Familia, 1868 (Anul 4, nr. 1-45)
1868-08-02 / nr. 27
315 si pietre scumpe, — ah! atunci toata fiinti’a pa- i mentena respira bucuria! Numai iobagii din Valceu’a nu participeaza de acesta bucuria! Pe ei nu-i incantaresaritulu soarelui, nu mosaiculu câmpului, nu romanticitatea colineloru! Ei sunt manati ca vitele la plivitu! Naintea loru e numai tiarin’a colosala a domnului de pamentu! Plaiasiulu celu falosu, M’tru celu cu nădragi rosii, cu atila veneta, cu cisme impintenate, cu peleri’a pe urechia, cu scutec’a in mana, si bireii, servitorii domnesci, desparti iobagii in cete. Intr’o céta sunt siepte luni si trei fetitie. Ionu fiulu lui mosiu Toma, unu june frumosu si vengiosu, si Savet’a mandra ca unu pupu de trandafiru, erau in cét’a acésta, ei nu poteau fi despărțiți, ei erau mire si miréasa. După ei falosulu Mitru vengeindu scutec’a pintre degetele pline cu anele de argintu la spatele plivitoriloru. Ionu plivea barbatesce, feru lu ascutîtu din verfulu pritacului seu pereiu in radecinele palamidei, si numai din candu in candu si redică ochii in susu. Si atunci i se intalniau cu a Savetei, si zimbirea guritiei ei cea frumosu croita, lu facea ferice! Dar fericirea lui nu multu tieme. — Iau! — gemea Ionu de usturime, si se prinse cu man’a dreapta de umerulustangu, peste care-lu lovi Mitru, in momentulu candu ochii lui se intalnira cu a Savetei. Mitru jalusu pe Ionu pana la urechi, caci si elu voia se iee pe Savet’a de sotia, nu potea suferi cochetarea loru. Dar Savet’a nu-lu potea suferi. — Josu cu man’a la pritacu — strigă, Mitru furiosu — ti-oi da eu tîe uitatu in laturi — si-lu lovi si peste mana pe Jonu. O lacrima in ochii Savetei, lu facu se rabde orice pentru ea. III. Dejunulu intreruptu. — Huia! — resună strigarea lui Mitru candu era soarele la prandiulumicu, si toate cetele se asiediara la dejunu. Pana ce pe mes’a domneasca cea poleita si cu mesariulu auriu, din vascioarele de porcelanu finu, evaporă ciocolata, cafeaua, bea, — pana ce si insusi plaiasiulu Mitru pe salveta alba sidesfacea sionc’a forta, si destupă plosc’a cu vinulu celu mai bunu din pivniti’a domnesca, — ah! ce distingere, ce contrasta! — pana atunci sermanii juni iobagi se indestuliau cu putînu malaiu uscata, pe care lu rumegau cu aiusiu serbatecu incinsu in sare de vite, mestecată cu furnice de pe campu! Mitru incotitu pe dolmanulu seu albu, mancă din sianca si gligligaia din plosca cu unii aeru domnescu, ce voia sa duca catra plivitori: v’aru place si voa asie! — Junii noștri dedați reului, neci a invidiă starea lui Mitru si-luau indresneala, cu atâta mai putînu a pofti mancarea lui. Dar Savet’a, de pe carea Mitru nu-si luă ochii, neci cu cad’a ochiului nu-lu norodă. Numai Muresiu, canele celu mare, negru si stufosu, nedespartîverulu sotiu fidelu a lui Jonu, nu lesă din ochii sei — nu pe Mitru — ci sionc’a lui, neci sionc’a lui — fara numai osele sioncei, câci a cui sâ fie acele ? pote cugetă canele in sine! — Cum ai rode tu Muresiu osulu acest’a de ti-ar fi iertata! — dîse Mitru in batjocura catra cane, care tocmai rodea o cagia de malaiu langa Ionu, si aruncandu osulu catra cane, luamerintiă cu corbaciulu , sa nu cutedi! Muresiu in presinti’a lui Ionu nu pre avea datina a se teme. Elu sari spre osu! Si fiinduca Mitru totu tienea scutec'a insusu,elu mai cuteză a si réngi catra Mitru. No! dar o si patî pentru acésta temeritate, câci in momentulu acela semtî câtu de neplăcuta i pravuiesce Mitru cu scutec’a bund’a lui cea stufoasa. Muresiu inse nu-si poate ignora ca multi oameni, dreptulu seu, elu si tienea dreptu la osulu aruncata, si neci o linia nu mişcă de langa elu. Ba sa nu-i vre face semnu stapanulu seu, rumpea cu dinţii sei ascuţiţi, scutec’a lui Mitru vndoue. — Fii bunu teaica Mitre, lasa osulu acela lui Muresiu, vedi câtu de milosu se uita la elu — se intrepuse Savet’a. — Ce dîci tu soro... — se intórse Mitru catra acést’a, vatematu prin titul’a de teaba, carea se da unui strainu si mai betranu, care, precumu si impregiurarea cu Savet’a compatimesce canele lui Ionu, lu facea se pricepa evidenții, cu anim’a ei pentru cine bate, — tu cutedi a părtini canele acesta? — si redică scutec’a sa o lovesei. Firesce Ionu si canele capetara, mai eră Savet’a indereptu ! O tu fire rea si aroganta! Tu cu sil’a, tu cu reulu voiesci se cimeresei anime ! Te insieli! — Se nu te cutedi a dă! — strigă Jonu si sari in susu. Elu ar fi suferita lovituri tata diu’a, inse pe Savet’a nu! Muresiu inca lasă osulu si se gată de atacu. — Eca cum nu cutediu — replică Mitru si atinse pe Savet’a peste spate, carea erupse in lacrime. Leulu nu se rapesce mai furiosu spre preda ca Jonu spre Mitru. Cu o săritură sinnodă manele in perulu lui Mitru, si cu o sverlitura asié lu trenti cu fati’a la pamentu, câtu 27*