Euphorion, 2008 (Anul 19, nr. 202-213)

2008-07-01 / nr. 7-8

Convert 2 Street No 5, MOMA, N. Y.C., 2008. Fotocredit Mircea Stănescu De-a lungul secolului trecut, unii filosofi au susţinut că nu există nimic altceva în afara ideilor. în secolul nostru, sunt oameni care scriu ca şi cum pe lume n-ar exista altce­va decât textele. Aceştia, pe care îi voi numi, în paginile următoare, "textualişti", includ,­­ de exemplu, aşa-numita "şcoală de la Yale", dezvoltată în jurul lui Harold Bloom, Geoffrey Hartmann, J. Hillis Miller şi Paul de Man, sau sub influenţa unor gânditori francezi cum ar fi Jacques Derrida şi Michel Foucault, ori istorici ca Hayden White sau specialişti în ştiinţele umane ca Paul Rabinow. Unii dintre ei pornesc de la ideile lui Heidegger, dar, de obicei, influenţa ideilor filosofice rămâne, în ceea ce-i priveşte, destul de îndepărtată. Centrul de greutate al mişcării intelectuale din care fac parte aceştia nu este filosofia, ci critica literară; în eseul de faţă îmi propun să analizez o serie de asemănări şi diferenţe identificabile între această mişcare şi idealismul secolului al XIX-lea. Prima asemănare este aceea că ambele mişcări adoptă o poziţie antagonică faţă de ştiinţa naturală. Amândouă sugerează că specialistul în acest domeniu nu trebuie să fie figura culturală dominantă şi că aşa-numita cunoaştere ştiinţifică nu este cu adevărat esenţială. De asemenea, ambele consideră că există şi un alt pu­nct de vedere, într-un fel, un punct de vedere mai evoluat decât acela al ştiinţei. Ne avertizează, altfel spus, împotri­va ideii că gândirea umană ar culmina cu aplicarea metodei ştiinţifice. Ambele oferă, apoi, acelei culturi numite de C.P. Snow "cultură literară", o imagine adecvată, precum şi un ansamblu de mijloace retorice. Cea de-a doua asemănare ar fi aceea că ambele mişcări susţin că nu putem com­para niciodată gândirea sau limbajul uman cu realitatea exterioară, în forma sa brută şi nemediată. Idealiştii au plecat de la ideea lui Berkeley, conform căreia nimic nu se v­a poate compara cu o idee, cu excepţia unei alte idei. Textualiştii au pornit de la premisa că toate problemele, aspectele de discutat şi posibilele distincţii depind de limbă - fiind rezultatul faptului ca noi înşine am ales să folosim un anumit vocabu­lar şi să jucăm un anume rol predeterminat de limbaj. Ambele mişcări pornesc de la aceste premise pentru a pune, cumva, ştiinţa naturală la locul ei. Conceptele ştiinţei naturale, au evidenţiat idealiştii, au fost analizate de Kant, care a demonstrat că sunt sim­ple instrumente de care mintea umană se foloseşte pentru a sintetiza impresiile venite pe calea simţurilor. Aşadar, ştiinţa poate percepe doar lumea fenomenală; în termeni textu­alişti, acest fapt devine convingerea afirmată cu hotărâre că vocabularul ştiinţei este doar unul între altele posibile - mai exact, doar acel vocabular care, din întâmplare, e mai la îndemână în ceea ce priveşte înţelegerea şi, eventual, controlarea naturii. Nu este nicide­cum, aşa cum anumite orientări ar vrea să ne facă să credem, Propriul Vocabular sau Limbaj al Naturii. Ambele folosesc acelaşi punct de plecare pentru a exalta funcţia artei. Pentru idealişti, arta e capabilă să ne pună în legătură cu acea parte din noi înşine - numenalul, partea liberă şi spirituală - pe care ştiinţa n-o poate percepe. Din punctul de vedere al idealiştilor, conştiinţa artistului literar că el mai degrabă creează decât desco­peră sau găseşte şi, mai mult decât atât, convingerea ironică a reprezentanţilor mo­dernismului că artistul răspunde textelor, nu lucrurilor, îl pune în conflict cu omul de ştiinţă. Ambele mişcări luate în discuţie tind să-l considere pe omul de ştiinţă un naiv, mai cu seamă deoarece acesta are convingerea că face ceva mai mult decât să adune laolaltă un set de idei sau să construiască noi texte. Sper ca aceste două asemănări să fie suficiente pentru a justifica încercarea mea de a privi textuali­smul drept expresia contemporană a idealismului­­ iar pe textualişti drept descendenţi spirituali ai idealiştilor, această categorie suferind o serie de transformări pentru a se adapta la un mediu fundamental modificat. Diferenţele în ceea ce priveşte mediul, îndrăznesc să afirm, constau în aceea că la începutul secolului al XIX-lea exista o disciplină bine definită şi respectată, şi anume filosofia, care se considera drept struc­tura de rezistenţă şi de organizare a culturii însăşi, iar în cadrul filosofiei puteau fi discu­tate toate posibilele teze metafizice, în epoca noastră şi în cultura prezentului nu mai există o asemenea disciplină. Idealismul se baza pe un fundament metafizic; textualis­­mul, însă, nu. Atunci când filosofi ca Derrida fac afirmaţii de genul "nu există nimic altce­va în afară de text", ei nu fac o remarcă teoretică, una care sa fie susţinută de argumente epistemologice sau semantice. Ci, mai degrabă, ei spun, criptic şi aforistic, că un anumit cadru exterior de idei interconectate - adevărul văzut drept sistem de corespondenţe, limba ca sistem de imagini, literatura ca imitaţie - trebuie abandonat. Dar, cu toate astea, nu afirmă nicidecum că ar fi descoperit adevărata natură a adevărului, a limbii sau a liter­aturii. Ci se mulțumesc doar să afirme că simpla încercare de a descoperi natura unor astfel de lucruri face parte din cadrul intelectual general pe care ar trebui să-l abandonăm - parte din ceea ce Heidegger numea "metafizica prezenţei" sau "tradiţia onto-teologică". Dacă repudiem tradiţia, respingem noţiunea care la un moment dat îi aduna pe realişti şi pe idealişti laolaltă într-o singură structură fundamentală numită "filosofie" - noţiunea că există o aşa-numită ştiinţă nonempirică capabila să evalueze argumentele pro şi contra unei anumite perspective cu privire la ceea ce înseamnă cu adevărat reali­tatea sau cunoaşterea. Atunci când textualiştii afirmă că dispute ca acelea dintre idealiştii secolului al XIX-lea şi reprezentanţii pozitivismului ar fi fost create din cauza unui voca­bular depăşit, şi că ar trebui mai degrabă trecute cu vederea decât (aşa cum şi-ar dori unii reprezentanţi ai filosofiei analitice contemporane) reformulate şi reluate cu noi argu­mente, ei nu încearcă să apere această convingere prin nimic asemănător vreunui argu­ment filosofic. Textualiştii, e adevărat, afirma uneori că Heidegger a reprezentat sfârşitul metafizicii, la fel cum pozitiviştii spuneau, la rândul lor, că ar fi făcut Carnap. Dar acesta este, în ciuda oricăror aparenţe, tot ceea ce poate fi considerat, aici, drept punct comun. Heidegger nu a anunţat o nouă descoperire filosofică, aşa cum, făcuse Carnap atunci când clamase că a descoperit ceva esenţial în legătură cu limbajul, întreaga idee de a adopta un nou vocabular deoarece s-ar fi descoperit ceva nu reprezintă nimic mai mult decât încă un element înrudit cu acea “metafizică a prezenţei" pe care Heidegger dorea s-o deconstruiască. Spuneam, la început, că idealismul şi textualismul au în comun opoziţia faţă de convingerea ştiinţei de a reprezenta singură o nouă paradigmă a activităţii umane şi, în al doilea rând, că cele două mişcări se deosebesc pentru că una este o doctrină filosofică, iar cealaltă o expresie tocmai a neîncrederii în filosofie. Pot să pun laolaltă aceste două consideraţii afirmând că, în vreme ce idealismul secolului al XIX-lea dorea să înlocuiască o formă a ştiinţei filosofia cu alta, ştiinţa natu­rală văzută ca centru al culturii, textualismul secolului XX, doreşte să plaseze literatura în centrul canonului şi să trateze atât ştiinţa, cât şi filosofia, mai degrabă ca pe nişte genuri literare, în cel mai bun caz. Restul eseului meu va fi o încercare de a nuanţa această formulare tranşantă şi de a o face plauzibilă. Voi începe prin a-i defini termenii componenţi în acele sensuri în care intenţionez să-i folosesc în continuare. Prin “ştiinţă" voi înţelege acel gen de activitate în care argumentul este relativ uşor de găsit­­ în care poate exista un consens cu privire la o serie de principii generale care guvernează dis­cursul în aria respectivă, iar apoi tind spre un consens bazându-se pe o serie de conexiuni între acele principii şi mai cu seamă între cele mai interesante ipoteze După Kant, filosofia a evoluat către statutul unei ştiinţe care ar putea sta, cumva, mai presus de toate celelalte ştiinţe. în calitate de ştiinţă a cunoaşterii, ştiinţă a ştiinţelor, Wissenschaftslehre, Erkenntnistheorie, ea afirma că descoperise acele principii generale care făceau discursul ştiinţific să fie cu adevarat ştiinţific, iar astfel "să fundamenteze" atât celelelate ştiinţe, cât şi pe ea însăşi. Este o trăsătură caracteristică a oricărei ştiinţe ca vocabularul specific în care sunt expuse problemele să fie acceptat de către toţi aceia care contează în calitate de participanţi la subiectul in discuţie. Vocabularul poate fi schimbat, dar asta se întâmplă numai din cauza unei noi teorii, recent descoperite, şi care explică fenomenele mai bine invocând un nou set de termeni teoretici. Vocabularul în care așa-numitele explananda sunt descrise trebuie să rămână constant. E o ca­racteristică a ceea ce voi numi în continuare "literatură" convingerea că cineva poate avea succes introducând un nou tip de poem, de roman sau de eseu critic lipsit de argument. Se întâmplă așa doar datorită ideii de succes, nu pentru că ar exista motive întemeiate pentru care poemele, romanele sau eseurile să fie scrise într-un stil nou, diferit de cel vechi. Nu există nici un vocabu­lar constant în care să descrii acele valori care ar trebui apărate sau acele obiecte care ar trebui să fie imitate sau acele emoţii care ar trebui să fie exprimate în poeme, romane sau eseuri. Motivul pentru care critica literară este neştiinţifică este acela că atunci când cineva încearcă să creeze un astfel de vocabular nu reuşeşte altceva decât să se facă de râs. Nu vrem ca operele literare să poată fi criticate cu ajutorul unei terminologii pe care o ştim deja. Ci ne dorim ca atât respec­tivele opere literare, cât şi eseurile critice care le discută să ne ofere noi şi noi terminologii. Aşadar, prin literatură voi înţelege acele arii culturale care, pe deplin conştiente, ajung la un acord cu privire la un vocabular critic, iar în acest fel sunt de acord şi în ceea ce priveşte argumentaţia. Deşi în mod evident brutal, acest mod de a separa ştiinţa şi literatura are, cel puţin, meritul de a focaliza atenţia pe acea diferenţă care e relevantă atât pentru idealism, cât şi pentru textua­­lism - distincţia dintre a descoperi dacă o anumită aserţiune este adevărată şi de a afla dacă un anumit tip de vocabular e adecvat. Daţi-mi voie să numesc "romatism" ipoteza conform căreia ceea ce este cel mai important în viaţa umană nu e reprezentat strict de afirmaţiile pe care le facem, ci mai mult de vocabularul pe care îl utilizăm. Prin urmare, pot să afirm că romantismul este acel ceva ce uneşte idealismul metafizic cu textualismul literar. Ambele, aşa cum am spus anteri­or, ne amintesc că oamenii de ştiinţă nu aduc o perspectiva cu totul nouă asupra naturii, că aserţiunile ştiinţifice nu sunt simple transcrieri a ceea ce receptăm ca prezent cu ajutorul simţurilor. Ci ambele ne duc la concluzia că vocabularul ştiinţific curent este doar un vocabular între altele şi că nu e necesar să-i acordăm întâietatea şi nici să reducem alte tipuri de vocabular la standar­dele lui. Ambele privesc convingerea omului de ştiinţă ca poate descoperi modul în care sunt structurate toate lucrurile drept o pretenţie dezirabilă, ce trebuie îndeplinită. Omul de ştiinţă, afirmă ele, descoperă numai în mod ştiinţific, numai în mod empiric, numai în mod fenomenal, numai în mod pozitivist sau numai în mod tehnic adevărurile de care are nevoie. Asemenea epitete dispreţuitoare exprimă neîncrederea în ceea ce priveşte capacităţile intelectuale ale omului de ştiinţă, cei care s-ar conduce exclusiv după procedee mecanice, mereu cântărind şi verifcând neîncetat valoarea de adevăr a a afirmaţiilor sale - astfel, comportându-se asemenea unui agent de bursă investigând variantele pe care i le poate oferi universul exclusiv prin raporatre la o schemă prestabilită. Convingerea că ştiinţa este de o astfel de natura, poate doar cu excepţia acelor momente creatoare când un Galileo sau un Darwin descopereau pe neaşteptate o nouă schemă de organizare, aceasta este esenţa romatismului. Romantismul inversează valorile care, în a treia parte din Critica sa, erau folosite de Kant pentru a caracteriza raţiunea reflexivă. Pot să concluzionez spunând că idealismul metafizic post-kantian era­ o formă specific filoso­fică de romantism, în vreme ce textualismul este o formă post-filosofică specifică, în continuare, voi încerca să demonstrez cum filosofia şi idealismul s-au dezvoltat şi au decăzut împreună. Apoi voi discuta relaţia dintre textualism, văzut ca un romantism post-filosofic, şi pragmatism, punând accesul pe ideea că pragmatismul este, pentru a mă exprima oximoronic, o filosofie post-filoso­­fică. în cele din urmă, voi aborda o serie de concepte critice care pot fi aplicate deopotrivă textu­­alismului și pragmatismului.­­-­ continuare în numărul viitor Traducere de: Rodica Grigore • Richard Rorty Tipar offset executat la POLSIB S.A. Preţ: 5 lei

Next