Familia, 1973 (Anul 109, nr. 1-12)

1973-08-01 / nr. 8

FAMÍLIA Íj Intre natura ideală și organiza­­țiunea fizică a ființei noastre nu este niciodată la Eminescu o contra­dicție „internă”” a gîndirii sale, ci o relație inseparabilă care se pro­movează reciproc, depășindu-se. Na­tura ideală este tot o natură și o na­tură fizică, determinatul ei. Arta mare se obține prin lucrarea spiri­tului asupra naturii noastre pen­tru a o releva în plan superior, a o înălța la o potență demiurgică. Din natura fizică, creatorul tinde a rea­liza o natură ideală. Aceasta ca un proces firesc, logic și ascendent. Operațiunea de purificare este, așa­dar, un act conștient de umanizare a actelor vitale. Căci în sine natura fizică este limitată, nu reprezintă omul. Este o puținătate săracă a ei. Nu e numai puțină, dar atît cît este­ insuficientă ca expresie și fond uman. Conține energie, dar nu este aprinsă, nu luminează. Are o putere micșorată, pentru că este consuma­bilă. Artistul, indiferent dacă el es­te dramatic sau literar, trebuie să topească totul în puterea miraculoa­să a efectului, într-o plăsmuire de absolut. Trebuie ridicată la o con­diție demnă, cînd omul este capabil să se perfecționeze prin artă, să atingă o libertate a spiritului, învin­­gînd condițiunea dată. Natura fizi­că este sublimiată prin aspirațiunea spirituală a artistului. Căci la Emi­nescu, arta începe să se manifeste din momentul în care corpurile ma­teriale, elementele de lucru ale creatorului apar nu ca ustensile obișnuite ci ca organisme spiritua­le. Propoziciunea devine un element distinct de aceea știută după ma­nual sau din vorbirea comună. Ar­tistul învie natura moartă. El pro­ adendă la dictionaru­l­­ eminescian NATURĂ FIZICĂ NATURĂ IDEALĂ duce organisme spirituale. Fraza sa este concepută, gîndită, distinctă. Cuvîntul este semn de revelație a naturii umane, căci natura fizică de­vine prin sufletul său o natură uma­nă. Natura ideală a artei este na­tura umană. Natura fizică este o natură subumană; nu neumană, ci prea puțin umană. Adevărata voca­ție a omului nu se regăsește în na­tura fizică. Aceasta este plasma și învelișul din care trebuie să iasă, să spargă și să zboare. Natura fizi­că ne este dată, natura ideală o dăm noi universului, creîndu-ne exemplarele noastre cu care repopu­lăm lumea. Omul, prin artă, își fa­ce semenii săi. El sulerează elemen­tele cele mai individuale și cele mai definitorii, sulerează determi­­națiunile individualizatoare și le coordinează după valoarea lor..., le înrudește după o nouă lege, le regăsește un raport intern străin muritorului de rînd, le prinde pe toate într-un legămînt spiritual, in­tern. Organismul natural, primar are nevoie de o reconcepere a sa, de o rearmonizare a sa în lume. Su­­levarea naturii fizice tinde, astfel, la o realcătuire a unității fenome­nelor, creind o unitate mai înaltă. Poate că acesta este idealul rîvnit adinc de oricare artist, de a oferi o nouă unitate a fenomenelor uma­ne. Natura ideală este cu siguranță modelul unei noi unități umane, o unitate rotunjită în sine, într-un sin­gur întreg ritmic care formează o unitate ritmică ... întregul naturii noastre ideale este singurul întreg absolut. Natura ideală a poetului și a artistului dramatic este răsfrîn­­gerea în noi înșine pentru o mai deplină strălucire în univers, lucra­rea prin artă asupra sufletului uman prin suletul uman. O auto-zugră­­vire, un auto-control, o auto-perfec­­ționare. Stările fizice se depozitează în stratul de jos al trăirii. Natura ideală se recompune din... stări sufletești. Astfel se schimbă totul ca într-o nouă geneză. Artiștii concep universul cu sufletul lor de oameni. Natura ideală din artă rezultă din armonia de stări sufletești ca stări superioare, absolute ale trăirii. Su­fletul uman este un organ creatoriu de suflete omenești. O fructiferă via­ță este o viață sufletească, morală, deci artistică. Starea artei rîvnită de Eminescu, este o stare de spirt aprins și calm, de meditație rece și de simțire înflăcărată. într-un tot de trăire armonioasă și de comple­mentaritate dialectică. Am putea să generalizăm exemplul său în legă­tură cu un gen dramatic: tragedia, atît de mult îndrăgit de poet în pla­nurile sale de teatru autohton, cînd o caracterizează ca un mod de a concentra sufletul uman, că însăși arta este un mod de a restrînge și de a condensa în esențe, de a cris­taliza, după o expresie științifică. Natura ideală se concepe, este un act de trăire din afară și din năun­­tru prin simțirea și reflexiunea umană ca expresiunea spiritului contras in sine și concentrat asupra unei idei generale ... Asupra tutu­ror planează cu ochiul său rece, de ghiață, spiritul, puterea conștiinței umane a artistului. Crearea unui în­treg artistic este subînțeles ideii de natură ideală și de nouă unitate. Opera de artă se naște din nevoia de tot și de absolut, satisfăcînd na­tura noastră suprasensuală și idea­lă. Căci fără o putere de a procura „cea mai spirituală înălțare și cea mai curată mulțămire poetică“, arta rămîne un exercițiu efemer și un joc naiv de societate restrînsă, înăl­țarea, salerarea trăirii artistice pînă la altitudinea stării sufletești pure și profunde, de meditație și respon­sabilitate supremă, apare poetului ca un absolut semn caracteristic al unei nature de artist. De fapt, na­tura de artist este totuna cu natura ideală. Arta este calea prezisă de Eminescu pentru atingerea acelui stadiu suprem de desăvîrșire inte­rioară. Dintr-o iluzie, arta crează o realitate, precum iluzia a tras-o ini­țial dintr-o realitate. Concepind ideal, artistul demite în realitatea sensibilă cele privite înăuntrul său, crează universul uman. Natura noas­tră ideală este, în felul acesta, na­tura artistică. O cale a desăvîrșirii umane era pentru Eminescu, calea creării artistice. Marin BUCUR TRADUCEREA ÎNTRE NU ȘI­DA . Este sigur că nu numai calamburul a ivit în numeroase literaturi formu­lări ironice privind activitatea de traducere: „Traduttore, tradittore" pecetluiește italiana sisifica trudă a izvoditului de tălmăciri. Maghiara re­dă conținutul sentinței aproape identic „Fordítás, ferdítés" iar la noi, limbajul familiar recurge adesea pentru a aduce în comunicare atmosfera mahalalelor caragieliene, „a tradus-o“ pentru a „tră­dat-o". Prin formulări inegal de severe „certificatul de ligitimitate" le-a fost refuzat traducătorilor, pe rînd, de către Cicero, Sf. Ieronim, Dante, du Bellay, Montaigne, Montesquieu, Rivarol, B. Croce, iar mai recent Robert Frost și Nabokov, care întreține azi cel mai drastic această opinie: „ ... nimic din ceea ce a fost armonizat prin contactul cu Muzele nu poate fi trecut într-o altă limbă fără ca întreaga dulceață să fie distrusă" este Dante de părere. Cel care este fără îndoială unul dintre artizanii cei mai desăvîrșiți ai cuvîntului românesc, Tudor Arghezi, mare poet și atunci cînd dăruiește uni­versului nostru literar pe marii maeștri de altă limbă: La Fontaine, Krîlov, Baudelaire, în cartea sa despre Emi­nescu (1943) va spune: „ ... lacătul limbilor nu poate fi descuiat cu cheile străine ... S-au făcut multe încercări de transpunere a poetului, unele izbu­tite, dar Eminescu nu este el decît în românește (...) poezia nu poate să fie tradusă. Poezia aparține limbii mai mult decît proza, sufletului secret al limbii; jocul de irizări din interiorul poeziei face vocabularele neputin­cioase .. Zidul chinezesc cu care fiecare lim­bă înconjoară o poezie pe care a ivit-o, a condus și la formulări ca cea apar­­ținînd lui George Steiner, unul dintre cei mai interesanți „filozofi" contem­porani ai traducerii: „Una dintre posi­bilele definiții ale poeziei este aceea că este intraductibilă". In centrifuga ac­tivității de traducere, sensurile gene­rale ale mesajului poetic polarizează către exterior, fiind comunicate, însă miezul, de o mare densitate poetică,, ră­mîne lipit de trupul originalului. Ceea ce rămîne necomunicat și intact în ur­ma încercării de­ a traduce este însăși poezia, „frumoasa fără trup". Dar se poate cineva lipsi în aventura educației literare de cunoaștere a unor universuri pe care le reprezintă Homer, Dante sau Shakespeare? Și ca filozoful din vechime care dovedea existența mișcă­rii umblînd­ artiștii cuvîntului (căci du­pă opinia lui T. Vianu, una dintre cu­ceririle veacului nostru în materie de traducere este că nimeni nu mai pune­­ la îndoială faptul că traducătorul tre­buie să fie un artist autentic) îmbogă­țesc tezaurul literaturilor naționale cu gînduri și sentimente pe care, peste meridianele spațiului și timpului le re­­lădesc în solul propriei limbi. Heliconul nostru, a iscat din virtu­țile specifice limbii române, izbutite mai mult decît meritorii. Traducerile lui Goga din Petőfi și a „Tragediei omului" de Madách, tălmăcirile lui Șt. O. Iosif din poezia lui Heine, Schiller și Wagner, „Divina comedie" și „Eneida" dăruite limbii române de Coșbuc, excelentele traduceri din Bau­delaire ale lui Tudor Arghezi și Al. Philippide, poeziile lui Hölderlin și Mallarmé re­ create în românește de Șt. Augustin Doinaș și aceea uluitoare catedrală, reunind o varietate de sti­luri și o complexitate de idei unică în literatura lumii, care este „Faustul" lui Goethe în geniala tălmăcire a lui Bla­­ga dovedesc cu prisosință posibilitatea traducerii artistice la nivelul valoric apropiat de cel al originalului. Poezia e iscată de o limbă și este așa cum este, pentru că tema poetică prinsă de mreaja valorilor expresive de tot felul din limba respectivă este dusă de un „destin lingvistic", de o „vis formativa", de către cuvintele că­rora poetul" le cedează inițiativa". Ril­ke­­ poet care a tradus mult și eminent, notează în 1924, avînd pregătit un vo­lum de versuri originale în limba fran­ceză: „...în cîteva rînduri m-am apu­cat deopotrivă în germană și franceză de aceeași temă, care apoi, spre sur­prinderea mea s-a dezvoltat diferit în fiecare dintre cele două limbi" (tr. n.). Ca și poezia, „traducerea trebuie să fie un eveniment al limbajului", și „a traduce înseamnă a asculta cele două limbaje care se izbesc unul de altul"3. Limbile analizează în chip deose­bit experiența umană în fiecare comu­nitate. Poziția semantică complexă și nuanțele ce învăluie un cuvînt într-o limbă sunt un indiciu pentru însemnă­tatea fenomenului sau obiectului denu­mit pentru viața materială sau spiri­tuală a unei comunități. (Cămila este denumită în arabă cu 5714 cuvinte, nuanțare pe care alte limbi sînt inca­pabile s-o facă, în schimb, seria sino­nimică a cuvîntului pădure, bine re­prezentată în limbile europene este foarte săracă.) Așa cum stilul unui scriitor forțea­ză cuvîntul pentru ca ceea ce denu­mește el să mai însemne și altceva de­cît ceea ce numește în mod obișnuit, fiecare limbă are sensul ei propriu, „o formă internă", cum spunea Hum­boldt, care determină ca două cuvinte considerate identice să iște reprezentări diferite, pentru că ele denumesc de fapt realități deosebite. E greșit să credem că germanul numește „Meer" sau „Wald" ceea ce românul „mare" sau „pădure". „Insula" va avea un sens pentru grec și altul, cu totul diferit, pentru englez. Traducerea trebuie să aducă în imaginea celui pentru care se face, re­prezentări asemănătoare, avînd un po­tențial emotiv apropiat cu originalul. Cum se va descurca însă traducătorul dacă din peisajul material al poporului în limba căruia se tălmăcește, lipsește însuși obiectul denumit în limba de plecare. Georg Steiner aduce următorul exemplu cu privire la traducerea Bi­bliei „ ... deoarece într-un număr de limbi africane nu există noțiunea de zăpadă și deci, nici cuvîntul corespun­zător, echivalentul convențional pentru „alb ca zăpadă", este „alb ca penele de egretă". Ce se întîmplă în situații de acest fel? Pot fi recuperate valorile poetice pierdute? „Acest­­ «echiva­lent» este total lipsit de încărcătura tac­tilă și emotivă a metaforelor frigului, ale acțiunii de învăluire, chiar ale cu­lorilor spectrale ... Traducerea este o permanentă compensație, datorită tocmai limbilor deosebite locul valorilor pierdute îl pot lua altele, stîrnind adesea rezonanțe mai profunde. Există, cum arată stilis­tul american Michael Riffaterre, în ori­ce limbă un număr de cuvinte expresi­ve poetice prin ele însăși, între acestea cele ce evocă „arhetipuri psihologice" cele frecvent asociate cu teme folclo­rice, cuvinte ce exprimă teme ale sub­conștientului colectiv, etc.“5 Cu cît viața spirituală a unei comunități uma­ne este mai îmbibată de rituri și cre­dințe, cu atît mai mare va fi densitatea poetică a cuvintelor ce le evocă. Pentru european, albul zăpezii poate deștepta reprezentări mai complexe decît cel al penelor de egretă. Patrimoniul vieții materiale și cel al vieții spirituale sînt strîns împletite.­­ De aici poziția se­mantică infinit mai complexă a redă­rii albului strălucitor prin comparație cu penele de egretă pentru membrii co­munităților africane, unde simbolica particulară a cuvintelor coboară în adîncurile curentului subteran al ritu­rilor străvechi, evocînd semnificații profunde. Dar dificultatea cea mai mare pen­tru traducător este nu tălmăcirea celor exprimate, ci tocmai aceea ce o limbă trece sub tăcere. „Fiecare popor ține sub tăcere unele lucruri pentru a pu­tea spune altele"6. Să dai glas în limba ta tăcerilor din cîntece străine! Ce poate fi mai greu? „Dar totodată putem întrezării caracterul de întreprindere măreață pe care-1 poate căpăta traducerea, reve­lația secretelor reciproce pe care po­poare și epoci le țin închise unele pen­tru altele și care contribuie atît de mult la dispersarea și ostilitățile dintre ele"7. De aici bucuria lui Goethe la citirea lui „Faust" în traducerea lui Gerard de Nerval, de aici sentimentul său de a avea în față o operă originală. Noul ti­par lingvistic i-a dezvăluit sensuri tre­cute sub tăcere în textul german. Orice limbă convertită în poezie poate exprima într-un moment al evo­luției sale sensuri pentru care altele sau ea însăși într-un trecut n-a fost aptă. Tălmăcirile îmbogățesc datorită limbii și momentului în care se nasc, universul de gînduri și simțire al ori­ginalului, marea artă fiind nu numai pentru toți ci și prin toți. Acest sens îl au cvintele lui Goethe: „Numai cu toții laolaltă oamenii pot trăi pe de­plin omenescul". Ion KOHN :) George Steiner: Poezie, și tra­­ductibilitate în Sec. XX Nr. 3/1973. 2 Gaetan Picon: „Traducerea, un eveniment al limbajului" sec. XX Nr. 2/1965. 3 Gaetan Picon: Idem. 4 George Steiner, idem 5 M. Riffaterre: „încercare de de­finire lingvistică a stilului în „Pro­bleme de stilistică" București 1964. 6 Jose Ortega y Gaset: „Mizeria și spendoarea traducerii" sec. XX nr. 8/1972. 1 J. Ortega y Gaset Idem

Next