Familia, 1979 (Anul 115, nr. 1-12)

1979-01-01 / nr. 1

2 FAMILIA vitrina cu carți MIRCEA ZACIU alte lecturi și alte zile Afirmația lui Paul Claudel „ceea ce din prima clipă te izbește la ele (peisajele olandeze subl. n.) cînd le compari cu tablourile atît de încărcate, literalmente tixite cu lucruri ale pictorilor englezi sau francezi, este imensa importanță acordată spațiilor goale în raport cu cele pline“ se justifică în mare parte în scrisul lui Mircea Zaciu. De data aceasta, nu atît „spațiile albe“ dintr-o literatură, ci sublinierile distincte menite să sublinieze opera, redescoperirea acesteia prin sustragerea unor părți afectate de timp, ori de interesul nostru, ,,recondiționarea“ lor pentru a se reintegra fluxului creației, iată cota de participare a unui critic la edificiul impunător al unei literaturi autohtone. Eleganța, profesorala competență, bunul simț-trăsături ale stilului și, deci, și ale omului, slujind corectitudinea, igiena morală care trebuie să domnească într-o cultură. Dacă marile edificii ale unei culturi au fost create, rolul contemporanilor este de a veghea ca acestea să-și păstreze integritatea, autenticitatea, să fie ocrotite de iedera imposturii; la aceste edificii (Maiorescu, Lovinescu, Călinescu) o arcadă, un relief poate fi pus și mai bine în evidență prin probele aduse de timp, prin informații sigure. Alteori, sensibile corective vin în întîmpinarea (împotriva) unor prejudecăți sedimentate în conștiința publică. Mircea Zaciu le aduce nu cu sentimentul orgoliului, ci cu acela al respectului. Iată, de pildă, lui Heliade, pe care generațiile îl cunosc mai ales ca autorul „Zburătorului", îi descoperă revelatoare structuri poetice în alte creații, făcînd această aproape insolită afirmație: „tradus, Heliade ar fi însă un mare poet al veacului al XlX-lea, suportînd orice comparație. Edificiul poetic și-ar recăpăta liniile înăbușite de vegetația parazită, ideile ar reapare în temeritatea lor originară, metaforele și-ar redobîndi frăgezimea intențională". Competența profesorului Mircea Zaciu se manifestă din plin asupra unei prodigioase perioade din literatura interbelică, cînd în sprijinul afirmațiilor sale aduce dovezi categorice ori discută destinul literar al unor scriitori de marcă națională (Rebreanu, C. Petrescu) în contextul romanului universal, remarcînd contribuția, întîietatea acestora la promovarea unei anumite atitudini, viziuni. Edificator ni se pare exemplul „Pădurii spînzuraților" de Rebreanu care a premers cu aproape un deceniu creațiile europene ale lui Erich Maria Remarque, M. Șolohov, ca și a americanului E. Hemingway. Numeroși „out-sideri“ sunt tentați să ne dea noi „viziuni" ale scrisului românesc, alte „interpretări" fantaste, eludînd informația, documentul literar; alteori aceștia își permit intervenții, truncheri: „teritoriul ziaristicii eminesciene a fost, de-a lungul vremii, un „Vest sălbatic" al istoriei literare, favorabil interpretărilor tendențioase, construcții ideologice fantaste sau de nocivă agresivitate (mistică și politică) ale dreptei" („Lecturi și zile"). Și noul volum conține avertismente la adresa diletanților. Exagerările lor în ceea ce privește adevărul, viața și opera, produc derută, crează o falsă biografie „spirituală", repercutată cu rezultate nefaste asupra tinerei generații, dar nu numai a ei. Uneori exagerările sînt generate de autorii înșiși, creîndu-și o falsă legendă (C. Brâncuși, T. Arghezi). Mai ales viața lui C. Brâncuși a alimentat fanteziile contemporanilor, ale unor persoane ce l-au cunoscut chiar în treacăt, încît Mircea Zaciu notează cu malițiozitate: „moartea lui Pandrea îngăduie cîte unui mobilitar de ocazie să treacă drept trufanda ceea ce nu-i decît zarzavat veșted. Nefiind unicul caz de expropriere postumă, fenomenul trece de la revistă la editură". Adeptul unei critici sincere, sportive, Mircea Zaciu se sustrage așa-zisei critici de grup; preocuparea lui este de a remarca și susține creații împlinite, fie că sunt din domeniul beletristicii sau criticii; în jurul său, cum pe drept observa Al. Dobrescu în „Convorbiri literare", în numărul din decembrie 1978, s-a creat o „pleiadă" de critici; în fond, discipoli care au creat, la rîndul lor, o extraordinară revistă studențească, „Echinox". El, criticul, care „cum se întîmplă, e cînd Rastignac, cînd Vautrin, cînd Javert, ambițios, convertit, ireductibil sau versatil, antipatic oricum și incomod pentru Jean Valjean-scriitorul" nu poate totuși abdica de la împlinirea și îndeplinirea rolului său în literatură. Actul eternității operei îl semnează, la o graniță imaginară, și criticul. „Lecturile și zilele" lui Mircea Zaciu, cuprinse în cele două volume apărute pînă acum la editura Eminescu, sînt pietre prețioase la templul literaturii noastre. Grigore SCARLAT în asemenea momente fața îi era congestionată, ochii pe jumătate închiși; se petrecea înlâuntrul său o neverosimilă ciocnire de aștri, făcînd să zboare în haos un roi de asteroizi, căutîndu-și locul în materia adesea nesigură a cuvintelor." Se pledează pentru restituirea unui important fapt de istorie literară: acela că generația ’60 nu a fost o manifestare spontană, fără pregătire: gruparea de la „Steaua" a încercat înainte să rupă zăgazurile convențiilor, să înfrîngă inerțiile momentului. Climatul intelectual al „Almanahului literar" (apoi ambianța „Stelei") a fost stimulator pentru mișcarea înnoitoare ce se pregătea. Gruparea literară are un rol important, catalizator, dacă își păstrează demnitatea necesară și nu deviază în caricatura care îngroașă interesele de clan, afirmîndu-și infailibilitatea agresivă, pîndind prilejuri. Aurel Gurghianu nu ocolește deci problemele spinoase. Disprețuiește mașinațiunile din cîte un „țarc intelectual". Nu agreează împărțirea revistelor în importante (cele bucureștene) și necunoscute (cele de provincie). „Opacitatea voită", al cărei mobil e focul de baraj, îl irită. De altfel, irascibilitatea cauzează de mai multe ori adevărate „averse de cuvinte". Relele moravuri, pamfletul ține cu tot dinadinsul să le veștejească. Resursele energiei stigmatizatoare par nesecate. Cine sau ce provoacă sarcasmul?; scriitorul cu închipuirea multilateralei dezvoltări; pisălogul vesel sau pisălogul isteț; amatorii de literatură, animatori ai redacțiilor după un program redus sau insistenți cu orar normal; „criticul jumătate", nici cald nici rece, ale cărui opinii fac echilibristică periculoasă la un lat de palmă de pămînt. Viitoarea umorilor tulburate, presînd supapa care se deschide spre pamfletul aspru, nu distruge însă umorul unui moralist fin, observator pătrunzător al moravurilor și fizionomiilor, sintetizate în fiziologii. Privitorul de pe terasă simte mereu tentația fabulei (a aluziilor deci) și a „blestematului limbaj esopic". Cutele feței străbătute de curentul repulsiilor se încrețesc, se destind însă sub năvala umorului. Fiorul zîmbetului atenuează frisoanele dezgustului. Sunt șarjați „visătorii opulenți ai succesului, morți fără tărie cu nasul în șanțul cu nalbă". E desenat „un cap masculin de focă, regretîndu-și mustățile în neputință de-a-i crește din pricina inteligenței prea stufoase". Unora dintre „tinerii maeștri ai poeziei de azi le-au crescut bărbi lungi de glorie, de verb ondulatoriu". Un poet scoate „din brațe, din ochi, din genunchi, un hătălmaș fum negru, ca dintr-un holocaust de șobolani, amenințîndu-ne cu un teribil bubuit de vorbe." Terasa și alte confesiuni e un document prețios pentru a cunoaște atitudinea și credințele unui poet altfel atît de reținut și discret. In solitudinea plimbărilor sale, poetul lasă impresia unei figuri impenetrabile și a unei muțenii perseverente, sfidătoare, glaciale. Aceste confesiuni sunt, dacă nu o dezmințire, atunci o răscumpărare a tăcerilor compacte, răzbunare a gîndurilor mocnite. Ion SIMUȚ permanent în fața contemporanilor. Așadar, I. Alexandru reconstruiește (iarăși!) conceptul vizionarului retrospectiv. E cel puțin curios cum poetul după ce, în altă ipostază, întrezărise o clipă universalitatea prin culoarele dramei moderne a individului se întoarce la ethnos autoconvingîndu-se că numai cînd „firea lui consună" cu acesta „se adeverește ca valoare". Măcar o explicație transpare din „jurnalul de poet" publicat cu titlul-manifest Iubirea de patrie, autoritatea modelelor. „Schimbarea la față" a poetului prin descoperirea Patriei originare se produce livresc căci „jurnalul..său reprezintă, întîi, înregistrarea uimită a achizițiilor cărturărești. Vechi cît lumea, poetul se supune ideilor consemnate într-atît de pios că nici nu mai e cazul să le sprijine pe argumentație, ci pe credința sa în adevărul lor. Prin grija instanțelor culturale menționate (în poezie, mai ales, Pindar și Hölderlin), el vede doar fața luminoasă a lumii și culturii, căreia, fără îndoieli de prisos, i se atașează. Respingînd din poezie zona tenebroasă a ființei umane într-o dogmatică exemplară, Alexandru propune, în loc, o poetică adoratorie, solară, de rigoarea unei didactica magna. în virtutea ei poezia are finalitate transestetică, iar poetul redevine educator. Scrise într-un limbaj apostolic,,, jurnalul . ..“ și imnologia lui Alexandru au o astfel de unitate de viziune încît ori sînt admise în întregime ori contestate... din unghi radical opus. Virgil PODOABA AUREL GURGHIANU terasa și alte confesiuni Interesat de situația actuală a poeziei, cum e și firesc, se arată Aurel Gurghianu în întreaga suită a însemnărilor. A-i prefera lui Nichita Stănescu pe C. Abăluță sau Vasile Vlad îl nemulțumește; îi stîrnește consternarea. „Solidaritatea celei mai noi generații" i se pare un aspect de subliniat. Nu ignoră însă nuanța adevărului : „Noul eșalon al poeților se adaugă impetuos celor existente (...), dar privită pe toată întinderea sa, lirica românească rămîne marcată de reveniri și căutări, fără să ocazioneze veritabile explozii". Afirmările spectaculoase nu sunt în măsură să fascineze observatorul bine temperat. „Edificiile de mucava" ale poeziei „șablonarde" (cu „versuri metronom, patos facil, într-un duios perpetuum mobile") trebuie aruncate în aer. Profilurile schițate pios schimbă tonul, care capătă un timbru evocator pe subiecte clasice (Eminescu, Bacovia, Arghezi, Petőfi, Ady) sau contemporane (Geo Bogza, A. E. Baconsky, Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu, Miron Radu Paraschivescu). Iată cum se înfățișează fantoma „vîrstei de început" a lui loan Alexandru, citindu-și versurile: „Ca întotdeauna, IOAN ALEXANDRU iubirea de patrie Schimbarea la față" a poeziei lui loan Alexandru după traversarea „infernului discutabil" și a purgatoriului „Pustiei" se datorează — cum s-a sugerat recent — radicalei metamorfoze a concepției ontologice a poetului, forțînd, implicit, reformularea celei poetice, axiologice și etice de pe alte temeiuri. Conceptele poeticii sale anterioare — pe drept anexate modernității, explicit sau nu, de către critică — au fost îmbătate în apele lustrale ale unor spiritualități străvechi, devenind de nerecunoscut pentru ochiul criticului prea grăbit în a-și fi închipuit că a descoperit deja unghiul adecvat de a le privi. Conversiunea interioară a poetului ce părea, structural și... definitiv, afiliat tipului modern al omului a fost acționată de contactul cu două instanțe culturale de o autoritate copleșitoare sub incidența exclusivă a cărora vor fi interpretate de acum înainte, deopotrivă, viața și cultura. Grecia antică și Bizanțul, în speță, poezia pindarică și filosofia grecească din sorgintea orfismului pitagoreic și platonismului (plus prelungirile lor ulterioare la filosofi și poeți), apoi, din spiritualitatea bizantină, în special imnografia. Șocul sentimental produs la atingerea acestora e aât de mare încît poetul le acordă credit total și, combinîndu-le după o rețetă inefabilă (proprie), pornește numaidecît la „experierea" unui model ontologic, fundamental diferit de cel implicat în creația sa precedentă. Relativismului ontologic modern loan Alexandru îi opune, din umbra metafizicii eline, apocatastaza, regăsirea armoniei lumii justficată de un principiu unic (transcendent, chiar dacă nenominalizat), iar conștiinței moderne a omului — trăind lucid sciziunea de totalitatea cosmică și de sine, deci fără iluzia transgresării condiției lui prin clasica posibilitate a participării la vreo permanență metafizică — îi contrapune „omul evlavios" ce a biruit „haosul și neînduplecarea" din sine însuși și care se simte integrat ca „mădular al armoniei universale". în conformitate cu o astfel de schiță a lumii sentimentele absenței armoniei vor fi transsubstanțiate în sentimente ale prezenței ei (iubire, bucurie, evlavie, credință), va fi precizată natura poeziei („a lupta unitatea întregului /... / ține de natura științei" poetului), definit rostul acesteia („Poezia este aborație, este știința liniștirii omului, a educării lui, pentru a participa armonic ca mădular al armoniei universale") și motivată obsesia originilor („în origini se vede mai clar întregul"), identificabilă, în rezumat, cu aceea a Patriei înțeleasă nu ca mithos autohton ci ca natură și Istorie națională (mitizată!) Insuflată de duhul iubirii comunitare. Termen prim al poeticii și poeziei lui Alexandru, Patria înseamnă, în primul rînd, trecut istoric, tradiție civic-culturală valabilă pe care, prin exemplu propriu, poetul patriot o ridică la rangul de model etic ILEANA MĂLĂNCIOIU vina tragică Dacă în Pasărea tăiată, Inima reginei sau Crini pentru domnișoara mireasă Ileana Mălăncioiu și-a definit vag lirismul printr-un ciudat paradox, asociind invulnerabila glacialitate și ironia tragică, ebulițiilor existențiale sau straniilor fantasme, izbind cititorul atît prin simplitatea deconspirării tainei cît și prin transparența imaginilor, în noua sa ipostază, de eseistă, ea ne propune, prin îngroșarea liniilor, un fel de artă poetică explicită. Sigur, termenul e riscant pentru un volum de eseuri care nici măcar nu se mai păstrează în sfera poeticului dar el poate fi deosebit de semnificativ în direcția filiațiilor dintre un mecanism al discursului logic și configurația rostirii poetice. El poate să confirme obsesiile unui univers spiritual dar să și surprindă prin eventualele abateri de la imaginea oarecum liniară a efigiei poetice. Oricum, vom semnala, dintru început, sinceritatea neostentativă și stilul de clasică rigoare speculativă cu care este abordată în actualul volum una dintre cele mai discutate și controversate probleme de estetică: vina tragică. De asemenea, prezența tragicului luminează dintr-o nouă perspectivă poezia Ilenei Mălăncioiu, plasînd-o în zonele de interferență cele mai adînci ale existențialului. „Zonă de veșnică rotație, de eternă anticipare, care refuză din misterioase pricini împlinirea" (Lucian Raicu) poezia își revelează — întrucîtva neașteptat față de receptarea critică de pînă acum — sensul tragic. încă din primul eseu din Vina tragică („Cartea Românească", 1978) poeta își divulgă tranșant opțiunea pentru o abordare existențialistă a noțiunii de tragic. In acest sens, a-l readuce pe Oedip la matricea conflictului tragic, atribuindu-i în mod expres o „vină" (contestată de majoritatea exegeților) este pentru autoare primul pas — simbolic prin verticalitatea demonstrației — înspre o veritabilă depsihologizare a tragediei. „Nu trebuie uitat însă — ni se spune — că în cele din urmă monstruoasa crimă pusă pe seama regelui Oedip nu ar fi existat în absența vinei sale. Că ea nu este altceva decît o altă față a faptei conștient asumate prin care eroul a căzut în hybris". Vina personajului tragic se raportează deci nu atît la o instanță impersonală, cît la limita ce a fost dislocată prin chiar fapta sa. Astfel, „complexului Oedip", considerat de Ileana Mălăncioiu un adevărat monstru al gîndirii, i se substituie prezența „vinei nevinovate", cum spune Max Scheler, în care de fapt vina are caracterul — paradoxal — al lipsei de vină ce rezidă în violarea propriilor principii tocmai în scopul, tragic asumat, al negării violenței. Sau, cum scrie autoarea, personajul „acceptă legitimitatea uciderii tocmai în scopul de a o nega. Dar o acceptă negînd-o totodată în mod tragic". După cum se observă, eroul tragic beneficiază în demonstrația autoarei de o conștiință de sine (constituită succesiv cînd pe valoarea adevărată, cînd pe cea falsă) deși ea nu intră, cum s-ar părea în contradicție cu esența tragicului căci se experimentează fără încetare în „proria-i cădere". în acest moment, prin aducerea în scenariul tragic a unui Hamlet crezînd în lumea asimilată la Wittenberg dar și înspăimîntîndu-se de adevărul ascuns în ea, nu numai interpetarea devine verosimilă dar și întreaga natură hamletică a universului poetic al autoarei ce se „desface" în cele mai mici detalii, devoalată. Desigur, îndoiala, căutarea, chinul constituie modul de existență al lui Hamlet; el nu se încheagă însă din cauza faptei care atîrnă parcă inexorabil deasupra lui tot așa cum poezia rămîne veșnic neîmplinire. Ezitarea, de care s-a făcut atîta caz în exegeza shakespeareană, devine în acest fel însuși adevărul axiologic prin care Hamlet (și poezia) există. Vina de a nu-și răzbuna tatăl și vina de a ucide răzbunîndu-1 — iată în fond limitele între care disperarea și nebunia lui sînt normale și perfect acceptate: „Mi se pare firesc ca Hamlet să fie privit așa cum l-a văzut Shakespeare și anume nebun cu adevărat (dar numai „dinspre nord-vest") și conștient cu adevărat de toate faptele sale, în însăși marea sa nebunie în care, în ciuda umanismului său, așteaptă să ucidă spre a pune capăt crimei și totodată așteaptă să se destrame el însuși în această ucidere care i se impune . . . Dar să nu uităm, pentru Hamlet „a aștepta" înseamnă „a alege totuși viața", în chiar vremea celei mai tragice destrămări, înseamnă a te împotrivi pînă la capăt morții, din instinct sau dintr-o conștiință extrem de acută care, trecînd în nebunie, redevine instict". O și mai pronunțată autodeterminare a personajului tragic se relevă autoarei în discuția despre Vina lui Joseph K, eseul poate cel mai frumos prin coerență și nivel filosofico-estetic ridicat al argumentației. El încununează și circumscrie întreaga strădanie de pînă acum a Ilenei Mălăncioiu de a nu implica decît indirect transcendența și exterioritatea (ca presiune exercitată, ca agent) în declanșarea propriuzisă a mecanismului tragic. Astfel, în istoria tragediei, ea remarcă o continuă evoluție a conștiinței tragice și în același timp o recluziune a acțiunii din afară a agentului tragic sau cel puțin o deplasare înspre interiorul ființei devenite conștientă de propriul statut ontologic. într-adevăr, vina lui Joseph e detectabilă mai ales la nivelul universului său interior (chiar tribunalul îndeplinește în Procesul funcția unei autointerogări), aceasta nu numai dacă ținem seama de mărturia lui Max Brod din Eine Biographie ci și prin prisma unei semnificative fraze rostite de Joseph K însuși: „Sunt fericit că mi s-au dat astfel domnii aceștia pe jumătate muți, incapabili să înțeleagă ceva și că a fost lăsată pe seama mea grijă de a-mi spune mie însumi ceea ce trebuie". De altfel, Joseph K pare altul unui cor din care nu lipsesc Oedip, Hamlet, Kirilov, Ivan Karamazov, Stavroghin, Mîșkin etc. și prin care criza tragediei ne este vestită . . . Ceea ce caracterizează în cel mai înalt grad această carte a Ilenei Mălăncioiu este claritatea nedisimulată a scrisului ce o emană fiecare pagină în parte. Stilul, oarecum sec, lipsit de subtilitățile acaparante pe care le provoacă în genere frecventarea genului eseistic, este fericit contrapunctat de o bibliografie mai mult aluzivă, totuși fundamentală pentru problema în cauză. Simți în Vina tragică cum fiecare frază este încărcată de o vigoare ideatică ce crește peste sensurile obișnuite ale comunicării. Și aceasta cu atît mai mult cu cît metaforismul extravagant nu mai e demult un apanaj exclusiv al poeților. Mircea CONSTANTIN MARCEL MUREȘEANU scrisori către prieteni Marcel Mureșeanu se trage din ardelenii nostalgici, predispuși la elogiile înstrăinării și la elogiile obîrșiei, decenți în tristețe și fermi în iubirea plaiului natal, dar iremediabil măcinați de complexul dezrădăcinării. Ceea ce primează aici este sinceritatea, căci poemul se revendică de la o poetică genuină a mărturisirii iar spațiul său se umple doar atunci cînd, sub presiunea preaplinului, supapele interiorității cedează. Regimul poetic este cel al confesiunii — întrucîtva controlate, fără excese, dar deschisă — iar versurile sînt propulsate de acumulările interioare. Momentul inspirației, decisiv într-o astfel de condiție a lirismului, coincide cu maxima acumulării, cu momentul descărcării. Starea poetică nu e provocată prin artificiu, ci se declanșează de la sine ca o pură revărsare a interiorului dînd peste margini. Poemul va decanta o realitate sentimentală într-o retorică a autenticității, fără a se lăsa sedus de simboluri cifrate sau tehnici constructive sofisticate.. Totul se conturează simplu și din inimă, ca o firească translație din viață în text, limitele poemului fiind, de fapt, cele ale trăirii înseși. Versurile se nutresc dintr-o continuă tînjire, specific transilvană, din nostalgii discrete dar persistente, și pendulează între confesiunea directă și evocarea ușor aburită. în fond, Marcel Mureșeanu practică două modalități ale confesiunii, distincte atît în planul stării poetice, cît și în cel al expresivității. Prima operează descriptiv, reactualizînd, prin filtrele memoriei, fragmentele unui univers paradisiac, cealaltă — direct confesiv, captînd sentimentalitatea poetului în efuziuni elegiace; o modalitate a amintirii și una a mărturisirii sînt canalele de emisie ale poetului. Conturate încă de la întîiul volum — „Pe adresa copilăriei" — aceste modalități se află, bineînțeles, într-o relație complementară: în timp ce una edifică paradisul din care poetul a fost exilat, cealaltă se întreține din continua tensiune nostalgică a reintegrării. Constituită din tablouri și scene evocatoare ale satului montan și copilăriei, desenate în cărbune, fără digresiuni sentimentale în afara unei apartenențe subtextuale, prima modalitate iese de sub suspiciunea idilismului — inerent și aproape inevitabil prin lunga tradiție a topos-ului — printr-o retorică a inexpresivității. Nu încape vorbă, Marcel Mureșeanu a avut aici o intuiție profund funcțională redactîndu-și poemele cu o detașare aparent glacială și într-un regim nemetaforic, conturînd versurile tern, dar cu fermitate. Cealaltă modalitate, în schimb, pune în joc întreaga încărcătură sentimentală a înstrăinatului, iar în planul expresiei tinde spre o calofilie fluentă. De altfel, între calofilie și inexpresivitate, ambele conștient și eficient utilizate, se întinde registrul de expresie al poetului. Nici într-o direcție, nici în cealaltă, poemul lui Marcel Mureșeanu nu riscă inutil; decența care controlează fondul sentimental, limitîndu-i efuziunile la strictul necesar, controlează și nivelul expresiv al poemelor, scutindu-le de platitudine sau prețiozitate. Un inefabil spațiu patriarhal, de o suavă transparență și imperceptibilă narcoză, trăind în armonie și plenitudine, se conturează atunci cînd poetul realizează un echilibru funcțional al virtuților sale expresive: „Lumina însăși, de atîta floare, / mai limpezi a se poartă către noi. / miresme colorează depărtarea. / subțiri tulpini de fum înmuguresc / scăldînd livezile în dulci arome / și-n zumzet miezul zilei măcinate. / Topit în cald polen / ca pe o frunte / imaculată de copil... / Dă zvon din aripi azi april / și-auzi pe înserat / cînd cumpăna-și ridică amurgul, / cum dezmiardă cu cîntec de abia șoptit / cîmpia, aidoma acelui ce se spune / cînd sînt în leagăn pruncii / și cînd cresc". Parte din poeziile de față sînt doar ceea ce spune titlul cărții, dar cînd sentimentul cristalizează pe deplin — și aceasta se întîmplă de obicei atunci cînd nucleul poemului e constituit de lumea satului, înțeleasă ca valoare morală și normă purificatoare, regeneratoare — textele sînt închegate și viabile: „Sînt sigur că în trenul acesta sînt grăunțe, / în traiste albe boabe pornesc spre București! / Se va nălbi peronul cînd lunecînd femeia / va-mprăștia prisosul, așa ca niște vești! / Nu vreau să cred c-atuncea / nu vor veni cu toții / s-adune și să pună la loc în tolba ei / și că deasupra gării, / treziți ca de-un cutremur, / nu s-or roti, a taină, / vreo cîțiva porumbei". Al. C.