Familia, 1883 (Anul 19, nr. 1-52)

1883-07-10 / nr. 28

=============================================================================================================================== In cortul meu. ÎtMr n zădar isi face cuibul ț^'v'Rândunica ’n cortul meu ! |g*Ventul suflă și dobora Intr'o clipă lucrul greu. Dar sărmana se nutresce Cu speranţa pe pământ, Ca şi ori­care fiinţă, Dela logan la mormânt. In zădar işi face cuibul Rândunica ’n cortul meu, Fără ca să me intrebe Ce părere am şi eu. Că de-ar sei că nu-i nimica Sigur pe acest pământ, Şi-ar zidi sărmana cuibul Sub o patră, in mormânt. Că şi eu speram la sim­­ţi Sâ-mi fac cuib de fericire, Cuib de visuri aurite, De plăceri şi de iubire, insâ vântul suferinţei, Intr'o­­fir a prefăcut Fără milă in cenuşă Cuibul meu de-abiă 'nceput! Cum s-au pierdut fetele dreptul peţitului! — Poveste. — Umblând Dumnedeu intr’o di­­ncaci şi incolo prin ceriu, dă cu ochii şi de Sfântul Petru, cel dela porta raiului. Sfântul Petru, gândiai, că Ta plouat aşâ sta de nu scii cum, şi Dumnedeu bine sciea ce cale-i pe vale. —• Se vede, că nu ţi-s oile chiar tóte, prietine Pe- J tre, — dice Dumnezeu cu blândeţe, că el in véc şi pu- I rurea nu vorbesce restit. Datu-ţi-a er de cap vr’un »incurcă lumea? nu ţi-ai primit simbria după cum­­ ne-a fost vorba? simţi-te slab? spune ce-ţi apasă inima? — Nici vorbă, Domne, de aceste, — respunde Sfântul Petru. Aş căută pete ’n sere şi nod in papură, după cum dice Românul, déc’ aş scote din gură o vorbă de ponos măcar, incât pentru cele ce grăişi. Alt­ceva me muncesce pe mine, vorbindu-le aci! Târnă mi-i că a­­i mâne n’am să sciu descuia raiul, după cum merg trebile, de o bucată de vreme. Poftim Domne, cum câr­­ţăie cheia prin broiscă, de ruginită ce-i! De ţiţini nici nu mai grăiesc, că se ved ele destul de bine. De bea­­rea sufletelor pot trage la somnuri cât imid ia pielea, că nu-mi prea fac val! Ori că omenii s’au împuținat din cale-afară; ori că moartea a pierdut răvașul ce i -ai dat; ori că — mai șeii posnă?! a picat el pe mâna lui loan Turbincă; ori că omenii-ș dau sufletele cu ri­dicata tot celui impelițat, ori că ... o vorbă ca o sută ! ceva trebue să fie! — Ce văd ochii, crede inima, — vorba Românu­lui — prietine Petre, deci gătesce de cale ceva merin­de, c’avem să ne pogorâm pe pământ. Una ț-o spun ca s’o scii! Mamonul încă fluera pagubă, ca şi ţine la pofta raiului. Am stat şi eu puţin pe gânduri, nici vorbă! Dumnezeu putea să-i spună lui Sfântul Petru, din fir in per, toate câte-s pe sub sere, dar voia să se mai procopsescă din păţanie şi acela, că Domne multe-s, decâ-i a socoti, pe care nici Sfântul Petru nu le scie ! * * * Dumnedeu cu Sfântul Petru erau acum prin lume. Luat-au ei lumea şi cruciş şi curmediş, de-a lungul şi de-a latul, dar abia unde şi unde deca dau de cale o faţă de om. Şi ce-au aflat in cea mai mare parte erau flăcăi tomnateci sau burlaci cum se mai dice şi fete ce s-au scuturat florile. Casele cum se cade, puteai să le numeri pe de­gete, de multe, ce erau. Sfântul Petru se tot frecă la ochi, că da de cum­va i s’o fi pus ceva pe ei şi nu va fi vedând cum se cade; dar ce nu-i, se ai nu doi, făr­ă sută de ochi şi tot nu poți vedea! Pe semne pe vremea aceea fetele umblau la pe­­țite. Sfântul Petru de şi avea cunoscinţă şi despre una ca asta, nu i-a trăznit vise nici odată prin cap, că aci să fie ascunsă rădăcina răului! De aceea nu-şi mai ţi­nea cea gură stricată, iăr tot una două întrebă pe Dumnedeu despre pricina din care s’au împuţinat ome­nii, atât de cumplit? Dumnezeu drăguțul încă-1 tot a­­mânâ cu lămuririle cerute, de Joi pân mai apoi. OIUDEMORE (NAGYVÁRAD) li­pse in fie­care dumineca. | M QQ ANUL XIX. | ti" p* ^‘l, | 10 Iuliu st. v. Redacțiunea în 111. 70. 1 8«R de an 2 ffl. 70 cr. * . 22 Iuliu st. n. |j Közép-utcza nr. 395. | lSSo. jj Pentru România 25 lei. Carol Scrob.

Next