de d. George Ohabeanu. Fier 16.6 4.6 Oțel 17.6 4.9 Petrol 0.1­8.6 Germania Rusia Cărbuni 158.38 120.90 Minereuri de fier 6.65 27.06 Fontă 15.30 14.31 Oțel 19.17 16.33 Petrol 0.44 26.34 LUMEA SLAVA Moda In medicina de Dr. P. ROBESCU Când zici „moda” ți se naște imediat noțiunea de­ îmbrăcăminte femeiască sau bărbătească adop­tată într’o epocă de timp, sau no­țiunea de mobilierul locuinței, sau de ori­care altă manifestație a vieții. Când zici „moda în medicină“ ți se pare ceva anormal, ceva ce nu se raportează și nu se potrivește de fel cu știința nobilă pe care o posedă o mică parte din muritori și pe care o pun în nespus de mare valoare manevrând-o pentru rea­ducerea sănătății pierdute în cor­pul suferinzilor. Și totuși, or cât de opuse s’ar părea aceste două noțiuni „moda“ și „medicina“, ele se întovărășesc, de fapt, foarte des, fac o împere­­chiere pe care o întâlnești de câte ori nici nu te aștepți, și formează unul din principalele capitole ale practicei medicale, capitole în care medicul și bolnavul sunt în perfect acord. — Adică, cum de perfect acord, Doftorașule? Ce?... Este oare vre­o divergență între ordinul medicului și supunerea bolnavului la trata­ment? — Este, ba încă foarte mare. De foarte multe ori bolnavul VREA să ia cutare doctorie. In mod curent, bolnavii sunt urmăriți de o ideie, de o sugestie dată de o doctorie sau de un tratament de care au auzit fie dela un prieten, fie din reclamele gazetelor, fie din svon public. Cine nu-și aduce aminte de „mi­nunata“ ciupercă japoneză, a cărei zeamă stricată și acrită s’a băut cu atâta frenezie de o mare majo­ritate de lume? O fi folosit la ceva „ciuperca ja­poneză“? Nu se știe. O fi făcut vre­un rău? Sigur că da. Pe de altă parte, știința moder­nă, cu marele, enormul progres pe care l-a făcut de la răsboi încoace, a deschis noui căi de cutarisire, puse pe baze de analize, de desco­periri noui, de specialități medici­nale, cari toate, adeseori contribue la formarea modei în Medicină. Bunăoară moda tensiunii. Azi, toată lumea își ia tensiunea; toată lumea vorbește curent de tensiune- toată lumea știe că ten­siunea 13 este mică iar 23 este mare. Ba ceva mai mult, nu este om care să nu se vaite de vre-o sufe­rință, și care să nu-și fi luat, cel puțin odată, tensiunea. Oare, asta nu este modă? Sunt bolnavi de la țară cari vin la doctor, și după ce s’au su­pus la examenul amănunțit al cer­cetărilor de rigoare, cer medicului să vadă cum „merge sângele“. Ce știe bolnavul acela de rostul ten­siunii?... El cere să i se „pună ma­șina“ pentru că a auzit de ea, pen­tru că este de modă. Ba sunt și clienți cari, cum intră în cabinet, fără să spună pentru ce suferință au venit, te întreabă, de la ușe, dacă ai aparat de tensiune... Și cum moda cere să se ia tensiunea, fie­care medic are un aparat de acesta. — Și eu mi-am luat-o, Doftora­­șule! — Apoi, vezi, Nene Costache, că și dumneata păcătuești, ca toți?... Și, mă rog, pentru ce ți-ai luat-o? Nenea Costache rămase, o clipă, încurcat. Ochii lui albaștri ca pe­ruzeaua umblau nehotărîți încoace și în colo, și la urmă, se decise: — De!... Știu și eu de ce?... Mi a tot bătut capul, Mita. — Ce-ți spusei eu?... Modă!... Dar dacă mergem mai departe vedem cum moda influențează e­­norm și felul de tratament al bo­lilor. Un tratament clasic, al unei boli care nu se poate cutarisi decât sufere fel de fel de schimbări. Unul dupe altul, leacurile clasice sunt lăsate la o parte și înlocuite cu preparate noui, ale căror reclame acopere birourile medicilor. Odată, o doamnă care știa că am fost chemat la o prietenă a sa, m’a întrebat ce i-am dat, pentru durerile reumatice de cari suferea atunci. — Niște antinevrab­ice... Niște salieilat... — Cum, doctore, d-ta mai dai salieilat? Azi toți dau diplosul. Pe atunci, această doctorie era de modă; azi, a fost detronată de altele, și mâine vor fi și acestea detronate la rândul lor. Mulțimea are o psihologie foarte ciudată. Dorința de a ști a făcut ca o mare parte a mulțimii să caute să cunoască — sau să vrea să cu­noască — în amănunt unele sufe­­rințe. Atunci, medicii gata au fost cu explicațiile, fie prin ziare cu cronici medicale, fie la Radio cu conferințe difuzate, fie prin atâtea publicații de medicină populariza­să le pună mașina la mână“­ca numai prin anume medicamente, tă. Mulțimea a căpătat unele cu­noștințe medicale, le-a memorat, dar nu le-a priceput cum trebuie pentru că îi lipsește baza științifi­că necesară. De aci, reclamele din ziare au făcut ca mulțimea aceas­ta, insuficient preparată și instrui­tă, să creadă că dacă știe cum se numește medicamentul cu reclama în chestie, are dreptul nu numai să-l încerce, dar chiar să-l ceară medicului său, și să-l mai și reco­mande și altora... Parcă te-ai pu­tea face doctor, și mai ales cău­tător de boli, de azi până mâine. — Atunci, ce să facem, Doftora­șule? — Foarte simplu, Nene Costa­­ch­e: Să nu te cauți nici­odată sin­gur, să-ți faci un doctor de casă, să nu ți-l schimbi, or ce ar fi și mai ales, să­­ asculți cu sfințenie ce-ți spune el. — Dar dacă și el este influențat de moda din Medicină? — Nene Costache dragă, prea mă întrebi multe și s’a terminat spațiul foiletonului. Cronica agricolă manBNNHHNHHH Standardizarea în horticultură In fața unei mari adunări de pod­goreni și specialiști, d. I. c. Teodo­rescu, profesor de viticultură la A­­cademia de înalte Studii agricole de la Herăstrău și șeful secției horti­cole și viticole din Institutul de Cer­cetări Agronomice, a vorbit despre standardizarea în pomicultură. Con­ferința sa a făcut parte din ciclul organizat de societatea Națională de Agricultură împreună cu Soc. Cen­trală Agricolă, care se țin în saloanele celei din urmă. Conferențiarul a pre­gătit acest subiect cu ocazia cursu­rilor cari s-au ținut la Institutul de Cercetări, pentru inginerii agronomi din toată țara. „Viticultura și pomicultura — început d-sa — nu mai sunt azi ra­muri anexe ale agriculturii, ci spe­cialități de sine stătătoare. Aceasta se vede nu numai în practica ex­ploatării, cât mai ales în aceea a valorificării. Azi nu se poate vorbi de ele, decât sub prisma unei pro­bleme economice“. In cele mai mul­te țări s-au luat măsuri pentru va­lorificarea produselor. Principiul să se exporte plusul de producție, pen­tru ca, în consumul intern, să se poată obține prețuri convenabile Dar produsele horticole sunt consi­derate în țările importatoare, ca produse de lux și li se pun taxe mari de import. Țările exportatoare sunt nevoite, astfel, să dea prime de ex­port. După cum iau măsuri ca să se cultive numai varietățile nobile și se înlocuiesc chiar, varietățile de mare producție. Alte măsuri sunt limitarea zonelor de producție, obli­gativitatea condițiunilor de prezen­tare a mărfii, etc. Multe produse merg obligatoriu la cazan. „Bloca­jul“ este necesar pentru susținerea prețurilor și se practică în Franța unde se folosește și „suprablocajul” (oprirea de a se vinde vinuri mai tinere de trei ani). Este adevărat că fructele sunt mult cerute. Țările producătoare nu au încetat plantările și se prevede și în pomicultură întinderea lor prea mare In multe țări se scot u­­nele specii și se înlocuiesc cu alte mai cerute. Numai calitatea salvează pe producător. Surplusul de recoltă este greu de valorificat. Se cer cali­tăți tipice și în cantități mari. Cine dă produse de soiuri prea diferite și în cantități mici, merge la ruină. De aci s-a născut „standardizarea“. Americanii au început standardiza­rea, trimițând pe piață mărfuri omo­gene, bine alese, bine ambalate și prezentate. Țările europene, i-au imitat. Șampania franceză e un produs standardizat. Asemenea pier­sicile și lămâile italiene; vinurile portugheze; merele și prunele de Ca­lifornia; prunele de Iugoslavia; sta­fidele grecești; etc. La Rens și E­­perney, se fabrică anual 20 de mi­lioane sticle de șampanie. Califor­nia exportă 5.000 de vagoane de mere de aceeaș calitate, iar pru­nele ei sunt 80 la kilogram­e pe când cele de Iugoslavia sunt 100-120, iar cele românești 200-240). Cu toată situația din Spania strugurii uscați de Almeria, — cunoscuți sub nu­mele de struguri de Malaga, — se exportă în toată lumea. Bulgarii au creiat din Afuz-Ali, o varietate na­țională (Bulgari) din care exportă 3.500 de vagoane anual. Italia a ui­mit lumea cu fructele ei și a reușit să exporte 25% din producția tota­lă. Statul a impus condițiuni dras­tice, pe care producătorii le respec­tă. In pomicultură și viticultură, stan­dardizarea trebue să înceapă dela pom și de la viță, altfel nu se poate face standardizarea producției. Vi­nul, în special, este un produs care se potrivește la standardizare. Din regiuni precise, cu acelaș pământ, cu acelaș climat, unde se cultivă a­­celeași varietăți (după sortimentul specific regiunei) și se folosesc ace­leași metode de vinificare, se poate scoate un vin standard. De numele fiecărei podgorii, e legat un anumit vin. Nu se poate Borde fără Pinot Noir, sau Drăgășani fără Crâmpoșie, Cotnar fără Grasă, Odobești fără Galbenă, etc. După cum în fiecare din regiuni­le renumite de podgorie, vinul tip este rezultatul unui sortiment de 2, 3 sau 4 varietăți, cari se amestecă într-o anumită proporție, tot astfel și în pomicultură, natura ne oprește să cultivăm suprafețe prea întinse cu o singură varietate. Polenul unei varietăți nu e capabil să fecondeze toate florile ei. Azi nu se mai poate legifera în materie de producție, fără a se ține seama de aceste legi unele naturale, altele economice. Delimitarea regi­unilor, stabilirea sortimentelor de varietăți pe regiuni, dau dreptul la .denumirea de origină“. Pentru a nu se abuza de această „denumire de origină“, în Franța, este controlată de o Comisiune care vizitează pe podgorean, de două ori pe an — toamna la cules și primăvara după trai — constată modul de exploa­tare și calitatea vinului și dă drep­tul po­dgoreanului de a scrie pe eti­chetă că „denumirea de origină“ a vinului său, este „controlată“. Alte­ori imită pe francezi. Italia, țară săracă, cu vii imense, a hotărât că viile cari nu dau un vin cu cel pu­țin 10% alcool, trebue să piară. Dela 200 de varietăți — cari se cultivau înainte, — azi nu se cultivă decât 7­­ pentru vin și 3 pentru masă. In felul acesta Italia, face numai vinuri Ing. A. D. Carabella A(Continuare în pagina 3-a)

Next