Flacăra Iaşului, februarie 1970 (Anul 26, nr. 7272-7295)

1970-02-14 / nr. 7283

TITU MIORESCU Pentru critica românească din secolul al nouăsprezecelea, Titu Maiorescu reprezintă ceea ce au fost pentru literatură Caragiale, Slavici sau Creangă — o personalitate cu trăsături clasice. Nu ne putem imagina calitatea literaturii de la Convorbiri literare fără s-o raportăm la spiritul selectiv al lui Maiorescu. Cînd se năştea el (la 15 februarie 1840), Kogălniceanu, Negruzzi, Alecsandri, Russo şi alţii marcau începutul curentului istorico-popular de la Dacia literară. Se afirma o literatură cu baze naţionale, iar Russo făcea primii paşi în critică. Titu Maiorescu nu debutează aşadar pe un teren gol, ceea ce îndreptăţea pe G. Ibrăileanu să afirme că spiritul critic în Moldova comportă, intre 1840 şi 1880, două etape : una legată de curentul de la Dacia literară, alta de activitatea în condiţii istorice schimbate a Junimii, în perioada ieşeană. La nouăsprezece ani, viitorul critic îşi trecea la Giessen doctoratul în filozofie cu teza de philosophia Herbarti. Trei ani mai tîrziu, după o scurtă experienţă în magistratură, era director al Colegiului naţional (fosta Academie Mihăileană) din Iaşi, foi vîrstă de numai douăzeci şi trei de ani, e rector al Universităţii ieşene. Din 1867 datează primul său studiu critic : Despre poezia română. După 1869, stabilit la Bucureşti, se împarte între barou, politică (membru al partidului conservator) şi problemele literaturii. Revenit în învăţămentral universitar, din 1884 ca titular al catedrei de logică şi istoria filozofiei, exercită asupra generaţiilor noi o largă influenţă. Activând în critici înaintea lui C. Dobrogeanu-Gherea, Maiorescul avusese avantajul de a se manifesta aproape două decenii fără nici un fel de rezistenţă. Autoritatea lui cîştigă în aceşti ani un prestigiu considerabil. Opoziţia începe cu Dobrogeanu-Gherea, precursor important al criticii cu baze ştiinţifice. în consecinţă, stilului critic expozitiv îi va succeda o altă modalitate de expresie : polemica. în fond, ambii sînt polemişti 4i.Apărători şi lupta de idei atrge acum o intensitate antelor necunoscută. Treptat prezenţa lui Maioriu în critică se restrînge, ca rezultat al rolului său îrn viaţa politică. Trei Volume de Critice (1867-1892) apărute î în 1892 înglobează aproape tot ce lasă notabil în acest domeniu. Alte cinci volume ,includ Discursuri parlamentare. Conducerea Convorbirilor literare o încredinţase din PSMI5 unei noi promoţii de critici. Cîteva rapoarte acadeiiicte de premiere, privind ostere de Octavian Goga, M.Sadoveanu, Brătescu-Voineşti, completează cu elemente de reţinut fizionomia trupului (dispărut la 77 de ani, în iunie 1917). La început, Maiorescu înţelege să procedeze la curăţirea ■terenului, invadat de o vegetaţie dezordonată. Pentru clapa de atunci, cînd se puneau temeliile unei literaturi moderne, metoda era cu totul necesară spre a bara la timp trivialwarea frumosului. Criticul de formaţie idealistă cercetează în spirit hegelian „condiţinea materială“ şi „condiţia de Coast. CIOPRAGA nea ideală" a poeziei. Analizează deci, fondul apoi forma, descopunîndu-le şi stabileşte, potrivit unui tablou de valori, calităţile sau defectele. Comparaţii şi metafore stranii, scoase din încercări poetice curente ca dintr-oinfirmerie a literaturii române”, probează că acţiunea împotriva imposturii era întemeiată. Exagerarea devenită sistem amenința progresul in genere, de aieea criticul respinge .direr"’.“ de la 1872 in cultura rom în numele obiectivității, foile literare ale timpului încurajau .neadevărul" (viciu radical) ,neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr pină în gramatică, neadevăr în formele de manifestare ale spiritului pulftit“ (a, p. 155). Problema era gravă, dar aici intervine fondul conservator al gindiriimaioresciene, refractar ideilor de înnoire. Nerecunoscînd necesitatea prefacerilor rapide, determinate de noile relaţii sociale, în special de ascensiunea burgheziei, Maiorescu ironizează formele noi, considerindu-le în dezacord cu evoluţia lentă. „Tinerii români — afirmă el — se întorceau şi se întorc în patria lor cu hotărîrea de a imita şi a reproduce aparenţele culturii apusene, cu încrederea că în modul cel mai grăbit vor şi realiza îndată literatura, ştiinţa, arta frumoasă şi mai întîi de toate libertatea într-un stat modern" (I, p. 156). Dacă lupta împotriva mediocrităţii şi a ridicolului („ridicolul plebei de sus") îndreptăţea accente de minte, cema despre „forma fără fond“ era principia falsă, forma neputînd fi decît expresia unui conţinut. Chiar dacă între conţinut şi formă erau anumite nepotriviri, timpul trebuia să ducă la acordul dintre ele. Cînd Maiorescu afirmă că : „este mai bine să nu facem o şcoală de loc, decît să facemo şcoală rea ; mai bine să nu facem o pinacotecă de loc, decît să o facem lipsită de artă frumoasă; ...mai bine să nu facem de loc academii (...) decît să le facem toate acestea fără maturitatea ştiinţifică", e clar că reformele din timpul domniei lui Cuza nu-i sunt pe plac. Istoria a demonstrat însă, în ciuda dificultăţilor momentane, raţiunea de a fi a acestor instituţii. Logica criticului acţionează mult mai judicios în problemele limbii, dind o lovitură sigură tendinţelor latinizante, idiotismelor de împrumut, stilului întortocheat, şi „beţiei de cuvinte" Noua direcţie în literatura de după 1872, reprezentată de Alecsandri, Eminescu şi alţii, şi caracterizată „prin simţămînt natural, prin adevăr“, îi inspiră optimism. Curios că poeţilor amintiţi le sunt alăturaţi, deşi cu rezerve, Samson Bodnărescu, Matilda Cugler Pont, Th. Şerbănescu. Cu toate că era momentul pentru analize şi aplicaţii critice, discuţia se menţine la un limbaj diletant : „limbă frumoasă", „stil armonios". Pastelurile lui Alecsandri sînt caracterizate aproape didactic : „însufleţite de o simţire aşa de curată şi de puternică a naturii, scrise intr-o limbă aşa de frumoasă... o podoabă a literaturii române...“. O altă structură sufletească, debutantul Eminescu, „om al timpului modern", e „blazat, în cuget" şi iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste puterile iertate; şi fiind „aşa de puţin format, ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri“. „Primele lui încercări demonstrează, totuşi, că e „un poet în toată puterea cuvîntului". Incontestabile sînt, desigur, meritele lui Maiorescu în critica de selectare a valorilor de nonvalori. Spiritul de sistem nu-l împiedică de a privi lucrurile cu destulă supleţe. Refractar poeziei cu tendinţe sociale, a salutat, cu toate acestea poezia militantă a lui Goga. Trăgînd „o linie de separare între poezie şi celelalte genuri literare", în spiritul esteticii lui Boileau, criticul de la Convorbiri literare întrevede viitorul romanului, ba chiar schiţează teoria unui „roman poporan“. „Subiectul propriu al romanului — zice el — este viaţa specific naţională, şi persoanele principale trebuie să fie tipurile unor clase întregi, mai ales a ţăranului şi a claselor de jos" (III, p. 23). Văzut în perspectivă reală, fără a-i trece sub tăcere îngustimile, ideile eronate sau net reacţionare, Maiorescu a jucat în consolidarea literaturii române moderne un rol de seamă. Contribuţia sa nu poate fi redusă la „criticele" adunate în volume. Imaginea completă cere ca Maiorescu să fie evocat şi în cadrul Convorbirilor literare, unde a dat tonul bunului gust şi al exigenţei artistice. Premieri teatrali la Paşcani Duminică 15 februarie, la ora 29, pe scena Casei de cultură din Paşcani va avea loc premiera comediei „Nuntă la televiziune" de Gr. Gorin şi Arkadii Arkanov, prezentată de Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri" — Iaşi. Regia artistică aparţine lui Victor Tudor Popa de la Teatrul Naţional din Cluj, iar scenografia Margăi Ene. Acest spectacol va fi prezentat şi în alte localităţi ale judeţului nostru. Zilele trecute, la Teatrul National „Vasile Alecsandri", in cadrul Studioului timarului regizor, au avut loc premierele spectacolelor : „Visul" de Stelian Baboi si „Inundaţia" de Teodor Mazilu. In clişee, scenă din piesa „Visul" (sus) şi moment din spectacolul : „Inundaţia". .FLACARA ) ASULUI PAGINA 3. Nicolae TATOMIR Cotnari Telurică-alchimie, solară decantare ! Domoală ca Neculce, lumina-i voevod. Pămîntul, boarea, ploaia smerit cad la picioare In murmurul de-arome și de tării din rod. Dedicație pe o carte Necunoscut prieten întru stele, tuine-ai venit în tinda casei mele. De unde-ai fi, de-aproape, de departe, Casa-i deschisă ca această carte. Haralambie ŢUGUI Perspectivă Acestei Românii cu chip de slavă Eternă, ne-nfucată luminînd Prin glas de bronzuri şi de piatră grav Datori îi sîntem orice pas şi gînd. Acestei Românii cu cer sonor Venind din adîncimi de veacuri multe, in piept cu munţi de doine şi de clor, Datori îi sîntem raza de pe frunte. Acestei Românii pe-a cărei zări Clădim mereu, un viitor fierbinte, Cu împliniri ele visuri şi chemări Datori îi sîntem ceasul muncii sfinte... Stăm dîrzi şi-ncrezători pe sacru-i lui In tumultoasă, nouă primăvară. Şi-i devenim cu toţii-un singur scut Şi-o singură voință temerară... w//////w//////////«w«////////r///z/z//////////////«/w////»w«wz/zz///z////r//«zw//»«z/wzz« Mww////////////////«/////////////////z////////////////////////////////y////z//»//zz///////////z Tinerii şi teatrul Niciodată publicul de teatru nu a fost şi nu poate fi absolut omogen, nici in ce priveşte pregătirea, nici predispoziţiile şi gustul artistic. Tineretul constituie o parte importantă a publicului, şi încă o parte care, in mod firesc, ar trebui să fie mult mai numeroasă în clipa de faţă. Prin urmare, nu izolăm tineretul de restul publicului, nu-l situăm în afara totalităţii spectatorilor, ci îl privim în chip legitim intr-un context dat, însă ţinînd seama de gradul de pregătire intelectuală şi artistică, de preferinţe, gusturi, interese. Discutarea tot mai insistentă a acestei relaţii dintre scenă şi publicul tînăr dovedeşte, de altfel, că pe undeva îşi fac loc anumite dificultăţi, anumite nepotriviri. Care ar fi acestea ? După părerea mea, nu există încă, in toate cazurile, o conjugare fericită între dorinţele spectatorilor tineri şi ceea ce teatrele le oferă. Şi totuşi, nu ar trebui să se uite că tinerii de azi formează contingentele marelui public, educat, de miine, şi că deprinderile formate în copilărie şi adolescenţă constituie temeiul interesului conştient şi rafinat de mai tîrziu pentru arta scenică. Or, pe de o parte, programa şcolară şi obligaţiile extraşcolare lasă prea puţin timp dezvoltării curiozităţii pentru teatru şi oferă prea puţine şi anemice prilejuri în acest scop. Dacă teatrul nu se predă la şcoală, aşa cum se predă muzica sau desenul, ar trebui ca tot aceşti profesori să se ocupe cumva, împreună cu dirigintele, de formarea discernămîntului şi a gustului şi pentru teatru. In definitiv, maiştrii de gimnastică pot fi mai persuasivi — atunci cind e vorba să-i facă mai populari pe aşii balonului rotund sau oval? De ce ? Mai notez că teatrul şcolar nu se bucură în multe licee şi şcoli generale de atenţia cuvenită. In al doilea rînd, nici teatrele nu au în vedere sau nu au cind să aibă în vedere sarcinile ce le revin in chip firesc în asigurarea viitoarelor generaţii de spectatori. Repertoriu! pentru copii a fost şi este în continuare sărac, însă nici secretariatele literare, regizorii, directorii nu sunt prea convinşi de utilitatea lui. Evident, cei care lucrează in teatru s-au plictisit de aceleaşi şi aceleaşi basme cu zmei, domniţe şi Feţi-Frumoşi. Şi totuşi, cit de necesari sînt aceştia. Oare învăţătorul care predă 30 de ani alfabetul renunţă la pietoi şi ac fac numai pentru năduful de a le fi explicat de atîtea ori? Cu puţină atenţie şi tenacitate se pot găsi, însă, oricînd şi texte valoroase pentru asemenea spectacole. iată, la întîmplare, Rodia de aur, feerie de Adrian Maniu şi Al. Teodoreanu, Merele de aur de VI. Tudor, Harap-Alb de G. Vasilescu, nu mai vorbesc de Sînziana şi Pepelea de Alecsandri, Inşirte mărgărite de V. Eftimiu etc. Ştim, montarea lor e costisitoare, dar... utilitatea acestora este de necontestat. Mai departe, pentru elevii mai mari şi studenţi, se impune măcar cite o piesă din autorii clasici prevăzuţi in manualele de literatură. Regizorii, insă, cu rare excepţii, îi consideră pe Moliére sau Racine demodaţi, şi ori nu-i prezintă de loc, ori îi prezintă într-o optică şi adesea în cite o versiune care-i lasă derutaţi pe tinerii spectatori. Pe de altă parte, numeroase piese cu tineri şi despre tineri, unele fals-idilice, altele mizînd pe poante destul de ieftine, mimind un argou la a cărui răspîndire contribuie, dezamăgesc. Am avut şi de acestea destule şi văd că se mai anunţă şi altele. In sfirşit, ajungem la o ultimă categorie, poate cea mai pretenţioasă, aceea a spectacolelor cu caracter de experiment, a spectacolelor laborioase, încîlcite, pe care tinerii fie că nu sunt pregătiţi să le recepteze, fie că nu doresc să depună efort pentru a le afla sensurile. Şi atunci, iată atîtea condiţii de natură să creeze un hiat între spectatorii tineri şi teatre. Noroc că mai există şi pasiuni înnăscute şi familii în care părinţii dispun şi de timp şi de competenţa necesară orientării artistice a copiilor. Dar pasiunile înnăscute şi cultivate din proprie iniţiativă rămin „rara avis". N. BARBU Faza intercomunală a concursului artistic organizat pe plan judeţean La 15 februarie va începe în judeţul nostru faza intercomunală a concursului judeţean a formaţiilor muzicale, coregrafice, al ansamblurilor folclorice şi brigăzilor artistice, organizat de Comitetul judeţean de cultură şi artă, Comitetul judeţean U.T.C., Consiliul judeţean al U.G.S.R., Uniunea judeţeană a cooperativelor meşteşugăreşti. Această etapă se va desfăşura pînă la 12 aprilie şi va lua forma unei ştafete artistice în circuit pe 11 trasee. Cele mai bune echipe vor fi promovate la faza judeţeană care va avea loc la 26 aprilie. Concursul are drept scop permanentizarea activităţii artistice şi ridicarea nivelului ei calitativ. Eugen BarbuPRINCEPELE Proza noastră contemporană cunoaşte în Eugen Barbu un scriitor multilateral. Opera sa cuprinde romane, nuvele, teatru, poezie, memorialistică, scenarii, critică ş.a. Multilateralitatea izvorăşte din câmpul larg de investigaţii. Princepele este o imagine complexa a însuşirilor autorului. Scriitorul situează in epoca fanariotă caractere , care se înfruntă, meditează filozofează, „caută, ştiu, mai vor să sSjj*1'. Sunt preocupate sau slujesc ideea de putere, pentru că puterea ca atare le lipseşte, chiar dacă într-un anumit fel o au, sau mai bine zis o reprezintă. Romanul nu face concurenţă unui anume fapt istoric ; autorul îşi propune o sinteză a epocii fanariote pe care urmăreşte să o exprime sau mai fidel folosindu-se de „fragmente din texte vechi bisericeşti, cronici ale timpului, precum şi documente autentice scepînd de la scrisori particulare şi pînă la acte oficiale" (Avertisment). Princepele străbate un lung şi umilitor drum pînă la scaunul domniei Ţării Româneşti. „Ani întregi urmărise din uliţe noroioase ca un nimeni" alaiul împăratului, mama sa, Evanghelina, nu arai ştia unde şi cui să scrie, cui şi ce să mai dea". Pînă la urmă obţine tronul mult, visat fără să cunoască însă „grijile cele mari ale domniei“. Ţara era săraci, sectiută de boieri şi de străini, capitala lipsită de viaţa necesară. Drumul de la vis la realitate s-a terminat. Princepele, simbolul puterii, are un singur scop, să domnească, dar ajunge la convingerea zădărniciei eforturilor sale. Este mai mult supus decît stăpîn. Soarta sa se hotărăşte la Istanbul. Este singur printre straini, înconjurat de boieri necredincioşi. Se mişcă în mijlocul unui popor care-l respinge. Drama discrepanţei produsă de intersecţia dintre vis şi realitate, detre modul de manifestare ca stăpân şi conştiinţa realului, dintre dorinţa de putere, de consolidare şi şubrezenia ei îl descumpăneşte pe erou care, în căutările lui, este lipsit de orientarea şi energia necesară guvernării, fiind mai mult melancolic. Discuţiile interminabile pe care Princepele le poartă au messer Ottaviano, un alt staffin venit din Orient, „un om fatal", un personaj satanic, „Chiromant şi cabalist", expert în maleficii îl menţine la linia de plutire, creînd echilibrul necesar. Asociaţia Princepe Ottaviano este făcută cu înaltă măiestrie. Princepele, străin ţării pe care o conducea, n-a putut stabili legături cu loan Valahul, simbolul spiritului autohton, care urmărea să-i introducă in realităţile locale, încercînd a-i prezenta poporul, la elementele lui specifice şi sugerîndu-i drumul adevărat de urmat : „Stăpâneşte dar nu asupri, albi milă de cei mai mici, ei se uită la tine, ca la Phaeton... Neamul ăsta are şi el o minte şi mintea lui sîntem noi, cărturarii. Mai ascultă-ne, şi nu te mai lua după slugi blestemate...“ Aceste cuvinte nu i-au fost pe plac. Ioan a fost îndepărtat. Locul lui a fost luat de un străin, un italian corupt, care împinge pe Princepe să fie un tiran rupt nu numai de ţară, ci şi de familie. Ottaviano de fapt dedublează structura Princepelui „Trăiesc ca să te servesc. Şi nu atit pe tine eşt ideea de putere", mărturiseşte messerul. Cuplul Princepe-Ottaviano alcătuieşte cheia de boltă a întregii construcţii pe care o înalţă Eugen Barbu. Dialogul dintre ei nu este altceva decât o lungă discuţie şi prilej de meditaţie asupra ideii de putere. Ce-i drept nu întotdeauna şi convingătoare artistic. Puterea îl subjugă, în numele ei Princepele face acte necugetate, jefuieşte, ucide şi cînd observă că Ottaviano l-a trădat îl sacrifică, dar aceasta a însemnat propriul său sfirşit. Un nou Princepe la drumul Bucureştiului. Tensiunea scade pe moment. „Era o zi dăruită, zi cu soare şi în aerul leneş zburau paseri, vîslind spre locurile lor... Boierii divăniţi şi-au gătit rădvanele şi carîtele pentru agarlîcul noului Princepe, trimiţîndu-le înainte cu cele trebuincioase întru întîmpinarea Domnului". Ceremonialul cunoscut se repetă. Dar cînd se termină strălucitele serbări „se zvoni că pe la bariera Delea Veche intrase în Bucureşti şi un messer de la Orient“. Puterea de sugestie a finalului este zguduitoare. Timpul parcă a stat pe loc, se schimbă personajele şi drama se repetă. Princepele este o carte ce tinde spre erudiţie şi se situează la intersecţia dintre istorie şi filozofie. Epoca fanariotă constituie cadrul pentru meditaţie şi invenţie. Realul şi irealul, elementele istoriei şi imaginaţia formează materialul de construcţie din care a rezultat „O sinteză, un basm şi o operă lirică în acelaşi timp". Fără îndoială cartea are şi multe pagini de pamflet, de aluzii străvezii la adresa unor confraţi de condei ai autorului, pagini care nu sunt la înălţimea celorlalte. Evocarea faptelor se realizează intr-o povestire plină de vibraţii, descrierile fiind somptuoase şi cînd e necesar, zguduitoare. Petrecerile sînt redate in pastă uneori groasă, şocantă. Limba arhaică, amestecată într-un anume fel de autor cu elemente moderne, asigură o originalitate, aş spune, căutată şi potrivită numai acestei cărţi. Cuvintele urmează unele din altele, lăsînd impresia unui izvor bogat ce alimentează un rîu ale cărei ape se varsă în mare. Eugen Barbu este în acest roman prozator, pictor şi poet. Tablourile sale impresionează prin originalitatea culorii şi mişcare. Cităm şi noi fundalul pe care se derulează drama Princepelui — Ciuma. Princepele, în contextul creaţiei lui Eugen Barbu, constituie unul din vîrfurile de reper. Pavel FLOREA RECENZIE Noul Mare în Editura politică a apărut: LUCREŢIU PATRAŞCANU: „Un veac de frămîntări sociale, 1821 — 1907“. In cursul anului 1970 vor mai apărea : Lucreţiu Pătrăşcanu: „Probleme de bază ale României" ; Lucreţiu Pătrăşcanu: „Sub trei dictaturi". Editura tehnică V. LIGA, C. BURDULEA : „Materiale electroizolante". Lucrarea conţine un amplu material informativ privind proprietăţile, caracteristicile şi domeniile de utilizare ale materialelor electroizolante gazoase, lichide şi solide de diferite tipuri. Cartea se adresează proiectanţilor şi tehnologilor din industria electrotehnică, celor care exploatează instalaţii şi echipament electric, "elevilor şi studenţilor electrotehnicieni şi energeticieni. E. BERAL, M. ZAPAN: . Chimie organică". Lucrarea reprezi o privire de ansamblu asupra chimiei organice, cuprinzînd chimia compuşilor organici în contextul problemelor teoretice şi aplicative esenţiale. In lucrare se insistă asupra celor mai importante procese industrale şi se subliniază metodele de preparare care au aplicaţii în ţara noastră. Cartea este ulia cadrelor tehnice din producţie, canătaţilor la examenele de bacalaureat şi de admitere în învăţămîntul superior, cum şi celor care doresc să-şi actualizeze cunoştinţele de chimie organică modernă. G. CHIŢULESCU, TR. CHIŢULESCU: „Şapte monumente celebre ale antichităţii". Lucrarea prezintă cele şapte monumente celebre considerate de antichitate „minuni" şi denumite astfel deoarece aspectul lor arhitectural, realizarea lor constructivă şi valoarea lor artistică depăşiseră tot ce se executase pînă atunci în genul respectiv. Ediţia a IV-a a acestei lucrări va inaugura o nouă serie de lucrări privind „Arhitectura de-a lungul veacurilor" şi în care se vor prezenta oraşele şi monumentele remarcabile din întreaga lume, avînd in vedere evoluţia lor !a*storico-urbanistică și arhitecturală.