Familia, 1886 (Anul 22, nr. 1-52)

1886-02-23 / nr. 8

86 Arborele insurăciunii. — Novelă — făr­ă Incheiare.) Iurelia a fost admirată la moartea ei. Se dice că nici odată atâta lume nu s’a vădut la vre-o îngropăciune, ca și la a ei și a bărbatului ei. In adevăr pătrundătore şi tristă priveliște, a vede două inimi aşa tinere a se coborî in mormânt şi pe aşa tragică cale. Ionel fu transportat mai nainte la spital, apoi la unchiu-seu. Ne putem închipui durerea tatălui seu şi a rudeniilor sale. A sei, că cineva din familie, acela care eră soarele, admiraţiunea familiei, este un ucigător, un criminalist. . . . Dar in fine sângele nu se preface in apă. Tot fiul lor a fost, şi daci ar fi ucis o lume, tot sângele lor a curs prin vinele lui, şi atunci au răbdat ei destul pentru acea. Cu atâta îngrijire priveghiau la patul lui Ionel, incât ar fi fost imposibil a nu-i da ei vieţii. Ei nu se gândiau la acea, că viaţa pentru acela tot morte va fi, vechiuri să mai trăiăscă. Cu acea situație sufle­­tăscă nu ne mai putem numera intre cei vii! Când tu insuti te-ai lăpădat de lume, ce valoare mai are atunci viața viitoare! ? Când Ionel se trezi din baia lungă, in care il aruncă rana causată de glonț, nu șciea ce s’a întâmplat cu el. A fost acesta numai un vis amar, sau adever?! Când vedu vise fețele posomorite pe lângă el, atunci se trezi numai.. . Atunci vedu teribila crimă pe care a comis-o. începu a plânge amar. . . . Nime nu in­­drăznia a-1 mângâia. Au mai are loc aicea mângăiarea?! »Ah de ce nu am putut muri ! Glonţ blăstămat, nu aşa am voit eu!?« Vorbim amar in sine şi per­dut in delir dureros. Apoi continuă: »Acum să vină tem­niţa, acolo nu mult mai am de a suferi.« Dar nu-1 închiseră. Cine ar fi avut inima de a voi acesta?! Au nu eră pentru el mai teribil şi mai grozav lucru, a se vedea in mijlocul unei societăţi din care el nici­odată nu mai poate face parte, a trăi in sinu­i cu acel simţ dureros şi gând amar, că a ucis pe acea fiinţă, pe care a iubit-o mai mult decât şi-a iubit viaţa. Pot fi pe lume torture mai teribile, decât acea, când omul se simte aşa de vinovat, aşa de în­josit, incât in tot momentul­­ vine a se blăstămă pe el ensuşi, a blăstema ura, in care s’a născut in el acel gând, care l’a perdut. Nu, ceva mai înfiorător nu se pote nici inchipui! . . . V. Peste jumătate de an Ionel se insânătoşâ intru atât, incât putea eşi prin oraş. Dar de acea tot mort eră el un suflet, şi brazdele cari se iviră la el pe frunte când fu bolnav, nu mai dispărură de acolo. Îmbătrâni in aceste câteva luni atât, cât alţii ani întregi nu îmbătrânesc şi suferi atâta, cât ar fi fost destul unui om cu dece vieţi. Vălul uitării se întinsă şi peste tragedia ce a decurs sub acel arbore. Nime nu mai vorbia de acea tristă întâmplare prin oraș. Ionel insă nu o putea uită. In tot minutul par­că o vedea pe Aurelia palidă, par­că­­ audiea vocea tremurândă strigând: »Iertare Ionel!« — Ah, și eu crudul nu am iertat-o. Eu fiară selbatică am sciuit-o omorî, am putut frânge altarul, la care m ne rugam înainte de acea, — işi d­ucea in sine Ionel, şi stătea ca mort, nemişcat, cu ochii ţintiţi­ spre cer. Lacremi nu-i mai veniă in ochi, şi ce grozavă este durerea atunci, când nici o lacrămâ nu mai putem. —, Gât voi trăi, nu-mi pot iertă, de ce nu am vorbit cel puţin odată cu ea. Scuzele de pe buzele ei dar ar fi deşteptat in mine iertare şi acum ea ar trăi, or eu nu aş plânge-o. . . Ce fericit eram acum doi ani! Cu câtă dragoste priviam in ochii ei cei dătători de viaţă, cu câtă speranţă me alipiam de ori­ce cuvânt al ei. . . Nu am gândit atunci, că acei ochi, acele buze me vor trăda, că voi fi părăsit de acel ânger, care lumină in calea vieţii mele. . . . Ângerul a dispărut, l’am ucis eu, un om slab, şi intunerec imi este acum calea, şi ce lungă, până ce voi ajunge la mormânt... Ah sânt ostenit, mi-e dor de repaosul vecinic! . . . Așa se mustră Ionel din tji in di. Nimic nu mai avea el drag in aceasta lume. Numai un mormânt: mormântul Aureliei! La acela pelegrina mai in toate dilele. Slab cum eră și tăcut, il vedeai cum se duce spre cimitir. Prin livedi culegea flori și presără acel mormânt scrimp, unde pentru el o lume eră îngropată. Se aşedă un genunchi înaintea mormântului, capul şi-l răzîmă de cruce şi stătea aşa ciasuri intregi. Ce dor­i eră după timpul, când şi el va locui aici in împărăţia morţii, unde nu mai străbate sgomotul lumii, unde nu se mai nasc păcate, ci numai se îngropa, unde nu mai este durere, simţire şi gândire. Aicea il intâni tata şi fratele Aureliei, cari veniau cu o cunună a o pune pe mormânt de diua onomas­tică a Aureliei. Priviră ca înlemniţi la el. Nu-i diseră nimic; puteau ceti din faţa lui, că deca a păcătuit, apoi de o sută de ori a şi răbdat pentru acest păcat. Se lăsară şi ei pe genunchi pe lângă mormânt, şi începură a se rugă incet. De pe toate trei feţele vedeai una durere. Unul işi plângea fiica, altul sora, al treilea amanta, dar toţi trei plângeau acea, ce le-a fost mai scump in lume. Astfel de moment şi a se vedea, rare­ori poţi; a-l descrie e imposibil. Par­că vedeai dumnedeirea durerii înfăţoşată pe aceste trei feţe. Se sculară apoi, şi par­că au fost vorbiţi, toţi trei se apropiară unul de altul şi imbrăţoşându-se plângeau amar piept la piept. Tata şi fratele iertară pe amantul ucigător. Asta i-a fost ultimă mângăiare bietului in lume. Şi câtă durere şi in asta. El doră ar fi suportat mai uşor durerea, décâ iar fi aruncat in puşcărie, décâ pe ani intregi l’ar fi pus la muncă dilnicâ şi grea pentru păcatul comis. Dar a te vede compătimit, a fi chiar iertat pentru o asemenea greşală, e ceva grozav. A te vede iertat de aceia, căror le-ai întristat viaţa, a fi chiar imbrăţoşat de aceia, cari morţii ,te-ar fi putut da, a­şei, că viaţa-ţi este dăruită dela aceia, din a căror trup ai rupt acea, ce e mai scump, feri­cirea, asta este o viaţă mai grea, decât deca te-ar omorî cineva de o mie de ori. A vedea, că totă lumea e bună cătră tine, numai tu ai fost un păcătos, care nu ai șciut iertă, asta este egală cu o marte fără de sfârșit. Pe Ionel numai ierna il împiedecă de a nu merge in toate dilele la mormântul Aureliei. Acesta i eră acum altariul. Spre primavera apoi pe lângă toate că o bolă, care totdeauna urmeaza după o așa suferință, prin care a trecut Ionel, il legă de pat, dar totuș se ducea cum putea la mormântul iubitei sale. Acei­a cărei in vieță nu i-a putut iertă, i-a iertat după morte. Ha mai mult: o iubiă. Intr’una din dilele lui maiu il aflară și pe el mort in Dumbravă, sub acel arbore, care i-a văitat culmea fericirii sale, care a fost martore iubirii lui. Intr’o mână ţinea nişte flori veştejite, se vede că erau de pe mormântul Aureliei. Par­că a ştiut, că mai mult nu-1 va mai vedea pe acel mormânt. El cu FAMILIA Anul XXII.

Next