Epoca, iunie 1938 (nr. 2769-2770)

1938-06-01 / nr. 2769

70^ CEP No. 2? 69 2 Le n REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI, PASAGIUL ROMAN (INTRAREA PRIN CALEA VICTORIEI) RECLAME și INSERȚII Se primesc la administrația statului și la toata agențiile de publicitate Telefon: 3.82.11 Birector: GRIGORE N. FILIPESCU Fondat in anul 1885 de NICOLAE FILIPESCU $q&ât& SIB1'" Unde e muncă luminată Balzac povestind luptele ilustru­­lu­iaudissart, voiajor comercial, într’o călătorie pentru plasarea câ­torva articole, vădește spiritul de economie­ al micii burghezii fran­ceze. Nicăeri nu este zugrăvită, poate, mai bine decât în această veselă schiță a marelui romancier francez, grija atentă a micilor cul­tivatori și negustori în dozarea cheltuelilor lor zilnice, tenacitatea cu care rezistă și celor mai ispiti­toare oferte, greutatea cu care se lasă convinși să înscrie capitole noul în micul lor buget. In această deprindere de a face economii, în convingerea aceasta intrată în sânge că este datoria ori­cui să nu risipească, este de căutat secretul bogăției franceze, pe care se reazămă puterea Franței și în acelaș timp, în mare măsură, și prestigiul ei. Atât de apropiați de spiritul fran­cez, în felul nostru de a cugeta, de a asimila cunoștințele, de a ne emo­ționa și de a ride, de a fi generoși, ospitalieri și entuziaști, — suntem, totuși, mult mai puțin pe aceeași linie când este vorba despre de­prinderea economiilor. Multă vre­me a fost la noi obiceiul ironizării celor cari strâng. Am confundat economia cu zgârcenia și am fost tentați să ridicăm risipa la rangul de virtute. Și poate că, de maladia aceasta nu suntem încă deplin vin­decați. Pășim, totuși, de o vreme, spre crearea unei mici burghezii româ­nești înstărite. Gustul economiilor este în creștere în pături tot mai largi ale populației românești și continuându-se în ritmul ultimilor ani vom­ ajunge repede la o situa­ție de înflorire a economiilor până la proporții cari să ne îngădue să ne comparăm cu Franța. Am făcut aceste constatări cer­cetând cifrele comparative adunate de serviciul de studii și statistică al Casei naționale de economie și cecuri. In câțiva ani numai, am străbă­tut un drum foarte lung. Depunerile în plus față de retrageri, atât la centrala Casei de economii cecuri, cât și la oficii, vădesc și încredere mai mult­ decât îmbucu­­­rătoare în soliditatea instituției și tot mai largă pătrundere în masse a livretului de economii. Tabloul evoluției economiilor a­­rată, în rubrica plusului de depu­neri față de retrageri, 337 milioane în 1931, 184 milioane în 1932, 552 milioane în 1933, 340 milioane în 1934, 482 milioane în 1935, 531 mi­lioane în 1936, și un miliard 177 mi­lioane în 1937. In 1930 totalul depunerilor însu­ma 287 milioane lei. După numai șapte ani de activitate a Casei de economie și cecuri, am ajuns în 1937 la un total al depunerilor de 3 miliarde 893 milioane lei. Este o înviorătoare renaștere a încrederii, la care s’a ajuns prin­­tr’o muncă fără preget. O cât de fugară trecere prin birourile Casei de economii și cecuri poștale și se izbește perfecta organizare a tutu­ror serviciilor. Se vede limpede cum s’a putut ajunge la atât de strălucite rezultate. Se vede lim­pede ce minuni se pot face unde se muncește priceput, continuu cu suflet. In locul acesta am spus adesea cuvântul aspru de dojană despre atâtea gospodării ajunse la părăgi­­nire din pricina nepriceperii și nepăsării conducerii. Suntem bucu­a­roși să putem prezenta pilda unei mari instituții model, la înălțimea oricărei instituții similare apusene. Firește, cum spune d. Gheron Netta, președintele consiliului de administrație al Casei de economii și cecuri într’un articol pe care-1 semnează în revista „Economia”, mai este încă mult de făcut, un vast câmp de muncă rămâne des­chis instituției. Media depunerilor de cap de locuitor așează România în urma Bulgariei, Ungariei și Iu­goslaviei și foarte departe de ță­rile cari au de mult tradiția econo­miilor: Suedia, Anglia, Danemarca, Franța, Statele Unite, Cehoslova­cia. Dar pașii cei mai grei au fost fă­cuți. Nici un mijloc de propagandă n’a fost cruțat de conducerea Ca­sei de economii și cecuri. Vom re­ține un foarte interesant concurs cu premii bănești organizat printre învățători pentru cea mai bună lec­ție model despre economie, și ex­poziția volantă a economiei care va fi­­ purtată prin toate orașele țării. Munca de educare a spiritului de economie este în continuare. Nici un amănunt nu este neglijat. Nu se uită nimic din ce s’a făcut aiurea și s’ar potrivi și situațiilor noastre speciale. Orice idee bună este prin­să din zbor și cercetată atent microscopul unei experiențe lumi­na nate. In aceste condiții nu se poate să nu fie victorie. Și pentru că de a­­ceastă muncă pe care am urmărit-o de­sfă­șurându-se fără zgomot, fără reclamă, se leagă prosperitatea ță­rii întregi și tăria ei, se cade să amintim că alături de d. Gheron Neta președintele consiliului de ad­ministrație, se devotează progre­sului instituției, d. Caius Bardoși, secretarul ei general și că director general al Casei de economii și cecuri este d. Radu Mandrea, unul dintre cei mai distinși ai vremii, care adaugă economiști priceperii sale luminate un devotament emo­ționant și molipsitor. C. S.» Taci tu, să tac și eu Apare de două ori pe lună o forță intitulată buletin economic sub fir­ma centralei cooperative de import și export. . . , , , Ultimul număr al acestui buletin este pe jumătate ocupat de o discu­ție cu d. Cezar Parteniu, președinte­le Băncii centrale cooperative. De rost are această scărmănială publică între conducătorii instituții­lor de cooperație? Se vede că nu se poate altfel. Po­lemica este necesară pentru progre­sul cooperației! Fie. Dar polemistul „buletinului” încheie cu următoarea observație: „D. Partheniu insistă asupra ope­rațiilor noastre cu Statul Este o im­prudență! Dacă publicațiile tipărite cu banii B. C. C. vor continua să debiteze a­­firmațiuni neexacte și calomnioase ca cele din recentul Buletin, aceasta va constitui dovada că întregul Con­siliu al B. C. C. se solidarizează cu atitudinea lipsită de camaraderie a președintelui și vom fi siliți să ară­tăm, comparativ, cât a folosit deja Stat B. C. C., Centrala noastră, fe­deralele și cooperativele. Se va cu­noaște atunci, din cifre oficiale, cu cât a fost dotată B. C. C., drept ca­pital, drept fonduri rezultate din lichidarea vechilor Centrale de Stat, drept diferențe la efecte și la asa­nare, etc.; se va cunoaște cota par­te a veniturilor provenite din plasa­rea fondurilor de la Stat, de la opera­țiile de lichidare (terminate și ne­terminate) a fostelor Centrale, de la asanare, din alte operați cu Statul, cât și-a, rezervat B.C.C. și cât au pu­tut obține federalele și cooperativele drept dobânzi și comisioane, etc., etc.“ Dacă înțelegem bine aceste „arătă­ri comparative” sânt cam de rușine. In orice caz B.C.C. nu s’ar putea mândri cu ele. Dar atunci de ce toate cele înșira­te mai sus numai dacă „publicațiile tipărite cu banii B.C.C. vor continua să debiteze, etc."? Taci tu, să tac și eu? In definitiv poate că așa ar fi mai­ bine. Să fie însă muțenie totală, iașa cum au num­it-o domnii polemiști coopera­tori, cu frânturi de destăinuiți cu cercetările unora condiționate de tă­cerile altora, mai mare râsul. Cultură, talent, muncă Din dezbaterile procesului Corne­li­u­ Codreanu închis zilele trecute prin sentința de condamnare la zece ani muncă silnică și șase ani degra­dare civică, este de reținut învăță­mântul că nu se poate râvnire spre locurile de conducere fără cultură, fără muncă, fără talent. Cultura nu poate fi înlocuită prin cutezanță. Nici munca prin teroare. Nici talentul prin atitudini de sfinx și misticism. Și aceste adevăruri au cam fost uitate, și din această uitare au izvo­rî­t multe rătăciri. Erorile vieții noastre politice de până ori tocmai acestea au fost: in­suficienta prețuire a muncii oneste, a culturii temeinice, a talentului, îndreptare prin yi mai pr­ecixa lor neprețuire? Drumul ar fi fost nu numai primejdios, dar și absurd. De aceea, din rechizitoriul d-lui prim procuror al tribunalului mili­tar este de reținut, mai ales — lec­ție pentru viitor, — această parte­....Domnule Prim Președinte și o­norat Tribunal, în legătură cu aceas­tă chestiune trebue să subliniem un lucru care este desigur cel puțin ciudat. Indiferent de origina lui Co­­dreanu, este incontestabil că actele lui, caracterul lui poartă o pecetie puțin românească. Misticismul lui, obscurantismul de care dă dovadă, actele de cruzime pe care le-a să­vârșit personal sau pe care le-a in­spirat formulele acestea de amenin­țare cu moartea a adversarilor, a femeilor, a copiilor, toate acestea numai imanifestațiuni­­ omânești nu sunt. Românul este o fire deschisă, românul este o fire veselă dornică de viață, românul este bun. Că aces­te manifestațiuni sunt ale unui stră­inism organic, congenital ,sau ale u­­nui străinism împrumutat de aiurea, este evident că fiul lui Zelinski și al Elizei Brauer a introdus în Româ­nia moravuri și acțiuni străine de sufletul poporului nostru. Dar onorat Tribunal ce pregătire are tânărul Codreanu, ce învățătură a primit el? Nimeni nu a pretins vreodată că a dat dovadă în școală de aptitudini deosebite, sau d­e încli­­națiuni spre învățătură. Ce a făcut după terminarea studiilor? Ce profe­siune a îmbrățișat? Cu ce stăruință a exercitat-o? Ce situație socială și-a format sub acest raport? Nimic. Ab­solut nimic! Ați văzut din întrebări­le ce i-am pus aici că a adus vagi amintiri despre o­are­cari încercări de avocatură pe la nu știu ce jude­­nie de ocol dintr’o provincie înde­părtată. Și un asemenea om, cu o asemenea pregătire, cu un asemenea stagiu de activitate, sau mai exact fără studii serioase, fără nici o activitate pro­­fesională, un asemenea om avea pretențiunea de a strivi cu suficiența lui o generație de oameni de carte, de muncă stăruitoare, de trudă. El domnilor ar fi ridicol dacă nu prea trist. Dealtminter oricine a putut să­­ facă o constatare foarte caracteris­tică. Codreanu nu a fost nici­odată omul manifestațiunilor oratorice. El nu se prezintă la întruniri, el nu vor­bea poporului. Cu o precauțiune ca­re izvora dintr-un instinct de conser­vare și dintr’o conștiință a inferio­rității, el s’a ferit totdeauna de încerca o probă în public. Repu­la­­a­țiunea lui Codreanu nu s’a bazat nici­odată pe o activitate deschisă, publi­că, în care inteligența, talentul să înfrunte adversitatea, să înfrunte di­ficultățile. Nu. Fi făcea, el se ascun­dea el cultiva misterul, el făurea le­genda care e mai comodă. Manifestările intelectuale ale lui Codreanu sunt foarte reduse. Câteva circulari, câteva scrisori. S’a publi­cat și o carte este adevărat. Ași a fost foarte citi’n» ■*­. Am manus­­ri­mt ei. Până atunci am găsit în aceste dosare câteva reflexiuni scrise de mâna sa. Se vede că Codreanu era și filosof in orele libere. Iată rezul­tatul acestor profunde meditațiuni concretizate în cinci maxime. I.­­— Ștergete bine pe piciore. II.­­— Deschide și închide ușa în­cet. III. — Pe săli și în camere vorbeș­te cu glas potrivit. IV. — Nu pune mâna pe pereți V. — Oriunde vezi o hârtie ridico „Ridico” într’un cuvânt, bineînțe­les. El da, nu se poate, — nu se­ va mai putea —­ drum liber spre locurile de conducere fără cultură, fără mun­că, fără talent. Și vo­m fi astfel scutiți de puhoiul unor rătăciri cari ne-­m făcut atâta râu. Profesorul Gh. Marinescu Zilele trecute s’a stins din viață acel care a dus în întreaga omenire cuvântul științei medicale româ­nești. Profesorul dr. Gh. Marinescu a pus baze solide și a trasat orizon­turi no­i și definitive în știința boa­­lelor nervoase. Cercetător neobosit și metodic, nu i-a fost greu profesorului Gh. Marinescu să coordoneze perfecțiu­nea progresului tehnic cu sinteza problemelor de rezolvat. Avea o pregătire specială în a­­cest sens. A fost elevul eminentului Charcot în laboratorul căruia a lucrat în calitate de preparator. A studiat mult celula nervoasă — nevrogn­a — cercetând amănunțit toată activi­tatea și funcțiile până la definitiva lor sistare. In această direcție și-a creat un mare prestigiu. Reîntors în țară a fost numit profesor la clinica de boli nervoase și putem spune fără exagerare că el a fost unul din marii binefăcători ai suferințelor grozave ce întunecă mintea și re­duc la neputință plăcerea de a te putea mișca, de a trăi. Sănătatea publică a găsit în prof. Gh. Marinescu un prețios colabora­tor, care nu a pregetat niciodată să-și facă datoria cu prisosință și mai ales cu o puternică contribuție în realizarea progresului terapeuti­cei moderne. Nu există capitol din știința medicinei boalelor nevoase care să nu cuprindă și cuvântul ju­dicios, al genialului cercetător român. Aportul său este simțit în toate direcțiile. Astfel atrofiile, hysteria, reumatismul cronic, sifilisul nervos, razele mitogenetice, eugenia, etc., etc., au fost subiecte tratate cu pro­fundă luciditate de acel care a fost o mândrie a științei medicale româ­nești. Dacă a trebuit să ducă o luptă ti­tanică spre a căpăta mijloacele ne­cesare pentru formarea unei clinici importante, lovindu-se de multe piedici refractare progresului și ne­voilor celor crunt loviți de morbidi­tăți grele, pretutindeni în străină­tate a fost onorat după meritul lui covârșitor. I s-a dat o recompensă morală care a folosit mult învățământului superior universitar și spitalicesc de a sluji cadetra și spitalul tot tim­pul vieții sale. Dar dacă moartea — această fa­talitate neînlăturabilă — l-a smuls din mijlocul nostru, meritele lui excepționale l-au imortalizat. Profesorul Marinescu a lăsat o o­­peră extrem de vastă și o pleiadă de elevi iluștri printre cari putem cita pe d-nii prof. dr. Parhom Mi­­nea, Ionescu-Sisești, conf. State Drăgănescu etc. Menționez în treacăt că era ad­versar hotărît al celor susținute de d-rul Voronoi, care a refuzat tot­deauna să supue metoda și rezulta­tele obținute cu operația sa de re­întinerire, cercetărilor și criticei o­­biective a profesorului Gh. Mari­nescu. Nu dorim decât ca viața prof. Gh. Marinescu să se revască tuturor colegilor de la toate Facultățile ca model de modestie, de demnitate și de preocupare profesională și edu­cativă. Dr­ E. D. fie scumpă țară, puterea mea de muncă și puterea mea de iubire. Nicolae Filipescu 8 IUNIE ZDARUL PRIETENIEI Azi începe săptămâna sărbă­torească a strejăriei. Coman­danții vor trece un nou exa­men de pricepere organizatoa­re, iar străjerii unul de râvnă și disciplină, cu punct culmi­nant pentru toată lumea în ma­rea și pitoreasca desfășurare de la 8 Iunie. Poate că, în vremea pe care o străbatem, și în considerarea viitorului apropiat, nimic nu trebue să se impue mai mult atenției noastre, de­cât această ofensivă curajos pornită și cu tenacitate urmărită, pentru o­­rientarea tineretului pe dru­muri sănătoase. Din cât s’a realizat până azi, din programele cari au fost schițate, din știința că o înaltă veghe sfătuește și controlează, izvorăște o certitudine, că ti­neretul care se ridică nu va mai fi nici dezorientat, nici a­­narhic. Prea am trăit zile urâte pen­tru a nu fi înțeleasă deplin a­­ceastă liniștită și repede întoar­cere pe făgașurile firești. Dis­ciplina își recapătă sensul ei înalt și vechile-i aspecte învio­rătoare care înfățișează deopo­trivă pe primul plan și cea mai caldă camaraderie și străluci­rea meritului personal. Iar față de trecutul de mun­că, de ordine și de prețuire a valorilor, spre care ne întoar­cem, avem în situațiile de azi superioritatea unică a îndru­mării înțelepte și a dragostei atente cu cari însuși Regele țării înconjoară tineretul. E un privilegiu iar acesta și generațiile cari se ridică vor purta pecetea lui. Ele vor cre­ște mai voinice și mai mândre sorbind mereu tonicul fără egal al prezenței Regelui, al grijei și al dragostei Lui. Cine, sub a­­ceastă privire, și în această ar­mură sufletească nu s’ar simți mai tare, mai plin de energie și mai în stare ș să-și încordeze și voința și inteligența? Umbrele neliniștii brăzdează cerul european. Nimeni nu poa­te spune, sigur, că nu va fi mâ­ne ziua marii încercări. Și nu vor izbuti să fie de-asupra sufe­rințelor de­cât națiile cari vor fi pășit în cadență, o voință și un suflet. 8 Iunie are anul acesta înțe­lesul deosebit al evaporării tu­turor neliniștilor în viața noa­stră internă. In curând tot ce-a fost tulburare și îndoială va fi devenit palidă amintire a unor vremi cari vor apare de mult a­­puse. Tineretul năzuește din nou să răzbată numai prin muncă și prin talent. Meritul acestei salvatoare re­voluții, care înscrie la pierderi numai sacrificiul unor ambiții nelegitime, revine M. S. Rege­lui‘Carol al II lea Cronica va înscrie acest me­rit în cartea de aur a unei moderne. Este un Roma­merit mai mare de­cât strălucește în proectarea contemporaneității, pentru că eram la un pas de a­­bisul dezordinilor catastrofale și nici­ o altă energie n'ar fi a­­juns pentru a face cale în­toarsă. 8 Iunie este anul acesta săr­bătoarea încrederii renăscute, sărbătoarea energiilor înviora­te. Cu un avânt nou țara întrea­gă aclamă: Trăiască Regele. Muzica in învățământul secundar l’a acordat acum câtăva vreme cuțiunii asupra acestei chestiuni oarecare publicitate; desigur, nu Lta cât i se cuvenea. Am fost cu acea ocazie mar­­i ai unor vorbe și fapte cari îți resc mintea în loc. Persoane cu ui incompetente atât în materie se vede, și în marea filozofie a acației, se credeau îndreptățite să exprime cu o siguranță și au to­­ate cari le întreceau rătăcirea,­­za convingerii lor o forma pro­bii împrejurarea că țăranul nos­­t, și copilul țăranului nostru, cân­­­d fac muzică, sunt cei mai buni izicanți din lume, și fără să în­de muzica, adică fără să știe a fi și scrie în muzică, fără să cit­­ască „Teoria, Armonia,­ Contra­­vactul, Istoria Muzicii. Formele, îtetica muzicală”. Vezi d-ta, mă re­­a amme, ci­ că asemenea „bazaco­muzical și s tâmpesc copilul ș­i nația întreagă!” Dar, oare, românașul nostru nu face poezii? nu-i el din naștere a­­proape tot atât de bun poet pe cât e de bun muzicant? Atunci, de ce-i mai silim să vie la școală pentru a învăța să citească și să scrie slova, să cunoască legile de gramatică, de stil, să se inițieze în Istoria și Es­tetica literară? De ce să se acorde cultivării raționale a limbii totul, și nimic cultivării raționale a cânte­cului? Pentru că s’ar răspunde, lim­ba e de o folosință practică imedia­­tă, pe când muzica are însușirea unui lucru recreativ, lăturalnic, de lux ori și de prisos. Adâncă rătă­cire! Prin limbă se cultivă gândul și voința; prin cântec însă, se cultivă simțirea, care e vadra gândului și a voinții. Și dacă românul poet, ori cu gândul și voința cultivate numai, este introdus în înțelegerea poeziei, prin poarta științelor literare, apoi, românul muzical, ori numai cu sim­țirea cultivată, până nu va trece prin poarta științelor muzicale, nu va putea fi introdus în înțelegerea muzicii. S’a mers cu negarea adevărului de mai sus până la a se face aceas­tă degradantă afirmare că faima muzicală a națiunii au făcut-o la Expoziția de la Paris in creațiunile muzicale românești artistice — bie­tele creațiuni muzicale artistice ro­mânești! — ci tarafurile de lăutari, adică aceste formațiuni orășenești clandestine cărora li se datorește flagelul însărăcirii spiritului muzi­cal popular! Ei bine, trebue să se curme cu o asemenea mentalitate cumplit de vătămătoare! Muzica trebue învă­țată în școli așa cum au a hotărî aceia cărora nu li se poate tăgădui nici competența în materie, nici va­loarea spiritului pedagogic, nici gri­ja existenții și viitorului nației. S’a alcătuit o programă analitică pentru muzică în învățământul se­cundar, cea mai bună posibilă pen­tru actualele împrejurări... circulari anonime oficiale impun directive paralizante, cari o zădărnicesc deci cu desăvârșire. Am compus manua­le cari, spre cinstea națiunii noastre, sunt cele dintâi încercări de recti­ficare completă a sistemului și me­todei muzicale... spirite rele ori le­neșe s’au și năpustit să le bârfească, într’un mod grosolan, ori mai subtil, ducând o acțiune pe care dușmanii neamului n’ar îndrăzni nici să conceapă! Oare când se va curma , cu asemenea procedee și necinstite și dea dreptul criminale? Progresele artei, științei și filozo­fiei muzicale realizate în ultim­­ele decenii sunt în acelaș timp mărețe și­­ definitive. Muzica­ nu mai poate fi considerată ca o dexteritate obți­nută cu scopul unei divergențe re­creative în viața­ fiilor neamului, ti­neri sau maturi. Vorbind drept, s’a infiltrat în cursul secundar această ne mai pomenită erezie ca muzica să nu mai fie luată nici măcar ca o dexteritate — care nu se obține de­cât cu strașnice străduinți, ci ca o ocazie de a se... cânta, așa, după ureche, ca orbul care merge prin lumină fără să o vadă! Dar muzica, afară de rolul ei desvăluitor de tai­ne și vieți spirituale ș­i sufletești, este una din cele mai vaste și mai riguroase discipline din câte sunt. In cursul secundar deci, ea trebue să însemne o tranziție între cursul primar și cel superior, armonizată­­bineînțeles, cu idealul posibil de realizat al unei culturi generale, pentru cei cari nu țintesc să se facă profesioniști ori profesori. Aceasta, în­ confruntare cu necesitatea de a se acorda muzicii importanța de prim plan pe care o merită și pe care o impune actuala forță a lu­crurilor— trebue luată în conside­rare de oricine s’ar încumeta să desbată serios și obiectiv chestiu­nea predării muzicii în această pe­rioadă, în acelaș timp oportună și critică din multe puncte de vedere a învățământului secundar. DIMITRIE CUCLIN In ultimele frământări politi­ce ale vremii se deslușește în­deajuns nevoia aflării unui spri­jin sigur și permanent între po­poare. Un joc al destinului, sau al realității, vrea ca această nă­zuință să gonească în golul unui miraj cu atât mai dorit cu cât i­­naccesibilul lui e mai evident. Prietenii ce se presimt, prietenii ce se declară, se iubesc a doua zi de formatisme diplomatice, de ambiții mărunte sfărâmându-se până la ultima nădejde. Și lu­mea se întreabă de ce, sau nu se mai întreabă deloc, pentru că ni­meni nu caută să înțeleagă sen­sul intim al prieteniei, misterul ei. Cu toate că istoria poartă ne­numărate mărturii, credința în eficacitatea tratatelor stăvilește drumul către adevărul priete­niei. Nimeni nu vrea să nege eficacitatea temporară a acestor sisteme, capabile să ofere doar compromisuri, dar nu e mai pu­țin adevărat că ele nu pot da de­cât o viață arificială prieteniei. Prietenia nu trăește nici din clauze, nici din semnături și nici asociațiile de „amiciție” nu con­­stitue sursa ei de vitalitate. Prie­tenia sau există sau nu există. In formele ei temporare diplo­matice, nu e decât un armistițiu de ostilitate, dictat de interese comune, de amenințări comune și dispare de îndată ce determi­nantele ei încetează de a mai exista. Adevărata prietenie e spontană nu e tradițională; se bazează pe afinități biologice (uneori); pornește din suflet și trăește prin suflet. Dar pentru aceasta sufletele trebue să se cunoască și nu se pot cunoaște decât prin ceea ce produc ele. Prima condiție a existenței unei prietenii și a duratei ei este cu­noașterea, iar singura cale care duce aci este numai diplomația spirituală. Atitudinea noastră față de Franța, oricât ar afirma unele capacități unilaterale dispuse să dea verdicte sub imperiul mo­mentului— este de bună priete­nie. Pentru că nu poate să fie alt­fel. E îndeajuns de cunoscut cât și ce a însemnat Franța atât în formarea noastră intelectuală cât și în anumite împrejurări politice, ca să mai amintim. Dacă spiritul românesc a avut nevoe de căldura spiritului fran­cez în desvoltarea sa, dacă în bună parte și l-a asimilat, nu se poate spune că această influen­ță a înăbușit originalitatea, că a fost dăunătoare autenticității, fiindcă nimic nu împiedică să apară ceea ce există. Zilele trecute Franța ne-a fă­cut un dar al cărui simbolic nu trebue să ne scape. Prin numă­rul considerabil de cărți cu care au fost dotate nenumărate licee, școli și facultăți, Franța inaugu­rează o politică spirituală, care va fi desigur politica viitorului. Cartea însemnează mult pentru cine are posibilitatea s’o cu­noască și s’o prețuiască. Cartea e rodul gândirii, năzuințelor și speranțelor, iar cărțile sunt sinteza sufletului unui popor.. De câțiva ani de zile Franța are la noi un reprezentant care servește prietenia celor două popoare într’un sens cu totul înalt, care a știut să aplice di­plomației distincția spiritualită­ții. Este d. A. Thierry. In acest sistem diplomatic, „Institutul farncez de înalte stu­dii din România”, de sub con­ducerea ■ d-lui Alphonse Du­pront, a avut una din cele mai importante misiuni, prin cursu­rile și conferințele organiza­te aici. Obiceiul de a dărui o carte a dispărut aproape în relațiile dintre oameni; mulți se jenează să dăruiască o carte și cred că e mai nimerit să ofere o crava­tă. Chestie de mentalitate. Gestul Franței reabilitează o mentalitate compromisă între oameni, darul duhului francez este darul adevăratei prietenii, este chemarea către sufletul francez de totdeauna. Aplecați cu sufletul peste car­tea franceză, vom descoperi a­­devărata Franță și o vom iubi în duh, căci cartea este singurul prieten care nu trădează. Ce ar trebui din partea noastră, ca răspuns, e ușor de înțeles și cât se poate de necesar cunoașterii adevăratei prietenii complecte. Niciodată nu e prea târziu. D. U. Agricultura in Italia Când Ducele — punând prisma piatră a celei de a patra comună mo­del din Agro Romana (sau Agro Pontina) în Aprilie 1936 , a anun­țat apropiata întemeiere a Pomeziei (a cincea comună model), a zis: — „Numai atunci opera noastră vom putea zice că e atinsă, când o nouă victorie se va adăuga la altele, pe cari poporul italian, în acești ani, le-a voit cu tărie și le-a meritat din plin”. Inaugurând comuna Aprilia, în Octombrie trecut, Ducele a zis: — „Când, în Aprilie 1938, vom fonda Pomezia, pe care o vom inau­gura în prima zi a anului XVIII al erei fasciste (1940) vom putea zice că am câștigat și acest război; vom putea zice că am săvârșit în 10 ani ceea ce nu s’a putut face în două­zeci de secole”. Pomezia — a cincea și ultima etapă a giganticei opere de valori­ficare a bălților pontine — s’a năs­cut în după amiaza zilei de 25 Apri­lie 1938, cu una din acele ceremonii solemne dar simple, cari au loc tot­deauna când Ducele vine în mijlo­cul țăranilor. In vasta câmpie asanată, dar ne­cultivată însă, în al cărei centru s’a pus piatra fundamentală, se va ri­dica, in câteva luni, o comună mo­dernă și completă, înăuntrul căreia se va face șase sute de gospodării model, ce vor putea fi locuite de 12.000 de locuitori. Zona comunei Pomezia este de 16.000 hectare și ea face legătura între Agro Pontin­o și Agro Romano, la 20 k­m. de Roma, completând, astfel, litoralul asanat. O mulțime de țărani din provin­ciile Litoria și Roma, s’au adunat— cu mult înainte de ora stabilită — în marele centru pavoazat, acolo unde va fi piața comunală, mulțime de țărani venită, în costumele lor locale, ca și foștii combatanți, cu steagurile desfășurate și cu placarde pe cari se putea ceti: „Duce, tu ne dai o comună, noi îți dăm inima”, sau „Nu vom părăsi pământul, de­cât pentru a purta armele”. Sosirea Ducelui a fost salutată cu o formidabilă manifestare de entu­­siasm, cu aplauze și cu strigăte de „trăiască Ducele”. Ceremonia aceasta a fost o oră neuitată, care va însemna — pentru această regiune și pentru întreaga națiune — toată consacrarea popu­lară a unei lupte gigantice dusă și câștigată în numele lui Mussolini, cu credință și cu stăruință adevărat romană și fascistă, o eră care răs­cumpără ani și ani de lupte și de succese și care va rămâne printre cele mai frumoase din istoria fascis­mului. Mussolini, însoțit de d. Di Crotta­­lanza, președintele operei naționale a combatanților, a cercetat planu­rile nouăi comune și a teritoriului­­ ei. Apoi a semnat pergamentul ce va reaminti fondarea Pomeziei care—­ „după numele fericit care i s’a dat— promite puternicelor generații ale coloniștilor săi —­ bogăția recoltelor și mai multă dreptate socială”. Documentul a fost zidit de Duce în piatra simbolică, care — după bi­necuvântarea vicarului — a fost fi­xată pe pământ. — „Sunt foarte fericit — a zis monseniorul Trovulusci, vicarul, a­­dresându-se Ducelui — de a binecu­vânta prima piatră a unei noui co­mune, care se fondează sub așa de promițătoare auspicii și care poartă simbolicul nume de Pomezia. „Pomezia nu înseamnează numai­decât și o promisiune —­ așa cum numele de Aprilia, dat altei comune, amintește frumusețea primăverii — dar e un nume care arată maturitate și voe bună și care spune că această nouă comună va fi comuna produc­ției prin excelență, comuna grădini­lor și a fructelor”. Ca și la celelalte patru comune modeln din această regiune, Ducele a tras, cu plugul, brazda care delimi­tează perimetrul Pomeziei. Tractorul a tras primele brazde in pământul roditor al Pomeziei. Iar plugul cu cablu a trasat noua șosea care va lega Litoria, cu Aprilia și Pomezia de Roma, lungă de 50 k­m. Și praful care se ridica, îl ducea vântul departe, peste toată regiunea asanată, însrăținând laolaltă, cele cinci comune model, cu ai lor 60.000 de locuitori, cari, cu brațele lor vor transforma-o în cea mai fertilă, în cea mai frumoasă, în cea mai bogată regiune a Italiei, în California Euro­pei. Apoi Ducele s’a urcat pe o tri­bună. In fața miilor de plugari, a mâncat un măr, produs pe pământul Pomesiei simbol al bogăției acestei regiuni, în timp ce poporul îl a­­clama. Apoi Ducele a zis: — „Pentru toți țăranii italienii și sunt câteva zeci de milioane —­­ eu însumi sunt mândru de a fi țăran —dela Alpi la Libia, azi e o zi de sărbătoare. Se întemeiază a cincea comună din Agro Pontino și din Agro Romano, operă pornită, cerută și înfăptuită de voința voastră, de brațele voastre. „O ceremonie ca aceasta nu ad­mite discursuri. Faptele sunt tot­deauna mai elocvente decât discur­surile. Gândiți-vă că fierul — și a­­cela al săbiei și acela al plugului — valorează și va valora totdeauna mai mult decât vorbele”. In aclamațiile poporului, Ducele a ascultat, apoi, dorințele țăranilor și a luat­ parte la petrecerea lor câmpe­nească, cu muzici, coruri și dansuri. Așa s'a întemeiat Pomezia, a cin­cea comună model din câmpia ro­mană asanată. Ing. A. D. CARABELLA I ♦

Next