Familia, 1867 (Anul 3, nr. 1-50)
1867-09-17 / nr. 37
Heram moth Lun’a ca o lampa dalba, galfedîa, Lasa suavu-i floru; Muntii linu si-ingana pe bela campia, Bruna umbr’a loru. Prin selbele tainici lumini licurinde Fantasticu se-ingana; Er’ und’a adorme ’n acente sioptinde Zefirulu celu linu. Filomel’a tace, crangulu nu mai geme Totu e in amoru; Vietia-infloresce, plansulu de pe gene, Fuge ca unu doru. Singuru pe-o poteca suna-o voce lina Cantulu din Elisu, Er’ eteru-inaltia ca o mandolina, Armonia in visu. „Printre pletele-ti undose, Voluptóse, Vedu doi diori cu-unu focu cerescu, Si-in a loru dalba lumina, De-amoru plina, Edenu, lume se amagescu. Langa crinii faciei tale Matinale A mei’ rase lenisioru, Voiu sorbi o rouă dulce, Care luce Pe unu tainicu fragusioru. Visulu blandu ce ne incanta Si ne-aventa Langa dalbulu Empireu, Plinu de magici siepte line Si divine Voiu se-lu dormu pe sinulu teu. Vedi tu galfeda selina, Cumu alina Ale undeloru murmuru, Lasa ’ngane si-a tal’ siepte In asta nóapte Pe-alu teu dulce trubadurii.“ Si ca doue umbre pe-o verde colina Pasa lenisioru, O fetiora bela ’n salba de regina Cu-unu june pastoriu. Er’ pre harp’a noptii cantulu de zefire Langedu ca unu visu, Suna-adagiulu dulce ’n siepte de iubire Siepte din Elisu. Luna-alina-ti dantiulu, bolta colombina Si voi dalbe flori, Mai priviţi odata ’n culmea cipolina Dulcii amatori! Nimbulu aurorei serutatu de stele Versa tristu lumini ! Er’ regin’a in lacremi: dulce pastorele Vedi badinii vinu ! ? Nicolau Deasusianu. 438 1 & a mar Novela originala. Soarele si reversa blandu ultimele sale * radie preste casutiele micutie din satulu N.; natur’a intrega luă o facla mai blanda si mai sentimentala; caci suflarea lina a zefirului stergea cu fragedîme sudoarea si oboseal’a din ea. Era o séra frumoasa, cum numai poate se fia o séra din lun’a lui maiu, o séra de acea, carea ne face sa sborâmu cu mintea prin tier’a ilusiuniloru atâtu de incantatoare si dulci, pre câtu si instelatoare. O, câ si dulce e a visâ! A visâ despre fericire, a scapa cu totulu de fantômele inspaimentatóare ale lumei, a vedé numai credintia, iubire si sperantia! Formósa e natur’a in dîlele din maiu, frumóasa, ca si speranti’a ce ne magulesce! . . . Aerulu era balsamatu si panoram’a verde a arboriloru din codrii muntiloru, se respandiâ asié de binefacatoare inantea ochiloru slăbiți de lucru si de priveghiare. Stelele incepura deja a se aprinde, aerulu era mai recorosu, candu esî mandr’a Blanc’a din casa, insocita de unu teneru naltu, cu trasure nobile in facla. Frumoasa era ea! Frumoasa ca si visarea unui omu mantuitoriu, candu si creédia planulu seu celu de mântuire! Ea ti parea o dîna, carea a venitu pe pamentu, ca sa faca natur’a si mai incantatóre. Ochii ei de porumbele anotau in fericire, intru o fericire muta, ce-ti parea netrecatóre. — Blanca! — duse tenerulu catra fetiti’a ce se asiedia pe o lavitia din antea casei — vedi frumséti’a naturei? Vedi foculu linu alu steleloru, cum clipesce de blandu ? Asié esti tu de frumoasa si asié esti tu de blanda. Mie-mi paru