Familia, 1881 (Anul 17, nr. 1-86)

1881-10-18 / nr. 76

498 După două-deci și cinci de ani. — Novelă. — (Urmare.) Bietul Cicărlan eră opărit cu apă rece. S’a dus! Și cu ce flegmă rostise ticălosul cuvintele aceste! Cu ce plăcere i-ar fi tras o sântă palmă! — S’a dus, — medita Cicărlan, — dar unde? — Eu nu stiu, unde. L’am vădut, că a vinit, a găsit odaia încuiată, m’a întrebat dacă ești acasă, şi spunându-i că ai eşit, s’a depărtat şi dsa. Atâta-i tot ce sciu. — Dar încătrău a plecat ? — N’am băgat de samă. Pe bietul Cicărlan îl treceau sudorile de ciudă, că n’a putut se remână și el acasă. Acuma ar sei totul. Şi-ş făcea imputări, că ce prost a fost dânsul, că a por­nit la ea, fără să-i scie cvartirul. Dar pre servitorul acesta nu scie unde se află în cvartir văduva Live­anu ? Densul nu-1 va pute trada, deci îl pote întrebă fără vr’o târnă de compromisiune. îl întrebă. — N’am audit de numele acelei domne, — res­­punse servitorul cu nepăsarea-i de mai nainte. — Ce dobitoc, — îndise Cicărlan, —nici nu o cu­­no­sce! Apoi fără să-i mai dică o vorbă, merse instinctiv spre odaia sa, o deschise, întră, ocupă loc pe canapea, și începu se aștepte, fiind sigur, că fiul seu are să se rentorcă acuși. într’aceste își făcea planul, că cum să încapă con­­versaţiunea sa cu domna inimei sale. Eră hotărît a nu esită mult, ci a întrebuinţa primul moment liber spre a-i spune tête franc şi a-i cere mâna numai decât. Amorul lui e vechiu. Nu l’a stins nici refusul de odinioră şi nu l’a lâncezit nici mulţimea anilor trecuţi de atunci. Din contra, acela s’a întărit şi mai mult. Nu mai avea dar trebuinţă spre a se convinge dacă o iubeşce sca­ra? I-a probat acâsta demult durerea pur­tată în sin şi insomniul atâtor nopţi lungi. Da, el o iu­­biă încă şi acuma cu focul din tinăreţe. Convingerea acâsta eră sigură. Nu putea dubită de fel. Declarațiu­­nea avea se fie clară întemeiată pe realitate. Putea s’o facă cu totă liniştea sufletului. O va și face. Numai de va sosi fiul seu, ca să-l îndrepte la ea. Are să alerge numai­decât acolo. în momentul acesta cineva bătu la uşă. Cicărlan tresări de bucurie. Sări iute de pe canapea și alergă la ușe, ca s’o deschidă. Eră sigur, că avea se vadă pe fiul seu. Fără să (^ică un cuvânt, deschise el însuși ușa, și înaintea lui stătea un domn cam de etatea lui, îmbră­cat în negru, de visită. Cicărlan desamăgit uită să-i dică un singur singu­rel cuvânt de binevenire și stetea ca ’nmărmurit înain­tea oaspelui sosit în timp atât de rău. Acela, observând că venirea lui a făcut o impre­­siune atât de posomorită, și vedând pe Cicărlan în haine negre de salon, cugetă că acesta doră tocmai avea se margă a face unde­va vr’o visită. Deci i cjise: — Dară te conturb? Vrei se ieși unde­va? — Ba. Nici decât. — Dar ești îmbrăcat de visită . . . — Am fost undeva, dar m’am reintors. — Așa dară îmi pare, bine că pot se petrec câte­va minute cu tine, căci de mult nu te-am văc­ut. — N­eu de mult, — respunse Cicărlan cam confus. — Dară nici nu me mai cunosci? — în adevăr .. . me iartă . . . dar nu mai ţin minte . . . — Curios! Şi cât de mult am­ petrecut dim­preună. — Da, da. Acuma mi-aduc aminte, ca prin vis. Tu ești Nicolae Bărbuţ, cu care am studiat în gimna­stul din Sătmar ? — Da, da. — Acela, care s’a pus în luptă cu profesorul de istorie pentru că a falsificat în prelegerile sale istoria şi a insultat pe români ? — Acela. — Şi carele numai pentru aceea ai fost atât de persecutat, pentru că cetiai o fbire şi cărţi româneşti şi ne dedeai şi noue ? — Firesce! — E bine, me iartă frate, că nu te-am cunoscut la primul moment. Nu ne-am­ vedut atât de mult. Te­ai schimbat cu totul. — însă tu nu. Te-aș fi cunoscut și din o maie. Ș-acuma ai înfățișarea din momentul când ne-am­ ve­dut mai pe urmă. — Câți ani sunt de atunci ? — Tocmai patru-spre-dece. Soli, la culesul de vii în Gi­arlău. Erai și tu oaspe cu soţia ta la popa din Tămaia. — Da, da, mi-aduc aminte bine. — Dar cum mai trăiesci ? Sciu, că eşti văduv, va­se­dică om plin de speranţă. — Speranţele mele au cam veştej­it. Vorba ceea : ce-a fost dulce s’a mâncat, ce-a fost verde s’a uscat. — Vorbă să fie! Nici tu nu credi acâsta. Dar nici lumea. — Ce are lumea cu mine? — O întrebare ce în deşert ni-o adresăm. Lumea e suverană. Ori voim ori ba, ea se ocupă de noi. Nu putem astupă gura nimenuia. — Va se­­Jic& lumea vorbesce despre mine? — Cel puţin aici în Baie. — Dar ce? — Lucruri interesante. — Anume ? — Ce s’ar puta vorbi alt­ceva despre un văduv încă în vigoarea bărbăţiei sale, decât că vru se se ’n­­sóare ?! — Eu? — Da deu! însă lumea mai scie şi aceea, că pe cine voiesci să iei de soţie. — E bine, s’aud dar pe cine ? — Pe ideala ta de odinioră, care iarăşi a devenit liberă. — Impertinentă lume ! — Cum ghicesce adevărul. — Te ’nșeli. — Nu mai negă! Par­că și acuma nu dela dânsa ai vinit acasă ? ! De bună samă pentr’aceea te-am găsit atât de confus. Lui Cicărlan i plesni prin minte, că prin o între­bare ca din întâmplare dară va putu află din amicul seu cvartirul ei, deci i respunse : — Eu la ea în visită? Dar nici nu stiu unde se află ea în cvartir. Tu de sigur vei sti mai bine decât mine, căci — precum văd — porţi interes mare pentru densa. — Nu cumva s’aluneci a fi jeles! Fii finiseii! Asâră târdiu am sosit şi numai înainte c’o oră aflai, că și dânsa e aici. Eram la dejun în cafenea, şi acolo s’a vorbit despre ea şi despre tine. Acolo audii ş-aceea, că eşti aici, şi iată-te şi vinii să te cercetez ! Va să dică, Bărbuţ n’a intrat în cursă. N’a spus FAMILIA. Anul XVII.

Next