Familia, 1868 (Anul 4, nr. 1-45)
1868-05-30 / nr. 19
mmm mmmin mura. (Novela istorica.) (Urmare.) Apoi incetă resumulu si fu tăcere ca in pamentu. — Oh drei nemuritori, voi sciţi durerea regelui, voi sciţi, ca Decebalu adora libertatea patriei, si unu simtiu inocentu, si o icoana dulce si mangaitoare, — si voi sciţi credinti’a poporului Daciei. Ohi deschideti scapare din suferintia, tramiteti scutit in tempu de tempestate, in ar’a de proba! — Continua regele cu patim’a dorerii sale. — Adora incan’a ce-ti luminedia sufletulu si dîrele vietii, adora geniulu ce-ti amaresce vieti’a, ce-ti indulcesce dorerea , — ea e mandra si frumoasa ca lumin’a, si — ea e favorit’a dieiloru; dar stimedia grati’a poporului Daciei! Resunetulu dince ince mai tempitu, tăcu. — Poporulu Daciei blastema dulcea mea suferintia, oh grati’a poporului si amorulu Delilei nu se poate stima de odata. Oh diei nemuritori, deschideţi calea mântuirii! Si statu regele multu tempu, dar dieii tăcură. Apoi au meditatu si au suspinatu cu o lamentare vie, rogatu-a dieii urlatu-a ca leulu vulneratu inzedatu, dieii taceau ca pamentulu. Mergi Decebale, mediulu nopţii vine, se inchidu misteriile pentru muritoriu. Scoala Decebale si mergi! s’audî o voce lina din dereptu. Acest’a fu vocea betranului Cheira. In mediulu noptii aparu umbrele regiloru prin mistei’ii si conversedia cu dieti, — atunci nu poate sta de fatia omu muritoriu, numai protopop’a celu betranu. Decebalu se scolâ, in pitiore, si stergandu-si fruntea de sudori — esî din misterii, lasandu pop’a albu ca nou’a, ce parea ca dorme — langa urna siediendu. — Apoi fh tăcere mormentala. Betranulu Cheir’a esî pe usi’a pe unde merse regele, apoi se urcă pe trepte si ajunse in templu de unde esî in turnu, sau mai bine ducandu intr’ unu foisioru si privi la luna. Era mediulu nopții. Betranulu se cobori era pe trepte in misterii, — apoi in cel’a cea cu perdele unde se judeca preste vietia si moarte, se asiediă in fruntea mesei incetu. Mintenii se iviră popii Daciei toti in haine albe, si se puseră muți ca petr’a pe langa mesa. Apoi doi se iviră mai tardâu abucandu intre ei o fetioara alba, invelita cu velu pana josu. Ori câtu era de gratioasa, câtu vinea de blanda, ca mielulu la junghiare. Popii cei doi deschiseră perdeaua, fetioar’a si plecă capulu si intră, er’ perdeu’a cadia in urm’a loru. Aici se judeca pecatele si moartea......... Sermana Delila, frumoasa Delila! .... III. Nóaptea se estinde négra preste lume, ca si superarea preste unu sufletu iubitoriu. Toata lumea, toata natur’a si obieptele ei dormu si s’alina, numai spiritele cele nevediute umbla prin aeru incrucindu, si sburandu dintr’o stea intr’alta, si versandu din aripele sale roua pre pamentu. Dorme Daci’a, dorme Sarmisegetus’a, dar nu dorme Decebalu regele Daciei si dorerea lui. Atunci candu si stelele păru ca se domolu, candu si vibrarea aerului se pare ca inceta, in palatulu regelui la lampa moribunda mnedita Decebalu cu sufletulu greu de durere. Oh diei nemuritori, amara e sórtea lui Decebalu ! Popóarele străine, si dacii, si dieii, si sórtea, si anim’a lui singura e conjurata in contra lui. Poporu poternicu si scóla taberile, si vine s’astérna câmpiile Daciei cu sânge, se potopesca copiii daciloru, se franga armele loru si sa calce livedele frumoase. Atunci apare ca unu tramisu alu ceriului amorulu cu lance de auru, — — si candu anim’a si pretinde alu seu dreptu in viétia — poporulu Daciei lovesce inocentele si inaltiatorele sboruri ce sufletulu din ceriuri le castiga, — si rasipesce poterile sufletului, si simtiulu si voi’a lui Decebalu. Alérga la diei, si dieii deschidu graiulu si dîcu. Adora angerulu ce-ti luminédia sperantiele si dîlele tale, ea e favorit’a dieiloru ; dar stimédia gratie a poporului Daciei. — Oh ce svatu misteriosu, ce contraducere in svatulu vostru diei! Meditarea lui era profunda, si in sufletulu lui se luptau cele doue mai tari simtieminte pe lume: iubirea patriei si a poporului seu ca rege, si amorulu unei animi naltu simtitóare. Instintulu, impulsulu ce dieu, natur’a l’a produsu in sufletu — aparu ca aliati ai amorului si-si pretindu dreptulu naturalu , o idea nalta, unu visu di vi nu a fi domnitoriu si rege cu credintia unui poporu bravu, a conduce stindardele lui in victoria, a suferi cu dinsulu in tarulu tempurilorui viforoase, a pastra fat’a armeloru Daciei si virtutea si bravur’a stramosiloru — apareau ca aliati se abdica de celu mai tare simtiementu pe lume, de amoru. — Astfeliu cădeau cugetele pre sufletulu lui ca norii, astfeliu medita regele Daciei cu anim’a plina de durere. — Oh dîrele lui pentru sartea Daciei, pentru amorulu Delilei, erau amare! 218