Familia, 1890 (Anul 26, nr. 1-52)
1890-06-03 / nr. 22
ORADEA-MARE JHAGYVÁRADJ 8 iunie st. v. T5 iunie st. n. Ese in fiecare duminecă. Redacţiunea : Strada principala 375 a. Ni. 22, ANUL XXVI. 1890. Preţul pe un an IU 11. Pe ‘/a de an 5 fl.; pe */4 de an 2 fl. 70 cr. Pentru România pe an 25 iei In apus. j^jjj raze vii, schintei de aur, licăresc cătră apus; gră'"De pe canap, ometul iernei, gerul, crivăţul s’au dus. jfe^Rătăceşce pitpalacul pe sub fen şi printre grâu, S' Se aude cânt de trişcă şi murmurul la perîu. Calcă barza peste luncă cu pas rar şi maiestos; Fug din cale-i şerpi şi brosce, brotăcelul cel sfios. Rândunelele, in coruri, povestesc din depărtări; In coloane se inalță aburi caldfi de pe cărări; Ca o pânză se intinde drumul, er pe el ca punt O trăsură se zăreşce, trasă ’n trepodul mărunt. Doi drumeți ce nu opriră nici la han şi nici la pod, Se duceau cătând tărâmuri neumblate de norod; Ei fugiau de ghiara morţei spre apusul liniştit, Socotind că ea nu calcă peste ţărmul înflorit, Mlădioşi erau ca crinii şi tot astfel de plăpânzi, Dar pieriau in primăvară de iubire tot flămânzi; Ea, ca blânda Magdalină, strălucind de frumuseţi, El, un palid, trist lucefer din senine dimineţi! Liniştită Viorica adormise pe vecii; Peste chipu-i, de Madonă, jucau raze aurii; Er Călin ţinând-o ’n braţe, nu ’ntrerupse al ei vis; îşi priveşte lung iubita, ângerul din paradis; De speranţă se ’nroşeşte faţa lui acum uşor, Fericit la sînu-i strînge preţiosul lui odor: »Domne, lasă-mi-o aicea, o vede-aşă s’o ţin, Linişteşce şi ascultă pe sărmanul teu Călin; D’ai iubi, Tu, nemurirea p’un sărut o ai schimbă, Fericirea mi-e mai mare ca nemărginirea Ta. Eşti gelos, o şciu, de crima care noi am severşit, Tu, nu ierţi pe cine cârcă a fi ’n lume fericit!« Lin trăsura se oprise, or Călin ca din visări Tresări cătând cu ochii peste ’ntinsele cărări; Cu-al seu suflet ar cuprinde stele, ceruri și pământ, Inse pasu-i șovăesce, cată corpu-i un mormânt. »Tinde mâna, Viorico, vino ’n crângul cel de fagi; Te cobora in pădure fă mănuchiu de lubi dragi. N’ai acis tu că vrei dumbravă de mestecăni şi de tei, Vin acuma, vin cu mine, nu răspunzi, se vii nu vrei? Sprijineşce-te de braţu-mi, pot acuma să te duc: Sânt puternic, eu, sânt bine . . . — Audi cântecul de cuc ! Nu tuşesc, nici tu copilă şi pe drum ne-am odihnit, Tu deşteptă ... Ia priveşce seréie un asfinţit, Să n’ai teama, moartea-aicea nu ne ia de printre flori; I-ar fi milă, Viorico, i-ar fi milă Tu să mori ?« Pe covorul de verdeţă şi sub umbră de anin Şade trist şi dus pe gânduri, şade tinărul Călin, Dar din ochi el nu mai poate lacrămi să mai verse-acum. Stă ş’aştâptă ’n liniştire martea. P’al veciei drum Ei vor merge împreună, rătăci-vor amândoi Şi nu-i mult până să cate astăzi sorele ’napoi; Nu e mult până să guste cel din urmă trist pahar Şi nici poate să mai fie pentru el acum amar! întinsă ’n margini de lacuri, lângă nufărul plăpând, Stă amanta-i legănată de al primăverei vâni. Căpetâiu de lăcrămiere i-a făcut al său iubit, I-a legat mâni şi piciore cu mălin îmbobocit; Catafalc din tămâiere şi din florea-paştelui, Oranistul îi din feregi şi din trestia lacului; Stă la capul ei zefirul, plânge şi adie lin, II aude Eco, vine, tóate Nimfele ei vin ; Trec in cârduri şi Satirii fluerând sosesce Pan, Dar, uimit, ascultă doina ’n crânguri d’un cioban ; Cântă cobitoarea buhă, sus pe ramuri verdi de plopi Şi de jale rouă vérsa, lacrămi peste flori in stropi. Merge vântul ca să spună trista veste lui Călin, Păsărele merg, dar glasul de durere şi-l aţin. Plecă Pan, ca mai puternic, plecă să-l aducă el, Er supuşii lui Satirii, îl urmeză ’ncetinel. Eco repeteza taina, codru tot e ’nşciinţat, Răcăneii es din baltă vin şi ei la ’nmormentat. Rânduri, una câte una stelele s’aprind făclii, Luminază sfânta boltă cu cereşci împărăţii, Intristat’a lor lumină, mortă şi mai mândră-o fac Decât Nimfe şi Naiade ce se joc acum pe lac. Luna rece dar frumosă ca amanta lui Călin, De sub norii plimbătornici lunecă pe cer senin. Dorm gingaşe păsărele, dorme ’n flore mândrul flutur, Nuferii adorm pe lacuri, aripi din ele îşi scutur. Numai miadă-nopte pacea turbură din când in când Şi Călin care suspină pe logodnica-i strigând: »Tinde mâna Viorico, vino ’n crângul cel de fagi, Te coboră şi ’n dumbravă fă mănuchiu de lubi dragi; N’ ai dis tu că vrei dumbravă de mestecăni și de tei, Vino-acuma, vin cu mine, — nu respunflfi ... Să vii nu vrei? Sprijinesce-te de brațu-mi, pot acuma să te duc: Sânt puternic, eu, sânt bine ...« Și râdea ca un năuc! » S’a ’ndurat atuncia moartea ca să-l ia de printre vii, Căci stingher ce să mai cate pe cărările pustii ? 22Smara.