Familia, 1879 (Anul 15, nr. 1-99)

1879-06-03 / nr. 41

274 Legend’a rosei, umnedîeu vrendu se ’ncunune De cununi acesta lume. Flori, cu bratîul seu celu sfântu, A semenatu pe pamentu. Si menindu pe fia­care Flore mica, flore mare, Ca se parte ’n sinul lor Unu simbolu strălucitorii, A disu Rosei: „Flore dalba înflorindu, tu se fii alba, Ier corol’a ta se fia Semnu de nevinovăția !“ Dar când fu ca se 'nfloreasca, Sinul se si-l desveleasca, La ea omul a privitu Si ea ’ndata s’a roșitu ! Si d'atunci, sub ceru, sub stele, Câte dalbe floricele Se ’nrostescu fara de scrie Sub viclen’a lui privire !­­ VERONICA MICLE.­ Maritata si totuşi tara barbatu. — Romanu americanu, de Mrs. May Agnes Fleming. — (Urmare.) Si a dou’a visita o face elu după câteva septe­­mâni nemascatu, diu’a la amédiadi. Este pre purtarea si celuialaltu asemenea, carele îsi cercetedia jertfa mascatu si în orele de nóapte? Unde este doved’a, ca acusatul si mascatul au fost un’a si aceeasi persona? Aci deveni Mr. Carson elocuinte, aretâ câtu de debile sunt dovedite în acést’a causa principala, si cumca acei doi nu au fost un’a si aceeasi persona elu va dovedi. Mr. Carlscourt a parasitu locuintî’a căpitanu­lui Villiers ceva nainte de optu ore în diminetî’a dilei din 24 decemvre 1862, si a împartașitu amicului seu „câ o dama este în jocu.“ Acea este adeveratu, înse dam’a acea nu a fost acea féta nefericita si elu va aretâ lăudabilului juriu, câ clientul seu dela optu ore până la noue ore, adeca pe acelu timpu pe când s’a comisu omorul pe câmpi’a Battersea, a fost în Londra cu acést’a dama si cu ca­­merier’a ei. Acusatul din considerațiuni respectuoase câtra acést’a dama a trebuitu se taca, cu asemenea marinimositate înse se presentâ ea acum spre a dovedi onoarea si neculpabilitatea lui. Din caus’a morbului nu i s’a împartasitu arestarea domnului Carlscourt, si abia eri fu ea încunoscint­ata, si astadi e­a aici. Unu murmura întrerupse tacerea mortuara. Prinsonerul rosi si apoi deveni palida. O dama cu unu veni pe fâsia fu presintata. O tăcere profunda întră de nou. Ea îsi arunca velul înderetit si och­ii tuturora se atîntira spre Pauli­na Lisle. Ea era palida cu marmorele. Numai odata îsi arunca ea privirea pe prinsonerul. Ochii lui se pareau câ si când aru ruga-o sa taca. O suridere plăcută se oglindâ momentan în fasî’a ei, după acea se veden­ o resolutiune espresa. Guido Carlscourt îsi pleca capul în jos si nu si-1 mai redica până nu fu declaratu nevi­­novatu. — Este permisii se întreba numele dtale, doam­na ? Ea pasi unu pasîu înainte. — Pe mine me chiama Paulina Lisle, înse aces­ta nu este numele meu. îndata ce veti audî, ce voiescu a ve împărtăsi, me veti întîelege. Multi dintre cei presenti au cunoscut’o, înse nu­mai doi au priceputu întielesul vorbirii ei. Insusi tatal ei era suprinsu. — Nu e numele ei? Ce va sé­dica acést’a ? înse nainte de a se îmbrăcă cugetul în cuvinte, începu ea a vorbi. Déca Robert Lisle afirma, ca o apatia straordi­­naria cuprinsese pe fiic’a lui, elu nu esagerâ. Până când spiritul nu a fost de totu liberii, ea s’a reculesu în graba; îndata ce înse memori’a iérasi i-a revenitu, a încetatu restaurarea. Ea cadîn­ în unu feliu de letargia, vorbiă pusinu si raru, sîedea seu zacea ore întregi palida în tăcere ca o statua fara viétia. După legile medicinei reconvalescinti’a ar fi trebuitu în acelu timpu se faca progresu duplu.­­—­ Ea trebue se aiba ceva la anima, — (Jise me­dicul renumitu din Londra, — si unu spiritu morbosu nu se poate vindeca. Deca nu-ti spune ea dtale morbul ei, si dta nu afli mijloacele a ridicie suferint­ele ânimei ei, osteneal’a mea este deslerta. Ei o sfatuira, o rogara a-si descoperi secretul ânimei, ea înse respunse : se o lase în pace, vorbirea o ostenesce, ea nu sufere de nici unu morbu secretu, ci e numai slaba. Si buzele ei palide se închiseră ostenite, iar ochii ei priviră doiosi peste oceanul întinsu. Alice era moarta, Guido pentru totu-de-una înde­­partatu. Guido! Guido! Vechi’a istoria, si numai însasi moartea i putea recâștigă acum odihn’a. Ea l’a perdutu si cu elu se parea a fi perdutu anim’a si viéti’a. Acum elu se afla în America, o cre­dea rece, fara anima si nici­odata nu avea se intreleaga, cum îl iubesce. Ce-­i pasă ei acum de viétía ? 'Ce valoare avea a­­cum acea viétía? Superbi’a si egoismul ei au sedus’o, si acest’a era finea. De ar fi fost Paulina deplinii sânetosa, ea nu s’ar fi confundatu în astfel de reflesiuni posomorite, pute­rea ei spirituala si corporala înse era acum sdrun­­cinata. Oile întregi sîedea ea cu manile încrucisîate la fereasta si privia duiosa peste câm­pu si oceanu, ea nu primiâ visite, si a perdutu toata interesarea despre uci­derea Alicei. Amic’a ei erâ acum morta, ce interesu avea ea se scie cine a ucis’o ? Ea sciea, câ e fratele lui Guido, si de l’ar si persecută, totuși pe Alice nu o-ar mai putea redobândi. Asîă trecea timpul. In diu’a nainte de pertractarea juriului în caus’a lui Guido Carlscourt, se opri o trăsură cu o femeia ti­­nera, care venise dela gara, naintea casei lui Ulrich Mason. Rosanna deschise usî’a. — Locuiesce aici dsioar’a Lisle ? — Da, •— respunse Rosanna mânioasa. ■—• Am se vorbescu cu dsa în o afacere forte in­teresanta, — observa aceast’a cu o iritațiune espresa. — Dstor’a a fost morboasa si nu primesce pe nime. E A M I L I A. Amu X\ .

Next