Familia, 1866 (Anul 2, nr. 1-44)
1866-10-23 / nr. 35
410 Case inalte si casteluri, si palatiuri minunate, Ce v’ ajunge sumetî’a, când de pe voi se renfrangu: Egoismu si îmbuibare, ambiţiune, reutate, Si la port’a ve sărăcii indesiertu totu bătu si plangu ; Inocinti’a si ’ndurarea, — doua fiice gratioase — Le respingeţi, nu ve treba, cânci ve păru reutatióse. I • 1 '■ ’ - -■ Aerulu me ’nadusiesce, câ-ci e plinu plinutiu de crime, E ingrepiatu de blastemu, de injurii, de pecatu; înapoi din astu capte, din acést’a ’ntunecime La lumina, l’aeru liberu, la celu tiermu indepartatu, Unde ap’a nu e turbure, unde ceriulu e seninu Unde sorele e mai dulce, unde rulu e mai liun. M. Popiliu. --■« !*U-— (Novela originala.) (Finea.) Risetulu neasceptatu întrerupse vorbirea junelui nefericitu. Amendoi se uitara intr’acolo din catre audîra sunetulu fatalu si indata li inghetia anim’a. — Ce, — mama draga, — — d’apoi ai si venitu acasa? — Da, dragulic’a mea, — am venitu, si tu scump’a mea fiica, nu rîdi, nu te bucuri câ am sositu asié de graba? — Ba, e-------me bucuru--------dar asie neasceptata. ------— Ei, dieu, bine dîci, — tu scieai câ decâteori me duceam la orasiu, nu veniam acasa pana la a medi, inse astadi am plecatu mai de noapte, ca se-ti aducu doctoru se veda ce te doare, ce ti-e lecuilu .... si se te vindece, caci m’am inspaimantatu de boal’a ta si nu mai am dâua buna de când te vedu totu vaitandu-te. — Daca eu nu sum bolnava .... — Nu? — ice asie, nu esci bolnava, asie dara in desiertu am adusu doctorulu, care e in casa si te ascepta ca se te veda.........dar’ dta jupane — dîse indreptandu-se catra Ghitia a Popii — cum ai resaritu aci in gradin’a mea? Bietulu Ghitia acuma era strimtoritu in cornu de capra, nu sciea ce se dîca si ce se faca, stetea acolo incremenitu ca unu chipu cioplitu. Betranei-i crescea anim’a, ca si poate acum resbuna asupra fiiului pentru înfruntările ce le-a primitu de la părintele, nu voi inse se faca larma, ca se vina cumva si cas’a ei in gur’a satului, ci se îndestuli numai se-i dîca se se care cu budiele buflate. — No, dragulu meu — dâse ea cu unu sursu amaru — precum se vede nu ai nici o treaba aici, ti-ar trebui inse o invetiatura buna dar nu me prindu se ti-o dau, câci n’am vreme ca se perdu cu asie nimicuri, ci atâta svatu totusi ti-potu da, câ se te duci la tata-teu, la intieleptulu si cuviosulu părinte si se-lu rogi ca se-ti dee invatietura si tîe, caci precum se vede santî’a sa si imparte ivatietur’a toata altora, era pentru sine si ai sei nu o sole tiene . . . Si cu aceste intorcandu-se lua pe Florica de mana si se duse in casa lasandu pe Ghitia oparitu fara apa calda. Despre Ghitia pucinu mai avemu se vorbimu, nu scimu cu ascultat’a svatulu muierei faloase, atâta numai scimu câ din dîn’aceea nu s’a mai vediutu, fara se dîca cuiva ceva, fara se dîca remasu bunu părinților si fraților sei a peritu lasandu pre rudeniele sale si cunoscuții sei in cea mai mare intristare. Dar cu atâta mai multu se bucură veduv’a faloasa din vecinetate, care cam sciea de ce s’a indepartatu bietulu Ghitia. Floric’a inca lu uită curendu, câci intrerept’a sa mama seiu se indrepte mintea fetei astfelu, ca se sterse suvenirea sermanului Ghitia, precum se sterge rou’a de suflarea ventului si arsîti’a soarelui. Nu e mirare, câ a uitatu, ea pe bietulu Ghitia, câci asie e anim’a femeiesca, acusi se aprinde, acusi era se stinge, — acusi te impresora cu iubire, acusi era te uita fâra de a si cugeta la ceea ce fece. Dar’ Floric’a a si avutu pentru cine se uite pe sermanulu Ghiorghitia. Ionitia Porumbacu, iubitulu ei, era unu teneru frumosu ca o icoana si placutu ca desmimierdarile mamei. Si apoi elu era si invatiatu, forte invatiatu, chiaru acuma a gatatu scolile mari, precum ducea elu, apoi Ana Cojocariu si Florica nu s’a prea ostenitu ca se mai intrebe pe cineva câ intr’ adeveru e elu atâtu de invatiatu precum se lauda; dar’ cum se li si vina asie ceva in minte, când elu li scie atâte lucruri frumoase si plăcute se li vorbeasca? —Apoi dieu, câ aru fi si avutu pe cine se intrebe, când in totu satulu numai pop’a scie carte, dar’ si pop’a cum a sei se judece pre altulu, când elu pe sine nu se scie invetiu, câci daca ar avea elu invatietura nu ar lasa copiii sei ca sé fie de insulu altora. Asie cugetă Ana Cojocariu, si poate ca avea cuventu ca se judece astfelu, intr’altu chipu dara nici n’ar fi ascultatu de altuiu, câci ea n’are lipsa de mintea altuia.