Flacăra Iaşului, august 1967 (Anul 23, nr. 6496-6520)

1967-08-02 / nr. 6497

r ANDI XXIII, MIERCURI 2 August 1961 4 PAGINI 2­ SANI Nr. §491 o­r Proletari din toate ţările, uniţi-văl Organ al Comitetului regional Iaşi al P.C.R. şi al Sfatului popular regional Citiţi în pagina a 2-a: HOTAR ÎN HOTAR C.A.P. BÂLŢAŢI Progrese evidente ■ Sporuri frumoase de recoltă ■ Contribuţie din ce în ce mai mare ■ Cheltuieli bine gîndite C.A.P. TG. FRUMOS Rezultatele obţinute nu oglindesc posibilităţile ■ O veche îndeletnicire ce tre­buie pusă în drepturi ■ Zoo­tehnia poate da mai mult H Gîndirea colectivă, pe treapta cuvenită ■ Nu-i suficient numai să constaţi Ana Surleac, una din cele mai des­toinice maşiniste de la Fabrica de confecţii din Vas­lui. Ci PE MERIDIANELE GLOBULUI • cineva Şedinţa Comitetului celor 18 state • COMENTAR EXTERN Planuri sortite eşecului • Situafia din Grecia PROMOVAREA SPIRITULUI CREATOR ■ Sft­ă nască iromăril orelor aplicative! ■ Referate sau metoda orală? ■ In aiei un caz reproducerea cursului ■ Stimularea personalităţii studentului In capitalul Intitulat „Meto­dele pedagogice In procesul de Invăţămînt“ din Studiul privind dezvoltarea Invăţămtn­­tului superior se vorbeşte pe larg despre însemnătatea o­­relor aplicative (seminarii, lu­crări de laborator, proiecte), arătîndu-se că se vor conti­nua eforturile pentru a îmbo­găţi conţinutul şi metodica lor. Tocmai In acest scop şi pe baza concluziilor desprin­se din anul universitar tre­cut, am ţinut să cunoaştem opiniile unor cadre didactice din facultăţile ieşene cu pri­vire la seminarii. „Alături de curs, seminarul — ne-a spus prof. dr. docent ION ŞANDRU, prorector al Universităţii ieșene — este o formă de sprijin a asimilării materiei predate, de fixare a problemelor mai dificile. In numeroase cazuri acesta a­­jută mai activ la aprofunda­rea unor capitole decit cursul, datorită tocmai numă­rului mare şi variat de exer­ciţii care se fac In colectiv, cu grupa de studenţi. In pla­nurile de Invăţămtnt, semi­narul şi lucrarea practică au o pondere diferită. Astfel, la facultăţile umaniste, raportul dintre orele de curs şi orele de seminar este de 3:1, 3:2 şi mai rar 1:1, faţă de facul­tăţile teoretico-practice, unde raportul se schimbă în favoa­rea seminariilor şi lucrărilor practice. Măsura preconizată în Studiul privind dezvoltarea invăţămîntului superior de a asigura creşterea raportului activităţilor aplicative faţă de orele de predare, în aşa fel încît acesta să ajungă de cel puţin 1 : 1, îndeosebi pentru specialităţile de profil tehnic sau experimental, ni se pare foarte binevenită. In etapa actuală considerăm necesar ca toate disciplinele să fie pre­văzute cu ore de seminar, urmlnd ca treptat să sporeas­că ponderea lor şi la facul­tăţile umaniste. Aceasta însă presupune editarea unui nu­măr mai mare de manuale, astfel încît, după cum pre­vede studiul, să nu mai fie necesară predarea integrală a cursului, ci numai a unor a­­numite capitole, în favoarea acordării mai multor ore acti­vităţilor aplicative. Şi acum, referindu-ne la formele în ca­re se desfăşoară seminariile, trebuie să amintim că ele sunt diferite, la unele disci­pline se foloseşte metoda o­­rală, discutîndu-se direct te­mele din cursul predat. Ia al­tele, studenţii pregătesc refe­rate pe care le susţin în faţa grupei, discuţiile făcîndu-se pe baza lor. In recentul stu­diu se spune: „Se va extin­de sistemul de referate semi­­nariale, ca unul din cele mai eficace mijloace pentru îndru­marea tineretului spre mun­că independentă“. Personal consider că ambele forme a­­mintite mai sus sunt bune, cu menţiunea că în primul caz să se evite simpla reproduce­re a cursurilor, iar în al doi­lea caz, discuţiile să nu se re­zume numai la conţinutul re­feratului, ci studenţii să fie îndrumaţi şi stimulaţi să con­sulte şi bibliografie. Numai în acest fel seminarul va contri­bui la o pregătire temeinică". „Şi eu consider — ne-a precizat prof. dr. docent GA­­VRIL ISTRATE, decanul Fa­cultăţii de filologie — că un seminar care repetă materia de la curs nu e reuşit şi că măiestria conducătorului de se­minar rezultă tocmai din felul care izbuteşte să stimuleze dezbateri vii şi interesante, din modul în care ajută la definirea personalităţii stu­dentului, la afirmarea convin­gerilor sale, a opiniilor pro­prii, a argumentelor privind susţinerea­,unor idei sau com­baterea lor. In actualul studiu se subliniază importanţa sti­mulării gîndirii creatoare a studenţilor, a iniţierii lor în metoda de cercetare ştiinţi­fică a disciplinei. Fără îndoia­lă că seminariile nu trebuie privite în chip uniform, ci este absolut necesar să ne orientăm după specificul fie­cărei discipline. La limbi, de exemplu, se impune să stă­ruim asupra unor elemente de amănunt fără de care nu se pot însuşi cunoştinţe de bază, în timp ce în literatură, dim­potrivă, seminariile trebuie îndrumate spre probleme de orientare, de interpretarea fe­nomenului literar pe baza nu atlt a cursului, cît a biblio­grafiei parcurse. Aș mai pro­pune, deoarece se ivesc deo­sebiri de metodă, de pregă­tire de la o grupă la alta, să se studieze dacă nu ar fi posibil — tot la literatură — să se alcătuiască grupe mai mari, mai ales că în trecut seminarul se ţinea cu între­gul an, ceea ce dădea posi­bilitatea ca acesta să fie con­dus chiar de profesorul care preda cursul". Majoritatea interlocutorilor noştri s-au referit la faptul că această verigă dificilă din lanţul formelor de învăţămînt trebuie încredinţată unor ca­dre cu practică pedagogică în­delungată şi talent, or, prin forţa împrejurărilor — din motive ce ţineau de normare — pînă în prezent, ea a fost atribuită în cele mai multe cazuri cadrelor celor mai ti­nere — asistenţilor şi lecto­rilor. In Studiul privind dez­voltarea învăţămîntului supe­rior se arată că titularii cursu­rilor vor prelua obligaţii de conducere nemijlocită a unor seminarii. „Procedeul de a folosi şi e­­lemente tinere în conducerea seminariilor are, după părerea mea, şi o latură pozitivă — semnala prof. dr. NICOLAE CALINICENCO, şeful catedrei de fizică de la Institutul po­litehnic din Iaşi — în sensul că aceştia se deprind cu mun­ca didactică propriu-zisă, unii dovedind chiar aptitudini deo­sebite. Mai sunt însă destui tentaţi să facă la seminarii aproape acelaşi lucru ce se predă la curs, să nu antreneze studenţii la rezolvarea proble­melor, ba mai mult chiar, să monopolizeze discuţiile în loc de a interveni doar atunci cînd este necesar. In legătu­ră cu aceasta studiul precizea­ ELENA PIETRARU (continuare in pag. a 3-a) Ancheta noastră cu privire la seminariile In Invățâmtntul superior ORGANIZAREA PRODUCŢIEI Proiectele capacităţilor productive nu sunt o limită ■ De la 6.000 de ore productive la 7.400 ■ In primul semestru un spor de producţie de 13,3 mili­oane lei ■ Ce arată o analiză mai amănunţită ■ De ce eforturile uzinei nu au întotdeauna succes In acţiunea de organizare ştiinţifică a producţiei, colecti­vul de la Uzina de prelucra­re a maselor plastice, sub conducerea comitetului de partid, a pornit de la ideea că capacităţile productive pro­iectate nu sunt o limită, că printr-o mai bună organizare a producţiei şi a muncii ele pot fi lărgite. In acest scop au fost elaborate cîteva studii care ne-au permis să luăm unele măsuri ale căror rezul­tate s-au observat imediat. Bilanţul pe primul semestru ne dovedeşte acest lucru. Pro­ducţia globală a fost depă­şită cu 13,3 milioane lei, co­­respunzînd unui indice de productivitate a muncii de 110,6 la sută, cu 35,9 la sută mai mare decît în aceeaşi pe­rioadă a anului trecut. Măsu­rile luate de noi au avut în vedere în mod special mărirea ciclului de funcţionare a ma­şinilor şi utilajelor de la 6.000 de ore pe an cît era prevăzut în proiect pînă la 7.400 ore diferenţiat pe maşini şi utila­je după natura şi gradul lor de solicitare. Aceasta a fost posibil prin reducerea timpu­lui prevăzut pentru reparaţii (fără a dăuna calităţii repara­ţiilor), a timpului de încălzi­re, de montare a diferitelor dispozitive etc., ceea ce a în­semnat, bineînţeles, o mai bu­nă organizare a muncii toc­mai în domeniile respective. Pentru reparaţii, de exemplu, s-au organizat echipe centra­lizate care pot executa lu­­crările în timp mai scurt şi mai calificat decît lăcătuşii şi mecanicii repartizaţi înainte pe secţii. După cum era şi firesc creşterea numărului o­­relor de funcţionare a atras după sine şi creşterea pro­ducţiei. Proiectul prevede, de exemplu, ca utilajele care produc covor p.c.v. să realizeze o producţie de 5.520 tone anu­al, iar noi spunem acum că vor putea da 5.690 tone. In­stalaţiile care produc granule electrotehnice vor da 4.100 tone anual în loc de 3.500 to­ne, cele pentru folii plastifia­­te 1.350 tone anual în loc de 1.000 tone etc. Pe această cale avem posibilitatea ca pînă la sfîrşitul anului să realizăm peste plan o producţie de 26,7 milioane Iei. Prevederile noastre nu sunt de loc fante­ziste deoarece o jumătate din această producţie suplimentară a şi fost realizată în primul semestru (13,3 milioane lei). Sporurile de producţie baza­te pe creşterea productivităţii muncii au influenţat pozitiv şi ceilalţi indicatori de plan— preţul de cost (economii su­plimentare în primul semes­tru de 2,3 milioane lei) şi be­neficiile care au sporit cu 5,4 milioane lei faţă de prevederi. Sunt, deci, motive să apre­ciem că în acţiunea de îm­bunătăţire a organizării pro­ducţiei am pornit cu dreptul. Aceasta nu înseamnă însă că am făcut totul. O analiză mai amănunţită ne arată că în uzină mai sunt rezerve in­terne care pot să sporească mai mult capacităţile de pro­ducţie, mai ales că unele din ele nu au atins nici limitele proiectate. Semestrul I ne a­­rată că la producţia de ţevi p.c.v s-a folosit numai 68,7 la sută din capacitatea proiec­tată, la tuburi pentru insta­laţii 74,6 la sută, iar la plăci ondulate numai 33,7 la sută. Cauza principală constă în lipsa de comenzi sau de ma­terii prime. Nu e vorba de orice fel de comenzi, ci de acelea care pot fi îndeplini­te în condiţiile tehnice ale uzinei noastre. Dacă ne re­ferim la ţevile p.c.v. se con­stată că numai utilajele care produc ţevi de dimensiuni mari nu au comenzi suficien­te, în timp ce utilajele pen­tru tipuri de dimensiuni mici aproape că nu pot satisface cererile beneficiarilor. Strădu­inţa conducerii uzinei se în­dreaptă spre încheierea unor contracte care să favorizeze folosirea integrală a tuturor capacităţilor de producţie, dar uneori succesul depinde şi de modul în care sîntem spriji­niţi de forul nostru tutelar, sau de întreprinderile de co­merţ exterior. Folosirea deplină a capaci­tăţilor de producţie este urm­­­ată şi de defecţiunile meca­nice şi electrice care pe uzi­nă însumează în semestrul I 7.540 de ore. Aici e numai vina noastră, mai avem mun­citori care nu acordă aten­ţia cuvenită ridicării gradu­lui de calificare, deşi s-au or­ganizat cursuri speciale, sau care nu lucrează cu atenţia cuvenită. Va trebui să întă­rim mai mult disciplina de producţie, răspunderea pentru buna întreţinere a maşinilor şi utilajelor, pentru ridicarea nivelului de calificare a tutu­ror muncitorilor, să acordăm o atenţie sporită asistenţei tehnice. Calitatea necorespunzătoare a unor materii prime consti­tuie o altă cauză de micșorare a timpului util de lucru . Ing. GHEORGHE PAFTALA directorul Uzinei de prelucrare a maselor plastice Iasi (continuare in pag. a 2-a) După 40 de ani BIRLAD (de la subredacţia ziarului „Flacăra laşului") Promoţia din 1927 a Şcolii normale din Bîrlad s-a re­­întîlnit, după 40 de ani, în localul Liceului nr. 3 din lo­calitate. Pe rînd, a fost scos fiecare la tablă de către prof. emerit Petre Todirescu, fostul director al Şcolii normale. Su­biectul lecţiei acelaşi pentru toţi: ce-ai făcut d-ta în via­ţă ? Subiect greu, dar nu s-au înregistrat decît răspunsuri bu­ne şi foarte bune. Pentru a-şi revedea colegii, unii participanţi au străbătut distanţe apreciabile. Ion Ba­­laban, de la Gurahonţ, regiu­nea Crişana, a făcut peste 1.000 de km., Nicolae Covatu a sosit direct de la Calafat. Pentru a-şi întilni foştii elevi a venit de la Paşcani şi prof. Cicerone Antonovici,în vîr­­stă de 90 de ani. Prof. emerit Petre Todires­cu le-a vorbit elevilor săi des­pre rolul învăţătorului în sta­tul socialist. La sfîrşit, cei pre­zenţi s-au lăsat în voia adu­cerilor aminte. Le-a ţinut to­vărăşie un pahar de vin cu mult mai tînăr decît amin­tirile lor. Pe şantierele de la Porţile de Fier La mai multe obiective de pe şantierele Sistemului hidro­energetic şi de navigaţie de la Porţile de Fier, lucrările de construcţii şi montaj sunt în avans faţă de grafice. La e­­cluză — unul din obiectivele de bază — s-a turnat pînă acum aproape o treime din cantitatea totală de beton. Zil­nic, aici se toarnă peste 390 vagoane de beton şi se mon­tează aproximativ 18 vagoane de armături de fier. La noile căi de comunicaţie — calea ferată şi şoseaua na­ţională — avansul cîştigat faţa de planul la zi este de două luni. Colectivul întreprinderii de construcţii a reuşit să ter­mine şapte din cele nouă tu­­nele ce se construiesc de-a lungul celor două căi de co­municaţie. In acest fel s-au creat condiţii ca angajamentul de a da în folosinţă calea fe­rată cu şase luni mai devre­me, iar şoseaua naţională la sfîrşitul anului 1968 — să fie îndeplinit. (Agerpres) La Uzina mecanică „Nicolina“ 211 tone de metal economisit Corespondentul nostru vo­luntar, tehnicianul Marcel Scor­­țaru, ne informează că la Uzina mecanică „Nicolina" s-au economisit în primul semes­tru al anului 211 tone de me­tal. Cum a fost posibilă a­­ceastă economie? Prin elabo­rarea unor judicioase planuri de croire, folosirea largă a deşeurilor (fără a dăuna ca­lităţii pieselor), recondiţiona­­rea unor piese de la vagoa­nele şi locomotivele intrate în reparaţie. Colectivul uzinei, scrie în încheiere corespondentul nos­tru voluntar, este hotărît să revizuiască mai larg normele de consum de materiale şi, acordînd o atenţie sporită ca­lităţii, să realizeze noi eco­nomii de metal. La Fabrica de rulmenţi Bîrlad In dotare: noi maşini In ultimele zile ale lunii iu­lie, la Fabrica de rulmenţi Bir­­lad au sosit, conform planu­lui de extindere şi moderni­zare a întreprinderii, o serie de noi maşini. Astfel, secţiile sculărie şi strungărie au fost dotate cu cite două maşini de ascuţit de tipul 150 A, şi... 175 A, cu o maşină universală FP-2 Dekell şi un strung revolver S­R V-40. Prin utilizarea acestor ma­şini de înaltă tehnicitate, cu­ţitele de strung vor putea fi ascuţite cu o mai mare pre­cizie, rectificarea şi lepuirea plăcuţelor dure aşchietoare se vor putea efectua sub toate unghiurile, iar durata operaţi­­ ilor va fi redusă simţitor.­­ “ Imagine din secţia extracţie a Fabricii de ulei „Iunirea" Iaşi, secţie evidenţiată în întrecerea so­cialistă. Motto: „Ştii nu, frumoaso, că ulciorul Din care bei Înfrigurată L-a făurit cîndva olarul Din ţăria unui trup de faţă ?“. (Onmnar Khayyam). Chiar daca, astăzi, nici meşterii olari nu se mai a­­dapă la izvoarele acestei credinţe, legenda prefacerii trupului de faţă un ulcior îşi mai păstrează farmecul, degajind încă un uşor par­fum romantic şi conferind olăritului un loc aparte in sfera celorlalte meşteşuguri­­artă, îndeletnicire com­plexă, care presupune din partea celui ce-o practică nu numai îndeminare şi ta­lent, ci şi temeinice cunoş­tinţe de tehnică in domenii variate, olăritul s-a născut în cele mai străvechi tim­puri şi s-a dezvoltat şi per­fecţionat mereu, devenind pentru perioadele îndepăr­tate un fel de carte de is­torie, iar pentru vremurile contemporane un meşteşug ridicat pe culmile superi­oare ale artei. Obiectele ieşite de pe mina olarilor români au trecut de mult granițele patriei, ducind cu ele Încă o dovadă că în preajma Carpaţilor trăieşte şi munceşte un popor harnic şi talentat. Şi cînd priveşti obiectele zvelte şi elegante, ca nişte fiinţe vii aproape, nu poţi să nu te gîndeşti că prefacerea trupului de fată in ulcior, chiar dacă nu-i o credinţă, e in orice caz o legendă frumoasă, născută cine ştie cind din imaginaţia vreunui olar în­drăgostit. Mărturisim că, vizitind nu de mult atelierul lui Gheor­ghe ,3. Zbera, an cunoscut olar din comuna Tansa, raio­nul Negreşti, am avut im­presia că pătrundem direct in lumea învăluită în abu­rul legendei. Domnea acolo o linişte solemnă şi calmă şi o pace tainică. Doar ţă­cănitul sacadat al roţii ola­rului puncta tăcerea, măsu­­rind-o cum măsoară acele ceasornicului curgerea tim­pului. Aplecat deasupra lu­tului, meşterul avea mişcări elegante şi uşoare, prelungi şi atente, ca intr-un ritual, in acea at­mosferă de vrajă, se năştea parcă o lume. A­­sistam la metamorfoza lu­tului , la prefacerea lui in obiecte zvelte, amintind de trupul de fată din a cărui ţărină a fost frămintată hu­ma. Aţi văzut vreo­dată cum lucrează olarii ? Atunci cînd stau aplecaţi asupra lutului şi roţii, olarii devin poeţi. Eşti tentat să te priveşti mai curind frunţile îngîndurate, decit miinile agere şi du­ioase, mîngiind lutul cu ges­tul cu care îndrăgostitul îşi dezmiardă iubita. Frunţile lor ascund, atunci, nişte clo­cote interioare, a căror ră­bufnire se materializează în frămintarea îndelungă şi migăloasă a humei, pînă ce aceasta capătă forma dorită. Frămintarea aceasta are ceva comun cu frămintarea strofei. Vizitind comuna Tansa, baştina mai multor meşteri olari vestiti in regiunea noastră şi in afara graniţe­lor ei, am mers pe firul is­toriei acestui meşteşug et­ici. Moş Gheorghe Zbera, de pildă, a deprins să facă oale şi străchini de la bătrinul său, care la hiadul lui, a invăţat de la un cumnat, pe nume — semnificativ — Gheorghe Olaru. Acesta ştia olăritul de la Vasile Olaru, iar Vasile Olaru de la u­­nul Andrei Olaru şi tot aşa, pînă cine ştie in ce afundă­­turi de vreme. De la a­­ceastă familie a lui Olaru au învăţat şi altele — ale lui Ion şi Vasile Cristian, de exemplu. Alţii, ca Ion Diaconu, au şcolit la moş Gheorghe Zbera, la rindul lor Hind şi ei dascăli întru ale olăritului. Dar meşteşugul olăritului nu se rezumă doar la ta­lentul şi îndemînarea cu care dai formă nouă lutului humos — an pămînt spe- V. FILIP (continuare In pag. a 3-a) Olarii din Tansa

Next