Federatiunea, octombrie 1872 (Anul 5, nr. 100-105)
1872-10-20 / nr. 102
Domineca, 8./20. octomvre, 1872. Mr. 102 70S Anulu alu cincilea MDCCCLXXIL rocuinti’a Redactorului si Cancelari’a Redactiunii 0 in furat’a trăgător talul [1.Dveazutoza], Nr. 6. Scrisorile nefrancate nu se vorn primi decatu numai de la corespundintii regulari ai „Fed raţiunii.“ Aitiolii tramisi si nepublicati se voru arde. Diurnalu politicu, literariu, comercialu si economicui. Va est Mercuria, Vineria si Dominec’a. Pretiulu da PrenumeratiQue Pre trei lune . . . 8 fl. v. Pre eiese lune. . . 6 „ „ Pre anulu intregu . 12 „ „ Pentru Romani’a : prea. intregu 30 Fr. = 30 Lei n „ 6 lune 16 „ = 16 , „ ^ — 8 n = 8 „ „ Pentru inaertlanl : 10 or. de linia,si 30 or. taos’a tins brate pentru fiesoe-oare publicatiune separatu-In locuri deschisu 20 or. de linia. Unu esemplariu costa 10 cr- Invitare ele prenumeratiune la diuariulu politicu „FEDERATIUNGA“ pre triluniuiu oct.—decemvre an. 1872. Pretiulu pre acestu triluniu este . . . fl. v. a. Redactiunea. Peste a, 7./19. oct., 1872. De candu primi Mithad pasi a sigilulu viziralu d’in manile padisiacului, periclulu in Oriente trece in unu stadiu mai amenintiatoriu, si intregulu prisonte alu imperiului ottomanu e acoperitu cu nori negrii cari prevestecu apropiarea si descărcarea unei fortune grave. Tactic’a noului ministru-presiedinte turcescu insufla cele mai mari temeri pentru una resolvere fortiata a cestiunii orientale, caci elu delaturandu, conformu usului practicatu in Turci’a, totu sistemulu lui Mahmud, se afla acum’a lipsitu de verice consiliu, in reformarea si reedificarea ruineloru, intocmai ca si predecessorele seu. In acesta încurcătură elu are trebuintia de unu planu, precum l’au avutu pre alu loru Aii si Mahmud, de acelu planu pretîosu, care sk-i asigure pre unu tempu influinti’a asupr’a Sultanului si, prin urmare, poterea in imperiu. Aii inventa la tempulu seu faimosulu planu alu schimbării successiunii la tronulu Sultaniloru, care causk atâtu de mare neplăcere diplomatiloru europeni. Mahmud amagi pre Sultanulu lipsitu in continuu de bani cu nou’a era financiaria si mai tardîu agitk contr’a inventiunii lui Aii pentru ca apoi se faca unu fiasco mare, si acum’a vine Mihad cu altu planu nou, care nu contiene neci mai multu neci mai putienu, decâtu a schimba reportele de protectiune a asié numiteloru state tributarie, Romani’a si Serbi’a, catra inalt’a Porta in reporte de dependintia mai strinsa, cu armata dependinta si cu una controla mai rigida a administratiunii. Ce e dreptu, ideea nu ar’ fi rea, si pote ca ea va attinge placutu urechiele fantasticului padisiacu, inse nu se pote esecuta asié de usioru precum crede dora Mithad. Facia de Serbi’a , spre essemplu, marele veziru trebue sé documenteze, cum si in câtu s’a violatu statutulu organicii d’in 1838, care garanteza Serbiei una anumita nedependintia. E dreptu cu discursulu de tronu alu principelui Milanu, cu care a deschisu scupcin’a serbesca, a facutu impressiune rea in Constantinopole, de orace tenerulu principe n’a aflatu cu caile d’a aminti espressu despre reportulu seu de dependintia facia de suzeranulu turcu, inse esiste pre vre o formula stipulata prin conventiune, carea se prescria asie ceva ? Dreptu gravamenu contr’a domnitoriului României ar trebui apoi se se aduca incidentulu de la Brail’a, in urm’a caruia guvernulu princiariu detrage essecuatur’a de la consululu grecescu. Epistol’a marelui viziru, tramissa in acesta affacere principelui Carolu, e unu adeveratu modelu de ingamfare impertinenta si perfidia turcesca. Marele viziru accentua in numit’a epistola respectulu cktra fermanulu imperialu in unu limbagiu, care illustreza in modu chiaru drasticu politic’a agressiva a guvernului turcescu facia de poporele creştine si vecinii imperiului. Acesta parte a programmului de acţiune a lui Mahmud a acceptatu-o si successorele seu, deora ce ea se nimeresce forte si pentru noulu planu alu noului viziru. Nu vomu a scrută, daca acestu planu e productulu creeriloru fostului pasia alu Bagdadului, seu inspiratu d’in afara, inse daca damu crediementu unei impartesiri a diuanului germanu „Deutsche Reichskorrespondenz,“ atunci Gestiunea orientale pare a fi trecutu in una fasa noua, facia de carea Prussi’a ie degia pusetiune, si inca contraria. Numitulu diuariu officialu predica cu una mare sinceritate diplomatica resbelu de cucerire contr’a Turciei si vorbesce chiaru si despre eredele legitimu alu acestui imperiu. D’in parteni neci noi nu suntemu amici esistintiei imperiului ottomanu in form’a lui de asta-di, ne dechiarkmu vnse contr’a veri-earei imparcîri fortiate, ceci processulu de descompunere trebue sé ermeza natuturalminte conformu esegintieloru poporeloru, cari constituescu acestu imperiu, si cari nu trebue sé perda d’in vedere neci pre unu momentu ca orientele e alu loru si ca numai ei au a dispune de sortea loru. De la lovirea d’in urma intre turci si muntenegrini, Turci’a concentréza ikra intrerumpere truppe in provinciele locuite de crestini, unde ar’ poté in totu momentulu erumpe turburari. La confintele Muntenegrului si in Ertiegovin’a campeza degiu una armata parata d’a incepe lupt’a, era la Sieniti’a sunt inchise tote drumurile. Saraievo e centrulu toturoru truppeloru de operatiune, alu caroru numeru se urca la ominos’a ciffra de 80.000 feciori. Lovirea de la Lipov’a deci are de basa unu planu bine precugetatu, caci aceste ciocniri dese sunt numai precursorii marei catastrofe, carea, precum se vede va intreveni câtu mai curundu. E probabilii ca aceste ciocniri sistematice stau in legătură strinsa cu persecutiunile crestiniloru d’in partea autoritatiloru turcesci. In tempulu d’in urma mai multi creștini fugiră in Serbi’a d’inaintea furiei persecutoriloru loru. Calcandu in petiore conventiunea internationale esistinte intre Serbi’a si Turci’a, după care veri ce fugariu politicu pre territoriulu serbescu devine cetatienu liberu, autoritatile turcesci reclamara, prin intrevenirea personale a pasiei, pre cei persecutați. Se intielege ca serbii refusa cererea turciloru, provocandu-se la aceasta conventiune, ceea ce, după conceptulu turciloru, flo causa sufficienta spre a occupa militaresce confintele Serbiei spre sudu. In faci’a acestoru provocări directe deci nu e mirare, daca poporatiunile creștine strivite de atrocitatea turcului si-au perdutu si ultim’a sperantia in iubirea de pace a turciloru si ascepta cu doru signalulu, ca se franga jugulu despotismului osmanu, atunci credu ca acést’a la tota intemplarea este esceptiune si d’in esceptiune nu se pote face regula generala. Contrariulu inse se pote documentă d’in istori’a tempuriloru mai prossime. Sunt siese anii de candu traimu in vietia constituţionala , intrebu dara, unde este casu, câ unulu seu altu membru de naţionalitate s’ar’ fi redicatu pre umerii nationalitâtiloru , eu celu pucinu nu sciu, câ astfelu de norocu se fi ajunau pre careva. Inse sciu, cu astfelu de individi de naţionalitate, cari au lucratu contra nationalitatii loru proprie, au fostu remuneraţi si cu acestu pretiu au ajunsu la ranguri. On. camera ! Ertati-mi, ca acum, candu este vorba despre neindestulirea nationalitatiloru, se vorbescu despre acea naţionalitate, a cărei sentiemente le cunoscu si a carei unu modestu membru suim si eu, despre nationalitatea romana. Sum pre de pliau convinsu, ca cetatienii romani ai acestei patrie, nu iubescu mai pucinu acésta patria, nu dorescu mai pucinu innaluarea acestei patrie, de câtu civii magiari ai acestei tierre, si ei neci nu dorescu altu-ce, de câtu, câ recunoscându-li-se esistenti’a loru naționala, se pota trai in aceasta patria laolalta cu magiarii, si se si pota desvolta si cultivă limb’a si cultur’a loru ; nime se nu ice in nume de reu aceasta dorintia a romaniloru, câci face in natur’a dreptului de esistentia. De altumentrea acést’a nu pote fi statului spre stricatiune, câci stim convinsuâ câ celu ce nu si-iubesce nationalitatea sa, seu si-intorce faci’a de la ea, si nu doresce progressarea aceleia acelua nu iubesce neci patri’a. Indestulirea nationalitâtiloru si in alta privintia va nasce vertuti salutarie, caci daca nationalitatile sî desvolta propri’a loru cultura, atunci aceea nu se cultiva numai pentru ei, ci pentru patri’a intrega. Acést’a este instiinti’a nostra, nu inse intentiunea d’a insui contra intregitatii statului si la desmembrarea lui totala, precum suntemu suspicionati. Noi romanii o scimu, ca numai in acesta patria potemu caută si află fericirea nostra, scimu, ca in acesta patria d’impreuna cu ungurii trebue sé traimu si sé morimu, scimu, cu celu ce attaca statulu acestua si esistenti’a lui, attaca esistenti a propriei nostre nationalitati, scimu, ca in tempuri critice suntemu chiamati a aperă d’impreuna cu ungurii patri’a, in vremuri pacinice d’impreuna cu ungurii a lucra la crearea de institutiuni pacinice. Atunci inse, candu in aspiratiunile nostre nationale, împreunate cu patriotismu, neincetatu suntemu impedecati, candu in cestiunea esistentiei nostre nationale trebue se luptamu contra poterei negatiunii, candu educatiunea si cultivarea nostra nu se considera de locu, cu tote cu onerele comune ale patriei si noi le portamu, că si ceialalti cetatieni ai patriei, pentru a carora cultivare naţionala statulu aduce orice sacrificiu, atunci nu luaţi romanimei in nume de reu, daca nu este indestulita , d’in care neindestulire, desvoltandu-se amaritiunea, in tempuri critice se sentu chiamati, innainte de tote se simantuiesca propri’a loru esitentia nationala. Marturisescu, câ neci candu n’am sentitu mai mare nefiricire pentru patri’a mea, câ atunci, candu — desî in teneretiele mele — am vediutu câte nationalitati tote luptandu si sangerandu in castre contrarie. Sentiementu mai mare de dorere că patriotu neci candu n’am avutu, câ si candu am audîtu câ ceste seu cele castre a reportatu victoria seu au sufferitu bataia, câci in ambele casuri am sentîtu, câ nu o parte, ci patri’a este bătută si câ d’in victoria nu patri’a trage folosu, ci inimicii ei. Eu nu o dorescu, si credu, ca nici amicii mei de principie nu o dorescu, ca acést’a sé se mai intemple inca odata. Ci dorimu, că de aici incolo astfelu de lupte sé nu se mai pota insemna in istori’a venitoria a acestei patrie. Dorindu acést’a, numai asie ni-o potemu intipui, daca, indestulindu-se nationalitatile, culur’a acelora a se innainteza si facemu se incete in noi necesitatea, a senti in noi chiamarea, ca in tempuri critice, innainte de tote, se aperamu esistenti’a nationalitatii nostre proprie ; si in mediloculu astor-fela de sentiemente, cutezu a affirma si a dice, câ aflu de necesariu si opportunu a ni aretâ in adressa aplecarea si promptitudinea nostra spre resolverea, seu mai bine dîsu, spre intrecurmarea cestiunei de nationalitate; e oportunu, on. camera, facla cu coron’a, câci sum convinsu, câ anim’a parintesca a Maj. Sale bate de o potriva pentru indestulirea si fericirea toturoru nationalitatiloru d’in acesta patria. Aflamu de necesariu on. camera, pentru ca, vediendu nationalitatile, cum câ in adressa aceasta direcțiune este desemnata, că e un’a d’intre direcțiunile si misiunile venitoriului, cu finiserie si sperantia voru privi la venitoriu. Eiindu vorb’a despre Ardelu, concedeti-mi, că nu pus Discurguilii deputatului Demetriu Ronciu, pronunciatu in camera Ungariei la 10. octomvre 1872, cu ocasiunea desbaterii speciale a proiectului de adressa, si cu privire la emendamentulu deputatiloru nationali romani. Sinceru o marturisescu, câ mi-ar’ fi mai placutu a nu vorbi. (Ilaritate.) Se pricepe, câ numai daca emendamentulu se primesce. Eu m’am inscrisu, câci amu fostu pregatitu, câ dera multi, sau mai multi nu voru primi emendamentulu, prin urmare am voitu se vorbescu intru aperarea emendamentului. Dara, după ce neci unulu nu s’a pronunciatu, cu primesce scu ba emendamentulu, credu, ca am lucratu correctu, sustienandu-mi cuventulu, pre candu se va fi decliaratu cineva contra acceptării emendamentului. De altumentrea n’am intentiunea, cu ocasiunea desbaterei acestui emendamentu, respective a desbaterei speciale asupr’a adressei, a desbate cestiunea nationalitatiloru ; dar’ a ni aretâ in adressa dispusetiunea spre resolverea cestiunei de nationalitate, sau, pentru câ se me pronunciu si mai daru, a ni aretâ aplecarea d’a pune odata capetu cestiunii nationalitâtiloru, aflu de oporiunu, necessariu si si folositoriu. Nu se pote negă, ca art. de lege 41, d’in 1848, nu indestulesce naţionalităţile patriei, si, desî nationalitatile o respecteza, ca lege obligatoria, dara după ce n’a esoperatu indestulire comuna, cestiunea de naţionalitate esiste si va esiste pana atunci, până nu va fi mai fericitu resolvita. Acést’a o sciu toti, cari locuescu intre naţionalităţi, si sciu, ca sunt multi , dar’ am audîtu degiu accentuandu-se in mai multe programme, cum câ nece nu esiste cestiune de nationalitate, câ legea de nationalitâti neci nu este neindestulitoria, câ neindestulirea aceloru a o manifesta numai unii membri ai sengurateceloru nationalitâti si numai d’in interessu, câ pre umerii aceloru nationalitâti se se innaltie ei. Acést’a mai câ s’a facutu datina la cei ce urescu naționalitățile. Placa-vi a crede, câ aceasta assertiune este fâra neci una basa ; câci daca cum va unele nationalitâti au astfelu de membri, despre cari nu fara basa s’ar’ pote dice acest’a. 1