Familia, 1875 (Anul 11, nr. 1-52)
1875-04-20 / nr. 16
Asta eru. Amicii mei, e dulce a voastra mangaere ! Ca unu balsamu adoarme cumplit’a mea durere Dar candu se redescepta, cu sterpele lovitu, Ea mi-sfasîe sinulu plapandu multu mai cumplitu. Lasati-me in pace, lasati-me se plangu, Si doru, si chinu, si gemetu, in peptu-mi se le stringu. Adi nu mai e potintia se aflu vindecare D’asemenea durere, de cruntele ei ghiare, De câtu atunci candu bradulu, suflații de asprulu ventu, Va suspina cu cobea pe tristulu meu mormentu. Candu am perdutu credinti’a, ce vreți se făcu in lume ? Se pribegescu in noapte cu umbr’a fara nume? Credintia, Datoria, voi singure faceţi Se suferimu Calvarulu acestei aspre vieţi; Faci d’a vóstra santa, indata ce se stinge, Unu intunerecu sumbru totu sufletulu incinge. Abandonaţii d’a vóstra conducatoria stea, Fatalitatea ’ntinse asupra-mi man’a sa; Simtîtu-am adierea-i treptatu cum ofilesce Edemulu de flori albe ce ’n sufletu infloresce. Simtîtu-am apasarea-i cu cum m’ar fi isbitu Alu resbunarii angeru cu trasnetulu cumplitu. Amicii mei, d’atuncea simtiu negru golu in sufletu Si sterpii indoielei miscandu plapandu-mi cugetu. Durerea si desgustulu ce simtiu acum de viétia, S’a ’ntinsu pe alu meu sufletu cu unu lintiolu de ghiatia, S’a amortitu intr’insulu totu ce e puru si santu, In câtu adi simtiu in mine abisu-uuui mormentu. Urechi’a catra si nu-mi inclinu câte odata, Sperandu s’audu o voce, ca-mi dice : „Eta! Eta! „Tu nu ai moritu inca!“ Dar vai! n’audu nimicu De câtu cu rnsu sarcasticu, alu inimei ticuticu. Vrendu a umple abisulu noptosu ce e in mine, Acelu abisu ce lasa credinti’a după sine, Ce n’am svîrlitu intr’insulu! Dar nu i-am datu de fundu. Multu mai facilu se umple Atlanticulu profundu, De câtu unu sufletu care credintia nu mai are; Multu mai facilu se ’nfréna a mariloru turbare, De câtu ai indoielei sterpi vii ce museu mereu, Precum odinioara muscau din Prometeu Vulturii lui Jupiter. Asemenea viétia E unu blastemu ce face p’unu demonii chiar de ’nghiatia. Ca se infrena durerea o dî, ce n’am facutu! Câmpiile gandirei mereu le-am strabatutu. A omului problema, a sufletului sarta Am cercetatu , abisulu in negur’a lui poarta Ascunsa veritatea si scopu-mi pe pamentu.