Familia, 1888 (Anul 24, nr. 1-52)

1888-09-11 / nr. 37

422 FAMILIA rânduri ca deputat sinodal archidiecesan şi ca asesor­­ consistorial, luând parte activă la discuţiuni. Totodată a purtat şi sarcina de secretar al Re­uniunii femeilor române din Braşov, lucrând mult pentru prosperarea acestei reuniuni, până la moartea sa, care la 31 august a. c. i-a stins viaţa atât de iute, după ce o bolă nemilosă i secase puterile in­­cetul cu incetul timp îndelung. Densul a fost însurat ş-a avut familie. Acesta s-a perdut racremul, dar jalea ei o simte naţiunea vntregă. Ursita şi Norocel. (Din comedia »Sărutarea«). Norocel. Atunci, ce mai vorbă lungă? Ia-me de bărbat; şi pace! Eu te ieu , sunt gata, uite ! Ursita. Dar eu ore bine-aş face ? Norocel. De ce nu? Ursita. Să-ţi fiu nevestă! şi eu insu-mi m’aş miră. Norocel. Ne-am iubi ca turturele, di şi noapte,­­eu aşa. Ursita. Şi ca să ne dăm de lucru, am luă nişte căpriţe, Care ar ciupi din tufe, lângă noi, prin poeniţe. Ursita. Aşă. Apoi eu m’aş pune ca, din albe mândre flori, Să-ţi fac pălării frumoase, sa le porţi in sărbători. Ursita. Şi tu-i fi păstor de munte. Norocel. Şi tu mândră păstoriţă. Ursita. Ş-ale tale primenele le-aş albi jos pe gârliţă. Norocel. Şi ca lebedele albe, lacuri limpedi am cată. Ursita. Şi in spume de cascade ca copiii ne-am scălda. Norocel. Şi, ca să ’ntărim mai bine ale noastre dragostele, Tu mi-ai face in tot anul mângăiese lăstărele. Copilaşi micuţi şi mândri, ca să ne jucăm cu ei. Ursita cu aer de ruşine. Ploduri rumene şi grase, puişori de Norocel. Norocel. Din ale plăcerii cupe vom gustă cu ne ’ncetare. Ursita. Câte-odată vom da fuga, alergând pe drumul mare. Norocel. Dar n’om merge mai departe decât pân la popa ’n sat. Ursita. Să ne binecuvinteze. Norocel. Sau ca să ne dea păsat. 4|JUbue să fie frumos să ședi acolo, dlise ea. wSgl— întrebarea ar fi, cu cine? dise Vilma rî­­* ^dând. — Se înțelege, singură! dlise Leonia uitându-se cu ochi mari la tinera fată. — Singură? Vilma se cutremură incet. La intoarcere Leonia o puse să vorbască intr’una de întuneric ce se făcuse trebuiră să margă la pas până la casa Vilmei. — Tatăl dvastre va fi forte ingrijat, trise Leonia, și trebue să me scuzaţi că ve aduc atât de târdiu acasă. — Nu-i dau nimenui voie să se ingrijască de mine ! fu respunsul nechibzuit al Vilmei, apoi îi ţişni tot sângele in cap, căci își adusese aminte de Baldo. Fusese tot timpul strălucită, încă și mai mult prin tulburarea ce-i aducea presența Leoniei. Acum re­­sufla scurt, urcând iute scările să-și schimbe rochia. Tocmai își aruncase pălăria pe pat și priviâ intr’o oglindă desordinea perului creț, când intră un frate mai mare al ei in odae. — Ge-ți inchipuesci tu, cu plimblările astea călare? o întrebă cu asprime. — Că-mi fac plăcere! — Dar noue nu ne faci plăcere, și tata te rogă să nu te arăți înaintea lui diseră, ci să te gândesci decă-i poate fi plăcut, când te plimbi noaptea cu un străin. Mi-ar fi rușine in locul teu! — Ai isprăvit acuma? intrebă Vilma cu nespusă veselie, atunci află că nevesta lui m’a luat, cu ea am fost călare, a făcut tot ocolul pentru mine și-l rogă pe tata s’o ierte că me aduce atât de târdiu acasă, ba își închipuia chiar, ca­re eră grije de mine. — Dar asta ce mai insemnază?­­zise tinerul nedumerit. Poate astfel îi sânt tonele? — N’are tone femeia asta și nu face nimic fără chibzuire. — Oare ce vrea? Acelaș gând îl avea și Burkhard pe drumul spre casă. Nu putea ghici pe Leonia. Acasă ea îi scoase numai pălăria și remase in amazona ei, ca să nu-1 facă să aştepte cu mesa. Eră forte palidă şi nu mai vorbi până ce erau orăş in salon şi Burkhard se asedla fumând lângă focul din cămin. Se apropia atunci de el şi, stând in faţa lui cu rochia ei cea lungă, îi dise cu o mică tremurare in glas: — Burkhard, să ne despărţim! El sări in sus, dar ea îl așettâ el cu blândețe. — Nu, nici­odată, strigă el. — Nu vorbi astfel, Burkhard. Te cunosc mai bine decât mă cunosc pe mine, căci te iubesc mai mult decât pe mine, de­și n’am izbutit să te fac fericit. — N’am fost eu vrednic de tine! — Nu, asta nu e adevărat. Te-am credut in­totdeauna ceva mai inait și te voi crede tot astfel, când Vilma îți va fi nevesta! — Dar nici nu me gândesc s’o iau de nevestă. — Se înțelege că nu, de oare­ce mai sânt și eu. Dar ai o patimă covârşitore pentru ea, și cred — îmi pare — sper — că și ea te iubeşte! Bate la uşe. — Novelă, de Carmen Sylva. offe" (Urmare.) Anul XXIV. Ursita. Vom cată loc de odihnă lângă gârle cu murmure, Pentru prânduri, pentru cine, vom culege fragi și mure. G. Sion.

Next