Familia, 1966 (Anul 102, nr. 1-11)
1966-01-01 / nr. 1
f La trecutu-ți mare, mare viitor MIHAIL EMINESCU „Românii, cîți se află lăcuitori... la Ardeal și la Maramureș, de la un loc sínt cu Moldovenii și toți de la Râm se trag". GRIGORE URECHE „Insă rumânii înțeleg nu numai ce știa de aici, ce și den Ardeal, carii încă și mai neoși sînt, și moldovenii, și toți cîți și într-altă parte se află și au această limbă... tot unii sînt. Ce dară pe aceștia, cum zic, tot români îi ține, că toți aceștia dintr-o fîntînă au izvorît și cură". CONSTANTIN CANTACUZINO Unitatea națională fu visarea iubită a voevozilor noștri cei viteji, a tuturor bărbaților noștri cei mari, care întrupară în sine individualitatea și cugetarea poporului, spre a o manifesta lumii. NICOLAE BĂLCESCU (in pag. 4 — UNIREA) Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Țara mea de glorii, țara mea de dor? Brațele nervoase, arma de tărie, monumentele iernii - stina de vale foto - e. popper într-o mai veche prezentare făcută poetului („Revista Fundațiilor", februarie 1947) Vladimir Streinu numea un șir de poeți recognoscibili în substanța creației lui M. Beniuc: Octavian Goga, Aron Cotruș, Arghezi, Bacovia, D. Anghel, V. Voiculescu, Eminescu, Esenin, îndreptățirea acestei bogate genealogii ce poate fi completată măcar prin pomenirea lui Ady este egalată de evidența originalității pregnante a autorului „Cîntecelor de pierzanie". „Totuși, constată criticul, discipolul atîtor poeți cîți văzurăm este fără nici o îndoială el însuși poet." Intr-adevăr alchimia personalității a prefăcut în materie proprie ceea ce, prin filiații firești, a venit din ■afară. Influențele numeroase care ar fi pulverizat un talent mediocru au fost reduse de M. Beniuc la funcții domestice, la motiv sau la nuanță, printr-un metabolism liric de profundă originalitate. Avem, drept urmare, impresia că una dintre cele mai rodnice reflexii la care ne îndeamnă lirica sa este cea privitoare la personalitatea în artă. M. Beniuc ne convinge că personalitatea este pentru creator un mod de existență ce-și dictează determinările stilistice, de unde adesea senzația de lirism transmetaforic. Poetul nu s-a temut de a-și revărsa, necontenit și răbdător, în versuri ca într-o clepsidră, convingerile politice și etice, tribulațiile cotidiene, deopotrivă cu marile elanuri sau neliniști. Are rost să căutăm în ultimele sale volume, tot mai frecvente, înnoiri de cele mai multe ori iluzorii? Fixîndu-și profilul într-o materie de mare densitate în primele cărți (dintre care cel puțin „Cîntece de pierzanie", „Cîntece noi", „Poezii", „Un om așteaptă răsăritul" sînt antologice), poetul își dezvoltă în chip legitim realitatea sufletească. Aderența intimă la solul național și la timpul sa de gh. grigurcu dal, tonul profetic, vizionarismul, revolta împotriva filistinismului burghez, insubordonarea de culoare violent romantică față de legile cunoașterii, oratoria lirică ori văprile unui eros, tenebros de intensitate — iată componentele poeziei lui Beniuc pe care le regăsim mereu. Fără îndoială, fiecărui volum i se pot stabili nuclee specifice, dar ele nu sunt înnoiri radicale, ci doar momente ale unui neîntrerupt și organic proces de elaborare. Ultimele sale două culegeri, „Colți de stîncă" și „Zi după zi", reafirmă atitudini experimentate îndelung. Poezia e măsurată după gradul ei de utilitate socială prin elemente ce capătă dignitatea desemnării eului: în chipul cel mai firesc sforțarea cunoașterii esențiale se împletește cu simțămîntul solidarității sociale dobîndind astfel o amprentă tipică: „Dorința de a vedea / în dosul lucrului realitatea, / Și mai ales dorința de-a / Nu mai muri și-a fi-ntre frați și prieteni." în centrul volumelor ni se propune tema morții. în jurul momentului teribil al extincției, poetul, voind parcă să exorcizeze, efectuiază largi ocoluri. Acestea nu echivalează cu o devitalizare, dimpotrivă reprezintă o mobilizare a tuturor resurselor vieții, de la savoarea neagră a amintirii pînă la dispoziția polemică. Constatînd mai acut temporalitatea și, prin aceasta, abstractizarea iubirii care-și părăsește întruchipările retrăgîndu-se în principiu, Beniuc caută materia ca un refugiu familiar, ca o sursă de senzații ce dau o stare de ebrietate, „vinul făpturii, ființei." Materia e înzestrată cu o misterioasă presiune a propriei sale identități, se degajează de tiparele „mereu nencăpătoare“, de „cămașa cuvintelor." O sete a experiențelor exhaustive generează un îndemn la o beție cosmică. Poetul clamează o „întoarcere la lucruri", un drum „îndărăt" spre „materia de viață dătătoare." O voință de simplitate, de abandon în ingenuitatea mișcărilor telurice animă versuri dintre cele mai frumoase (sînt, din păcate și numeroase poezii sub nivelul posibilităților autorului), semnificînd pe deoparte o handicapare a sfîrșitului, pe de alta un exercițiu de adaptare thanatică, de înec voluptuos în materie. în acest context erosul primește o valoare specială, ca o metodă de defensivă prin conservare morală. Dragostea ne apare ca un soi de Ereb, un adăpost împotriva legilor distructive ce guvernează cosmosul: „Ca pe o comoară ne-am ascuns iubirea / De ochii lumii îngropînd ontruna / Să n-o zărească soarele nici luna / Și să ne piardă vînturile știrea." Combustia erotică, crescînd, devine un mod al disoluției în absolut, deci al morții: „Să ne iubim de tot pînă la moarte / Ori poate să murim chiar de iubire." Tot din crispare gnoseologică iau naștere imaginile fantomatice prin care poetul își anticipează stingerea, încercînd de fapt să o evite prin solemnitatea mitologică a reprezentărilor, printr-un echilibru plastic, declarînd solitar: „Nu, nu sînt beat de gîndul c-aș fi mare, / Cred mai curînd că sînt o arătare", ori în numele cuplului de îndrăgostiți: „Vom rătăci fantome-n labirint / Pe-ntortochiate drumuri care mint / Gonind, apuse, umbrele iubirii." în complexul aceleiași strategii este invocată și înțelepciunea. Numeroase poezii aduc argumente sentențioase drept concluzii ale unor cicluri de viață. Dacă în altă parte ele ar jena prin didacticism, aci se inserează direct în dezbaterea inefabilă: „Că-i mai de preț decît genmea-n altul"; „Singurătatea-n doi e mai grea ca de unul singur." Moartea e înfruntată direct în cîteva bucăți de mare stringență poetică. în „Reisefieber" ea ne apare evocată printr-o artă savantă a stăpînirii de sine, fiind asimilată unei plecări „în alb", „undeva departe-n altă țară. / Țara e la margine de sat, / Țara nu e nicăieri pe hartă, / Poți să mergi spre dînsa fără pași / Și aceasta-i tocmai marea artă." Absurdul abolirii timpului prin moarte este sugerat prin observația că „Cel ce te-nsoțește" te ridică simplu, „cît ai număra pînă la unu." Tenta ironică se dizolvă într-o viziune care surprinde printr-o tulburătoare cari mi hai beniuc ZI DUPĂ ZICOLIIDE= STÎNCĂ tate a execuției. Iubiții îngropați de vii ca în „Aida" își pun limpezi întrebări iraționale: „Și cînd învie vin? Stau și-ntreb / Eu însumi în ascunsul meu Erele . . ." Spațiul cultivat cu predilecție în vederea acestor atitudini e un peisaj autumnal rigid, cu drumuri care plîng, cu o privighetoare care geme. Capodopera acestei serii de poeme, în care analiza morții atinge zona mecanicii universale, făcută perceptibilă la un mod de bonomie aluzivă, este „Porțile lui Kafka". Șirul de porți enigmatice, dintre care unele mai primejdioase decît cele ce coboară în mormînt, „pe care nu-ndrăznești / Să intri căci te temi că nebunești“, „o poartă care dă spre hău" și alta care dă „spre genune", transmite un sentiment de așteptare teribilă, într-o sugestivă formulă de tip arghezian, acoperind abstracțiunea cu culoare folclorică. Meditînd pe marginea abisului, Beniuc are tăria de a formula principii etice. Ele decurg atît din robustețea sa funciară, cît și din credința de militant social, ce nu dezarmează în fața fatalității biologice. „Ce să vă spun? Noi ăștia sîntem prea comuniști / Ca să mai fim de soarta noastră triști." Astfel, prin ideea tonifiantă a destinului nostru supraindividual, integrat idealurilor obștești, în momentul cel mai neașteptat al liricii sale, M. Beniuc ne oferă o lecție de energie. FAMILIA 3