Familia, 1882 (Anul 18, nr. 1-52)

1882-10-10 / nr. 41

ORADEA-MARE (NAGYVÁRAD) ii Ese in fie­care dumineca. 10 Octombre st. v. Redacţiunea în 22 Octombre st. n. Közép-utcza nr. 395. Nr. 41. ANUL XVIII. 1882. Prețul pe un an 10 fl. Pe *1, de an 5 fl.; pe 1­4 de an 2 fl. 70 cr. Pentru România 25 lei. O rugăciune. — Novelă. — De Carmen Sylva. (încheiare.) Dar opiniunea publică nu se mulțămi cu atâta, ea nu voia să creda vr’o minune, ci caută și ispiteascu ce s’a întâmplat. Sfântul scaun judecător a arestat pe Barbara, și în închisorile suterane a supus-o la torturi, rumpând verga deasupra ei. Ea nu putu să probeze, că n’a pre­gătit vrajuri, beuturi fermecătore şi altele de aceste, cari puteau să fie folositoare, dar și stricăciose; nu putu să probeze, că ’n timpul din urmă nimenuia n’a dat de acele; numai acea nu şciea : cui ? Fu condamnată la rug şi numai pentru aceea nu se esecuta sentința, căci se speră, că prin tortură va da desluciri. Câţiva omeni şoptiau­ ceva şi despre bunica Ber­­thaldei, despre care se ştiea, că voia să aibă pe Tas­silo pentru nepoata sa. Dar dânsa eră bogată şi cu au­toritate şi nimene nu cuteză să-şi pună mâna pe ea. Berthalda a fost în timpul din urmă atât de ve­selă, şi ’n aceste z­ile purtă un doliu atât de adânc, în­cât fu cruțată de ori­ce bănuială. Mama Edithei nu era în stare să dea un respuns cum se cade; ea părea cu totul smintită. Raoul îndeplini iubitei sale morte servițiile din urmă; el nu se despărţi de lângă ea, până ce ţerina se predica pe mormântul ei. Atunci se culcă îmbrăcat în patul seu, atât de obosit, încât nu se putea nici mişcă. Un fel de amorţală mută cuprinse trupul lui, apăsându-i şi sufletul. Suferinţele vremii din urmă­­ păreau retrase la o depărtare nemăsurată. Gândiă, că dânsul este un grăun­­cior de pulbere într’un cerc mic, care se lărgeşce de­­vinind o arenă nemărginită, mai apoi se miceşce cu ’ncetul, spre a se lărgi şi mai mult, şi aşă iară şi iară, până ’n infinit, până când în urmă dânsul adormi. Pă­rea că a murit, atât de liniştit zăcea acolo, cu ochi căduţi în lăuntru, cu temple şi faţă ca de om bătrân. Resuflă atât de lin, par­că voia să ’ncete; nu-şi redică mâna secată de pe inimă. Nici atunci nu se deşteptă, când în noaptea adâncă uşa i se deschise ’ncet şi ’ntră o figură învélită, înciu­dând uşa după sine cu luare aminte. Aceea puse pe pământ o lampă mică; lumina acesteia fugi pe pământ până la pat. Atunci figura se apropia de pat, desvelindu-se. Dar când zări pe Raoul, scoase un strigăt: — Şi tu eşti mort! Apoi cădu în genunchi înaintea lui şi acoperi cu sărutări mânile-i aninate ’n jos. El îşi deschise ochii şi câteva secunde o privi cu ochi trisaţi, fără d’a o recunosce. în sfârşit el se trezi. — Berthaldo! Tu aici? Noaptea? Ca un spirit fără liniște! — Nu vinii la frate-meu, — respunse ea cu glas adânc, care părea a vini dintr’un mormânt, — ci la preotul, căci vreu să me mărturisesc. Raoul se redică pe dunga patului; fața lui obosită tradă o așteptare plină de spaimă. Berthalda își puse mânile încleştate pe genunchii fratelui seu și-și lăsă capul înclinat pe mâni mai multe minute. Nu se putea auiji alt­ceva decât respirarea lor. Raoul privi spre cruce, par­că voia să caute acolo puterea spre a suportă cele ce avea s’aud­ă și-și puse mâna pe perul creț al surorei sale. într’aceste el gândi la acel per, pe care-1 atinse încă ’n deminața aceasta și care acuma zăcea sub pământ: — dar nu tot! Nu, căci o buclă se află pe peptul lui, spre a se îngropa numai de­odată cu el. Atunci Berthalda își înnalță capul. — Trebue să fie! —■ începu ea. De ai șei ce-am făcut, nu m’ai atinge, atuncia m’ai respinge, ca pe o fieră veninosă. — Eu sânt preot, — zl'se Raoul. — Se vedi, Raoul, sânt lucruri pe cari le putem suportă, și sunt lucruri pe cari nu le putem suportă. Raoul privi iarăș pe cruce, apoi spre biciul de tor­tură, care zăcea lângă îngenunchietore și spre petrile pe cari picură sângele seu și pe cari zăcuse ca mort. — Și eu n’am putut suportă că Tassilo eră al al­teia și nu al meu. Să verji, Raoul, tu nu știi ce este amorul, — și la vorbele aceste un suris ca ș-o umbră trecu pe fața lui, dar Berthalda nu-i vecin, — căci atuncia ai înțelege, că acesta este o putere care învinge toate, care poate să prepădăscă inima, priceperea și cu­getele, și care poate să ne ’ntunece. Raoul gândi la rugăciunea sa din noaptea aceea și acuma întâia oră simți părere de rău gândind, că Dum­­nez­eu numai pentru aceea l’a ascultat, ca să-l pedep­­sască. — Tu nu știi, ce este aceea, dacă cuiva i se rum­pe inima, — urmă dânsa, redicându-și capul și privin­­du-1 un moment. în minutul acesta ei semănau extra­­ordinar. — Tu ești atât de curat și nobil, Raoul; de tine

Next