Familia, 1973 (Anul 109, nr. 1-12)
1973-08-01 / nr. 8
FAMÍLIA Íj Intre natura ideală și organizațiunea fizică a ființei noastre nu este niciodată la Eminescu o contradicție „internă”” a gîndirii sale, ci o relație inseparabilă care se promovează reciproc, depășindu-se. Natura ideală este tot o natură și o natură fizică, determinatul ei. Arta mare se obține prin lucrarea spiritului asupra naturii noastre pentru a o releva în plan superior, a o înălța la o potență demiurgică. Din natura fizică, creatorul tinde a realiza o natură ideală. Aceasta ca un proces firesc, logic și ascendent. Operațiunea de purificare este, așadar, un act conștient de umanizare a actelor vitale. Căci în sine natura fizică este limitată, nu reprezintă omul. Este o puținătate săracă a ei. Nu e numai puțină, dar atît cît este insuficientă ca expresie și fond uman. Conține energie, dar nu este aprinsă, nu luminează. Are o putere micșorată, pentru că este consumabilă. Artistul, indiferent dacă el este dramatic sau literar, trebuie să topească totul în puterea miraculoasă a efectului, într-o plăsmuire de absolut. Trebuie ridicată la o condiție demnă, cînd omul este capabil să se perfecționeze prin artă, să atingă o libertate a spiritului, învingînd condițiunea dată. Natura fizică este sublimiată prin aspirațiunea spirituală a artistului. Căci la Eminescu, arta începe să se manifeste din momentul în care corpurile materiale, elementele de lucru ale creatorului apar nu ca ustensile obișnuite ci ca organisme spirituale. Propoziciunea devine un element distinct de aceea știută după manual sau din vorbirea comună. Artistul învie natura moartă. El pro adendă la dictionarul eminescian NATURĂ FIZICĂ NATURĂ IDEALĂ duce organisme spirituale. Fraza sa este concepută, gîndită, distinctă. Cuvîntul este semn de revelație a naturii umane, căci natura fizică devine prin sufletul său o natură umană. Natura ideală a artei este natura umană. Natura fizică este o natură subumană; nu neumană, ci prea puțin umană. Adevărata vocație a omului nu se regăsește în natura fizică. Aceasta este plasma și învelișul din care trebuie să iasă, să spargă și să zboare. Natura fizică ne este dată, natura ideală o dăm noi universului, creîndu-ne exemplarele noastre cu care repopulăm lumea. Omul, prin artă, își face semenii săi. El sulerează elementele cele mai individuale și cele mai definitorii, sulerează determinațiunile individualizatoare și le coordinează după valoarea lor..., le înrudește după o nouă lege, le regăsește un raport intern străin muritorului de rînd, le prinde pe toate într-un legămînt spiritual, intern. Organismul natural, primar are nevoie de o reconcepere a sa, de o rearmonizare a sa în lume. Sulevarea naturii fizice tinde, astfel, la o realcătuire a unității fenomenelor, creind o unitate mai înaltă. Poate că acesta este idealul rîvnit adinc de oricare artist, de a oferi o nouă unitate a fenomenelor umane. Natura ideală este cu siguranță modelul unei noi unități umane, o unitate rotunjită în sine, într-un singur întreg ritmic care formează o unitate ritmică ... întregul naturii noastre ideale este singurul întreg absolut. Natura ideală a poetului și a artistului dramatic este răsfrîngerea în noi înșine pentru o mai deplină strălucire în univers, lucrarea prin artă asupra sufletului uman prin suletul uman. O auto-zugrăvire, un auto-control, o auto-perfecționare. Stările fizice se depozitează în stratul de jos al trăirii. Natura ideală se recompune din... stări sufletești. Astfel se schimbă totul ca într-o nouă geneză. Artiștii concep universul cu sufletul lor de oameni. Natura ideală din artă rezultă din armonia de stări sufletești ca stări superioare, absolute ale trăirii. Sufletul uman este un organ creatoriu de suflete omenești. O fructiferă viață este o viață sufletească, morală, deci artistică. Starea artei rîvnită de Eminescu, este o stare de spirt aprins și calm, de meditație rece și de simțire înflăcărată. într-un tot de trăire armonioasă și de complementaritate dialectică. Am putea să generalizăm exemplul său în legătură cu un gen dramatic: tragedia, atît de mult îndrăgit de poet în planurile sale de teatru autohton, cînd o caracterizează ca un mod de a concentra sufletul uman, că însăși arta este un mod de a restrînge și de a condensa în esențe, de a cristaliza, după o expresie științifică. Natura ideală se concepe, este un act de trăire din afară și din năuntru prin simțirea și reflexiunea umană ca expresiunea spiritului contras in sine și concentrat asupra unei idei generale ... Asupra tuturor planează cu ochiul său rece, de ghiață, spiritul, puterea conștiinței umane a artistului. Crearea unui întreg artistic este subînțeles ideii de natură ideală și de nouă unitate. Opera de artă se naște din nevoia de tot și de absolut, satisfăcînd natura noastră suprasensuală și ideală. Căci fără o putere de a procura „cea mai spirituală înălțare și cea mai curată mulțămire poetică“, arta rămîne un exercițiu efemer și un joc naiv de societate restrînsă, înălțarea, salerarea trăirii artistice pînă la altitudinea stării sufletești pure și profunde, de meditație și responsabilitate supremă, apare poetului ca un absolut semn caracteristic al unei nature de artist. De fapt, natura de artist este totuna cu natura ideală. Arta este calea prezisă de Eminescu pentru atingerea acelui stadiu suprem de desăvîrșire interioară. Dintr-o iluzie, arta crează o realitate, precum iluzia a tras-o inițial dintr-o realitate. Concepind ideal, artistul demite în realitatea sensibilă cele privite înăuntrul său, crează universul uman. Natura noastră ideală este, în felul acesta, natura artistică. O cale a desăvîrșirii umane era pentru Eminescu, calea creării artistice. Marin BUCUR TRADUCEREA ÎNTRE NU ȘIDA . Este sigur că nu numai calamburul a ivit în numeroase literaturi formulări ironice privind activitatea de traducere: „Traduttore, tradittore" pecetluiește italiana sisifica trudă a izvoditului de tălmăciri. Maghiara redă conținutul sentinței aproape identic „Fordítás, ferdítés" iar la noi, limbajul familiar recurge adesea pentru a aduce în comunicare atmosfera mahalalelor caragieliene, „a tradus-o“ pentru a „trădat-o". Prin formulări inegal de severe „certificatul de ligitimitate" le-a fost refuzat traducătorilor, pe rînd, de către Cicero, Sf. Ieronim, Dante, du Bellay, Montaigne, Montesquieu, Rivarol, B. Croce, iar mai recent Robert Frost și Nabokov, care întreține azi cel mai drastic această opinie: „ ... nimic din ceea ce a fost armonizat prin contactul cu Muzele nu poate fi trecut într-o altă limbă fără ca întreaga dulceață să fie distrusă" este Dante de părere. Cel care este fără îndoială unul dintre artizanii cei mai desăvîrșiți ai cuvîntului românesc, Tudor Arghezi, mare poet și atunci cînd dăruiește universului nostru literar pe marii maeștri de altă limbă: La Fontaine, Krîlov, Baudelaire, în cartea sa despre Eminescu (1943) va spune: „ ... lacătul limbilor nu poate fi descuiat cu cheile străine ... S-au făcut multe încercări de transpunere a poetului, unele izbutite, dar Eminescu nu este el decît în românește (...) poezia nu poate să fie tradusă. Poezia aparține limbii mai mult decît proza, sufletului secret al limbii; jocul de irizări din interiorul poeziei face vocabularele neputincioase .. Zidul chinezesc cu care fiecare limbă înconjoară o poezie pe care a ivit-o, a condus și la formulări ca cea aparținînd lui George Steiner, unul dintre cei mai interesanți „filozofi" contemporani ai traducerii: „Una dintre posibilele definiții ale poeziei este aceea că este intraductibilă". In centrifuga activității de traducere, sensurile generale ale mesajului poetic polarizează către exterior, fiind comunicate, însă miezul, de o mare densitate poetică,, rămîne lipit de trupul originalului. Ceea ce rămîne necomunicat și intact în urma încercării de a traduce este însăși poezia, „frumoasa fără trup". Dar se poate cineva lipsi în aventura educației literare de cunoaștere a unor universuri pe care le reprezintă Homer, Dante sau Shakespeare? Și ca filozoful din vechime care dovedea existența mișcării umblînd artiștii cuvîntului (căci după opinia lui T. Vianu, una dintre cuceririle veacului nostru în materie de traducere este că nimeni nu mai pune la îndoială faptul că traducătorul trebuie să fie un artist autentic) îmbogățesc tezaurul literaturilor naționale cu gînduri și sentimente pe care, peste meridianele spațiului și timpului le relădesc în solul propriei limbi. Heliconul nostru, a iscat din virtuțile specifice limbii române, izbutite mai mult decît meritorii. Traducerile lui Goga din Petőfi și a „Tragediei omului" de Madách, tălmăcirile lui Șt. O. Iosif din poezia lui Heine, Schiller și Wagner, „Divina comedie" și „Eneida" dăruite limbii române de Coșbuc, excelentele traduceri din Baudelaire ale lui Tudor Arghezi și Al. Philippide, poeziile lui Hölderlin și Mallarmé re create în românește de Șt. Augustin Doinaș și aceea uluitoare catedrală, reunind o varietate de stiluri și o complexitate de idei unică în literatura lumii, care este „Faustul" lui Goethe în geniala tălmăcire a lui Blaga dovedesc cu prisosință posibilitatea traducerii artistice la nivelul valoric apropiat de cel al originalului. Poezia e iscată de o limbă și este așa cum este, pentru că tema poetică prinsă de mreaja valorilor expresive de tot felul din limba respectivă este dusă de un „destin lingvistic", de o „vis formativa", de către cuvintele cărora poetul" le cedează inițiativa". Rilke poet care a tradus mult și eminent, notează în 1924, avînd pregătit un volum de versuri originale în limba franceză: „...în cîteva rînduri m-am apucat deopotrivă în germană și franceză de aceeași temă, care apoi, spre surprinderea mea s-a dezvoltat diferit în fiecare dintre cele două limbi" (tr. n.). Ca și poezia, „traducerea trebuie să fie un eveniment al limbajului", și „a traduce înseamnă a asculta cele două limbaje care se izbesc unul de altul"3. Limbile analizează în chip deosebit experiența umană în fiecare comunitate. Poziția semantică complexă și nuanțele ce învăluie un cuvînt într-o limbă sunt un indiciu pentru însemnătatea fenomenului sau obiectului denumit pentru viața materială sau spirituală a unei comunități. (Cămila este denumită în arabă cu 5714 cuvinte, nuanțare pe care alte limbi sînt incapabile s-o facă, în schimb, seria sinonimică a cuvîntului pădure, bine reprezentată în limbile europene este foarte săracă.) Așa cum stilul unui scriitor forțează cuvîntul pentru ca ceea ce denumește el să mai însemne și altceva decît ceea ce numește în mod obișnuit, fiecare limbă are sensul ei propriu, „o formă internă", cum spunea Humboldt, care determină ca două cuvinte considerate identice să iște reprezentări diferite, pentru că ele denumesc de fapt realități deosebite. E greșit să credem că germanul numește „Meer" sau „Wald" ceea ce românul „mare" sau „pădure". „Insula" va avea un sens pentru grec și altul, cu totul diferit, pentru englez. Traducerea trebuie să aducă în imaginea celui pentru care se face, reprezentări asemănătoare, avînd un potențial emotiv apropiat cu originalul. Cum se va descurca însă traducătorul dacă din peisajul material al poporului în limba căruia se tălmăcește, lipsește însuși obiectul denumit în limba de plecare. Georg Steiner aduce următorul exemplu cu privire la traducerea Bibliei „ ... deoarece într-un număr de limbi africane nu există noțiunea de zăpadă și deci, nici cuvîntul corespunzător, echivalentul convențional pentru „alb ca zăpadă", este „alb ca penele de egretă". Ce se întîmplă în situații de acest fel? Pot fi recuperate valorile poetice pierdute? „Acest «echivalent» este total lipsit de încărcătura tactilă și emotivă a metaforelor frigului, ale acțiunii de învăluire, chiar ale culorilor spectrale ... Traducerea este o permanentă compensație, datorită tocmai limbilor deosebite locul valorilor pierdute îl pot lua altele, stîrnind adesea rezonanțe mai profunde. Există, cum arată stilistul american Michael Riffaterre, în orice limbă un număr de cuvinte expresive poetice prin ele însăși, între acestea cele ce evocă „arhetipuri psihologice" cele frecvent asociate cu teme folclorice, cuvinte ce exprimă teme ale subconștientului colectiv, etc.“5 Cu cît viața spirituală a unei comunități umane este mai îmbibată de rituri și credințe, cu atît mai mare va fi densitatea poetică a cuvintelor ce le evocă. Pentru european, albul zăpezii poate deștepta reprezentări mai complexe decît cel al penelor de egretă. Patrimoniul vieții materiale și cel al vieții spirituale sînt strîns împletite. De aici poziția semantică infinit mai complexă a redării albului strălucitor prin comparație cu penele de egretă pentru membrii comunităților africane, unde simbolica particulară a cuvintelor coboară în adîncurile curentului subteran al riturilor străvechi, evocînd semnificații profunde. Dar dificultatea cea mai mare pentru traducător este nu tălmăcirea celor exprimate, ci tocmai aceea ce o limbă trece sub tăcere. „Fiecare popor ține sub tăcere unele lucruri pentru a putea spune altele"6. Să dai glas în limba ta tăcerilor din cîntece străine! Ce poate fi mai greu? „Dar totodată putem întrezării caracterul de întreprindere măreață pe care-1 poate căpăta traducerea, revelația secretelor reciproce pe care popoare și epoci le țin închise unele pentru altele și care contribuie atît de mult la dispersarea și ostilitățile dintre ele"7. De aici bucuria lui Goethe la citirea lui „Faust" în traducerea lui Gerard de Nerval, de aici sentimentul său de a avea în față o operă originală. Noul tipar lingvistic i-a dezvăluit sensuri trecute sub tăcere în textul german. Orice limbă convertită în poezie poate exprima într-un moment al evoluției sale sensuri pentru care altele sau ea însăși într-un trecut n-a fost aptă. Tălmăcirile îmbogățesc datorită limbii și momentului în care se nasc, universul de gînduri și simțire al originalului, marea artă fiind nu numai pentru toți ci și prin toți. Acest sens îl au cvintele lui Goethe: „Numai cu toții laolaltă oamenii pot trăi pe deplin omenescul". Ion KOHN :) George Steiner: Poezie, și traductibilitate în Sec. XX Nr. 3/1973. 2 Gaetan Picon: „Traducerea, un eveniment al limbajului" sec. XX Nr. 2/1965. 3 Gaetan Picon: Idem. 4 George Steiner, idem 5 M. Riffaterre: „încercare de definire lingvistică a stilului în „Probleme de stilistică" București 1964. 6 Jose Ortega y Gaset: „Mizeria și spendoarea traducerii" sec. XX nr. 8/1972. 1 J. Ortega y Gaset Idem