Familia, 1882 (Anul 18, nr. 1-52)

1882-02-14 / nr. 7

Anul XVIII. FAMILIA, seducător de a vorbi de un nume ce singur mi-am creat. G â m f a l ă (la parte): Lăudăros potracăt! Furd­ulea (la parte) : Spurcată fală! Măian (la parte): Luă-te-ar, nesuferite! Clopoţel: Adi trebue se renunţ la o astfel de dul­ăţă, având inima plină de datoria aceea, cu care noi patru, ca o caravană, ne-am mişcat încoce la ves­tea cea îmbucurătore, că zidurile oraşului nostru sălăş­luiesc un tesaur precum eşti dta. Laincoln (repetăză patetic aceea ce a dis Clo­poţel) : Că zidurile oraşului sălăşluiesc .. . Este prea mult, domnule. Te assigurez, că-mi dai prea multă onoare. (La parte.) Ce vor vrea nebunii aceștia? Clopoțel: Noi patru dintre acei cetățeni ro­mâni, cari tot strigăm in gura mare : »libertate şi in­­dependință!A făr de-a o putea folosi ceva, noi ne-am întrunit acuma pentru de-a sărută pe străinul ce ono­­reză cetatea nostră cu presenţa dsale. Noi patru dintre acei români, ce trăiesc în continuă căiţă şi duşmănie, noi avem totuşi un sentiment ce ne uneste : admira­­ţiunea pentru străini. Noi patru, cu o mulţime de alţi români, cultivăm cu o suprindătore stăruinţă limba germana; noi imităm cu mare jertfă moda franceză; noi executam cu multă predilecţiune musica naţională, ce jidovii ni-o compun. Noi preferăm cu o trainică ob­­stinaţiune pensionatele engleze, germane şi franceze, celor româneşti; şi noi ne încântăm de republica dvas­­tre tot în acelaşi moment când strigăm cu fala : „Tră­­iesc­ regatul România!* Laincoln: Apoi faceţi rău dvastre. Clopoţel: Nu puteai vorbi altfel, fiul marelui stat extraordinar. Nu poate altfel gândi fiul aceluia ce par­că numai eri a murit. L a i n c o­­­n : Eri ? . . . Mort ? . . . Tatăl meu ? . . . Veniţi ca o deputaţiune de jale şi me pregătiţi pentru suportarea acestei grele lovituri cu flecuri despre mu­­sică, despre modă şi despre pensionare, unde ve creş­­ceţi derănaţii voştri. Când a murit? Clopoţel: Nu seim ... Ne permitem de a nu sei. . . cine dintre noi . . . dvastre sau diniile noastre... Laincoln: Da vorbeşce odată, tu svărcolitor de avocat! Este drept ? Nu sânt dove­dile de când lam lăsat sănătos. Aţi amuţit ? Simeon (la uşe, frecându-şi manile, la parte): Brrrrr! Brrrrr, rrr, rrr . . . Niagara! Vedi că-i ame­rican ! Clopoţel: Acel om, ce de Wilkes Booth. . . Laincoln (se scutură de râs): Cum de n’am gândit îndată!? Hah­aha! Bzz! Nu sânt eu. Mergeţi, bravi români, ce ve prea grăbiţi cu îmbrăţişarea străini­lor ! Eu simt banchierul Laincoln din Paris. Clopoţel: Nu cumva . . . L a i n c o ln: Fiul surorei dlui de Train. Clopoţel: Eu am făcut testamentul. Eu am fost de faţă la codicil, eu am dat sfatul dlui tată. Laincoln: Va rămâne eternă ticăloșia dtale. Clopoțel : Die! Am venit noi spre insultă? Simeon (la parte) : Acu se o șterg. (Vrea să fugă afară. Clopoțel îl observează și-l trage în mijlocul scenei. Tare.) Auleo! Huit, huit, huit! Biciu ame­rican. Clopoţel: Stai, nenorocitule! Nu ai cjis tu... G â m f a l ă : Chem­ându-ne aci. .. Clopoţel: Că a sosit viţa marelui american. Fur­du le­a: Nu eşiam eu din pantofii brodaţi de Nicuţa mea pentru un numărător de bani.­ Măian: Şi Vespasia s’a sculat din pat. Clopoţel: Unde de eri o luară,istericalele, sim­­ţindu-se ofensată de nepotul seu. Laincoln (cătră Simeon) : Multe ai comis, ti­­călosule! Simeon: Eu studiez istoria. Mi-a bătut la ochi numele... Te ţineam mare om ... De ce credeau şi ei aşa uşor? Laincoln (lui Simeon): Fugi! Eşi! îmi vine se te rump. Simeon (fugind, la uşe, încet): Me iau fiori. Fug la soarele din Africa. (Iese.) Laincoln: Cine este demoisela, care s-a lăsat culcușul pentru de a me putea vedea? Clopoțel: A făcut ne mai pomenite, pentru dta. S’a dejosit de a veni în casa doamnei de Train, a cărei dușmană este, numai ea să-ți veda fața. Laincoln: Unde este? De­şi nu sunt fiul pre­­sidentului Lincoln, tot era faţa mea care i s’a arătat. Voiu se me­scusez. Sânt francez, domnilor. Veţi cu­­nosce însuşirea nostră naţională. Furd­ulea: De ce-i şi dina ei aşa curiosă? Laincoln: Ca dta .. . Fardescu (cătră Gamfală): Haide! nu mai stau eu de vorbe cu numerători de bani. Me bag eu ier d în pantofii Nicuței. Gâmfală: Și mie să-mi dai Lipsița, pipa cea turceascá! Haide noi! (Ies amândoi. Din casa cealaltă se aud vorbe.) Măian: Chiar ai s’o vedi pe sora mea. Laincoln: Demoisela Vespasia! Clopoțel­­­Da. Iet’o, că vine! (Laincoln se uită spre o uşe și Vespasia întră prin cealaltă.) (Vespasia, urmată de Hortensia, Farcrescu și Ana, își înclină capul pe umerii lui Măian, încât Laincoln n’o poate vede.) Scena XII. Cei dintâi. Vespasia. Hortensia. Ana. Vespasia: Ah, frate! Am făcut ce merge peste puterile mele. (Lasă capul tot plecat pe umerii Im Măian.) Laincoln (lui Clopoţel): N o pot vedèa. E tineră? Clopoţel: Stă în zenit. Laincoln: Bine educată? Clopoţel: Scrie la jurnale. Laincoln: Destul! (Se duce cătră Vespasia, ce tot are capul plecat pe Măian.) Demoiselă! Sânt şepte ani de când umblu prin ţări străine ca să.. . (într’ aceea îşi redică ea capul, el dice consternat) . . . doresc de a nu fi fost sosit. (La parte.) Of! ce spaimă! Vespasia (cătră Laincoln) : Ce zor am eu de dta? Bărbat eşti ca ceialţi; destulă causă ca să te uresc. Măian (la parte): S’au şi cam ţinut ei pe de­parte de ea. Vespasia: Să nu mai aud guri ce mirosă de tabac. Clopoţel: Eu nu fumez. M ă i­a n : El îl trage prin nas, ca să nu se păgu­­băscă. Fi cu voie, soro! Eşti la doamna de Train. Dina ei a făcut ca nepotul teu să-ţi ceri iertare, că nepoata ta se mărită, căci la dnna ei am făcut cunosci neralului acestuia. Fa­rijescu: Da, mătușică. E deja coman nuna de­ orange. Vespasia: Mai bine ar fi una de spiri­tele mirese. Laincoln (la parte) : Beu le-o cântă vetarana. Măian: De ce eşti atât de iritată, soră? Vespasia: Cum se nu fiu? Vin ca o creștină la doctoraia asta. I dau mâna de unire : »Să fim bine, die, noi doue emancipate!* Ce respunde omul ăst min­­­eresc? Spune, Anicuţă, tu erai de faţă. 75

Next