Flacăra Iaşului, februarie 1970 (Anul 26, nr. 7272-7295)

1970-02-21 / nr. 7289

Pentru o paletă bogată de realizări artistice la ultima vreme artiştii plastici ieşeni au desfăşurat o bogată activitate, fiind prezenţi la numeroase manifestări din ţară şi de peste hotare cu lucrări remarcabile, apreciate de membrii juriilor, de critica de specialitate şi de marele public — supremul judecător al creaţiei artistice din toate timpurile. O recentă analiză a activităţii pe 1969 în cadrul Filialei ieşene a Uniunii artiştilor plastici din România ne-a prilejuit un scurt interviu cu preşedintele ei, pictorul CORNELIU IONESCU. — Vă rugăm să ai spuneţi care sunt după opinia dv. principalele coordonate ale creaţiei artistice ieşene din ultimul timp şi ce înnoiri aţi remarcat în procesul ei evolutiv, în resorturile ei intime ? — O primă Gonduală care se impune, după părerea mea, este faptul că, după legitime căutări, după o amplă şi laborioasă activitate de investigare artistică pentru continua perfecţionare a măiestriei, a mijloacelor de exprimare, artiştii filialei noastre au reuşit în cea mai mare parte să-şi definească in mod ferm personalitatea creatoare, să-şi contureze cu precizie căile ajungînd la o mai pregnantă diferenţiere a stilurilor, la modalităţi meu variate ce corespund climatului sufletesc, structurii psihice şi spirituale a fiecăruia dintre ei. Desigur în operele noastre noi pornim de la rădăcinile tradiţiei ieşene, dar pătrunzând spiritul acestor forme, ne îndreptăm spre o nouă expresie artistică în consonanţă cu epoca pe care o trăim, cu cerinţele spirituale ale omului zilelor noastre. Datorită acestei orientări putem vorbi de o contribuţie ieşeană originală in cadrul plasticii româneşti actuale, avînd ca trăsături dominante umanismul, sobrietatea şi un lirism cu totul specific. Animaţi de îndemnurile Congresului al X-lea al P.C.R., artiştii noştri au abordat, după cum se ştie, problematica majoră a creaţiei contemporane, arta lor izvorînd din conştiinţa filozofică proprie timpurilor noi şi orînduirii noastre socialiste. — Intr-adevăr Grenieile de specialitate au vorbit mult despre lirismul profund al artiştilor ieşeni, despre poezia discretă ce se degajă din lucrările lor care de obicei prilejuiesc îndelungi meditaţii asupra netmosului, asupra problematicii actuale. Aş adăuga la acestea remarca privind aptitudinile reale ale ieşenilor in arta de Inspiraţie Istorică — Intrebîndu-vă totodată cum se explici totuşi preocuparea mai redusă din ultimul timp pentru stimularea artei decorative şi monumentale ? — Răspunztnd la această problemă aş vrea întii să amintesc că totuşi în cursul anului 1969 a fost executată de către pictorul Nicolae Constantin sfeuşHa lucrare monumentală In mozaic intitulattt I .Bătrânul f* tînărul inşi", lucrare ce împodobeşte sediul Comitetului judeţean »1 tr.T.C. Fără îndoială însă că mai mulţi artişti ar fi putut dedica o parte din eforturile şi timpul lor acestui compartiment, a« atît mai mult eu cit mai sint destui« figuri proeminente ale tr«stului nostru, care mi şi-aM aflat încă Întruchiparea cuvenită în arta monumentală, ca să nu mai vorbim despre faptul că această artă de for public oferă subiecte atît de variate, menite să întruchipeze tendinţele epocii şi să înfăţişeze o adevărată frescă a istoriei poporului nostru. Mi se pare însă că aici nu depinde totul de noi, întrucît înfrumuseţarea noilor clădiri şi în genere a oraşului constituie în definitiv o operă colectivă în care mai mulţi factori sunt chemaţi să acţioneze pe baza unui plan de sinteză cu o viziune multilaterală şi să supună dezbaterii publice concepţiile artiştilor asupra unor monumente, , picturi etc., organizându-se periodic şi concursuri stimulative. In ce ne priveşte ne considerăm încă datori faţă de sectoarele amintite, conştienţi fiind de adevărul că arta respectivă nu are numai un rol pur decorativ sau estetic, ci şi o înaltă funcţie socială, educativă. — Care sunt manifestările cele mai de seamă ce au avut loc anul trecut şi ce ne puteţi spune in legătură cu perspectivele şi planurile de viitor ? — Fără a le menţiona în ordine strict cronologică voi aminti în primul rînd de expoziţia colectivă de la sala Dalles, privitor la care cronicile apărute au fost unanime în a releva progresele înregistrate de arta ieşeană, expoziţia interjudeţeană, precum şi participarea la manifestările republicane din Bucureşti, cum a fost Anuala de grafică, Bienala tineretului şi expoziţia republicană jubiliară „23 August 1969“. Nu este momentul de a insista asupra fiecăreia in parte, dar se poate afirma succint că datorită valorii multora dintre lucrări, şi a problematicii abordate, concluzia este că în cele mai multe cazuri a fost atins un remarcabil nivel de creaţie. Un alt element pozitiv este şi acela că, graţie preocupării filialei noastre, s-au organizat mai multe expoziţii personale şi de grup nu numai în Iaşi,, dar şi în alte localităţi ale ţarii, unii artişti plastici participînd şi la manifestări de peste hotare: Italia, Iugoslavia, Olanda. In ce priveşte planul de perspectivă al Filialei putem anunţa că-şi propune un număr sporit de expoziţii personale şi de grup, deoarece in prezent prin grija organelor locale de partid şi de stat dispunem şi de Galeriile de artă ieşene, in afară de amănuntul că s-au creat condiţii mai bune de muncă, construindu-se încă cinci ateliere la ultimul nivel al studioului de creaţie. Vom continua participarea cu lucrările noastre la manifestările artistice din Capitală, iar în luna mai, deci la o dată destul de apropiată, se va organiza o expoziţie a Filialei U.A.P. Iaşi la Skoplje (Iugoslavia). — Ce noutăţi ne furnizaţi în legătură cu documentarea? — Deoarece astăzi nu se poate concepe artă fără un bogat schimb de informaţii şi valori cu mişcarea artistică de peste hotare, se va urmări ca numărul deplasărilor in străinătate să crească pentru vizitarea celor mai mari muzee ale lumii şi luări de contact cu personalităţi ale artei universale. De asemenea, în scopul unei informări temeinice vor fi organizate conferinţe de specialitate cu concursul unor critici de prestigiu din ţară. Convingerea noastră este că nu numai prin talent, ci şi prin studiu temeinic, vom reuşi să adăugăm mijloace de expresie înnoitoare mesajului epocii contemporane, idealului şi aspiraţiilor poporului nostru. Afirmarea originalităţii şi forţei creatoare a artistului român nu poate fi obţinută în afara realităţilor specifice, în afara dinamicii acestei societăţi căreia ne străduim să-i surprindem pulsul şi dimensiunile fără precedent. In acest context, nu putem concepe o artă neinteligibilă care să nu exprime idei plastice, convingătoare şi să cultive spectaculosul sau grandilocvenţa exterioară în dauna dialogului cu omul de la gînd la gînd, de la suflet la suflet„ Acesta din urmă este ţelul nostru suprem,şi mi vpm precupeţi nimic pentru a-l atinge. Elena PIETRARU Interviul nostru cu pictorul Corneliu lenescu, preşedintele Filialei ieşene a U. A. P. Cartea Mai ninge peste dealuri şi vechile păduri. .. O bogăţie albă începe sâ-şi aştearnă Nobleţea peste arbori cîndva aproape-obscuri Ce-şi regăsesc mrensa în straiele de iarnă, Revăd în rafturi umbra prietenilor mei Care-au trecut prin hime ori n-au lăsat-o încă Magiştii-n acţiune, poete-ntre femei Cu harul povestirii şi viziune- adîncă. Şi mă pătrund de ţeluri visate de strămoşii ce dorm între coperte slăvite de urmaşi Cum viue tricoloru-ntre flamurile roşii Şi versurile-frîuri pe fermecaţi Pegaşi. Florin Mihai PETRESCU Manifestări atractive pentru copii adulţi, să organizeze şi unele activităţi atractive pentru copii. Intre acestea trebuie să menţionăm, că experimental, se pregătesc mai multe jocuri literare. Din suita acestora se va desfăşura zilele acestea jocul intitulat „Pe meleagurile patriei“ ’care va reuni intr-un original concurs două-trei grupe de copii ce frecventează biblioteca. Ei vor porni cu ajutorul dicţionarelor, atlaselor, enciclopediilor, ghidurilor turistice etc. pe cîteva trasee din ţară. Vor cîştiga cei care dovedesc îndemînare în cercetarea numeroaselor materiale de informare existente în bibliotecă. In încheiere cei care au ajuns la capătul călătoriei vor povesti celorlalti ce au „văzut“. Programarea acestor jocuri literare urmăreşte un dublu scop : să-i obişnuiască pe copii cu sursele şi mijloacele de informare din bibliotecă şi să le deschidă calea spre o lectură multilaterală legată de programa şcolară. Salonul literar al Bibliotecii muncipale „Gheorghe Asachi" din Iaşi şi-a propus în planul pe anul 1970 ca, alături de manifestările dedicate cititorilor Brigada artistică de agitaţie de la Fabrica de antibiotice unui spectacol. U.I L- 5, în timpul Foto: AURIAN Cinemeridiane » .KESSAT AL CINEMA EL MASRI“ este un film de lung metraj despre istoria cinematografiei egiptene, începind de la proiectarea primei pelicule, la Alexandria, pînă la cinematograful modern. * „FRAŢII MARX" vor face obiectul unei comedii muzicale intitulate „Băieţii lui Minnie", a cărei premieră va avea loc la 7 martie la un teatru de pe Broadway. Actriţa Shelley Winters va deţine rolul lui Minnie, mama „băieţilor". * REGIZORUL Camillo Bazzoni a început la Roma turnarea unui film despre activitatea Mafiei. Filmul „Ziua lămîilor negri" va avea ca protagonistă pe actriţa italiană Florinda Bolcan. Este povestea unei tinere fete care trăieşte „într-o societate unde domneşte legea tăcerii". * REGIZORUL Billy Wilder,, deţinătorul a patru ore„ r-« ■" »,Timu Oscar, turnează, în prezent, filmul „Viaţa personală a lui Sherlok Holmes" după un scenariu alcătuit de el. Nici unul din cele 126 de filme cu Sherlok Holmes nu s-a ocupat de viața personală a celebrului personaj al lui Conan Doyle, celebrul detectiv fiind prezent pe ecran doar în această calitate. Noul film, a cărui montare costă 7 milioane dolari, întâmpină o serioasă opoziţie din partea lui Adrian Conan Doyle — fiul scriitorului — care nu admite unele episoade ce l-ar putea „compromite" pe celebrul detectiv. DAN HATMANU „Scriitorul Andi Andrieş”,din Expoziţia ieşenilor Dan Hatmanu, Petre Hârtopeanu şi Ion Petrovici, deschisă la Galeriile de artă). Şi ramul, rîul... Şi ramul greu de muguri presimte primăvara Şi trece-n singeriul imensu-i dor de mare. O clipă-n veşnicie redevenit copil Mă joc cu mine însumi lingă soare. Număr pe cer cocorii şi tot nu ştiu cîţi sînt, Ei vin din lumea largă. . . Şi ce e lumea oare ? Mai cred că o furnică priveşte-n ochii mei, Că ziua n-are noapte și spini nu-s pe cărare. Mai cred.. . închipuire de copil Ce vrea să prindă umbra prin casă călătoare. In muguri ramul leagă un cîntec de demult, Se-ndepărtează unul, de munte, de izvoare... Aurel BUTNARU .FLACARA IAŞULUI PAGINA 3# UN ARTISTCETAŢEAN Ca om şi artist, Gr. Alexandrescu se înfăţişează, la 160 de ani de la naştere, cu meritele certe ale unui deschizător de drumuri şi ale unui înzestrat şi îndrăzneţ creator în multe domenii ale literaturii noastre. Spiritual, poetul este un „părtaş” al generaţiei de la 1848. Deşi mai tînăr decit alţi patruzecioptişti — se naşte la 22 februarie 1810 — el a crescut în cultul nobilelor şi generoaselor idei, care au însufleţit poporul român într-una din cele mai frămîntate epoci ale istoriei sale. In preajma lui Eliade Rădulescu, Ion Ghica, N. Bălcescu şi, la exemplul lor, el se hotărăşte, devreme, să slujească, prin scris şi faptă, cauza ţării sale. O solidă pregătire intelectuală, dobîndită la şcolile timpului şi o vastă cultura, cîştigată prin lecturi personale îl ajută în această patriotică hotărîre. Spirit ispitit de gîndirea şi arta timpului, Gr. Alexandrescu citeşte cu neistovită pasiune pe filozofii, istoricii şi scriitorii antichităţii greceşti, pe reprezentanţii clasicismului francez, pe iluminişti şi romantici. In larga-i orientare literară se adună puternice elemmmente de clasicism, de preromantism şi bogate adeziuni la poezia romantică, selectate şi asimilate toate în acord cu propria-i structură sufletească şi cu nevoile literaturii române. Scurta-i carieră militară, îmbrăţişată cu entuziasmul tinereţii şi detenţiunea suferită în urma eşecului mişcării revoluţionare, organizate în 1840, de Dimitrie Filipescu, împotriva regimului regulamentar, sunt concretizarea timpurie, dar conştientă şi statornică, a actului său de opţiune şi angajare. Convingerile sale democratice nu l-au ţinut departe nici de revoluţia munteană din 1848. Redactor al ziarului revoluţionar „Poporul suveran", Gr. Alexandrescu scrie, în coloanele acestuia, versuri şi articole politice, care mărturisesc un sincer patriotism şi o largă înţelegere a semnificaţiilor adinei ale luptei naţionale şi sociale. Cauza unirii o slujeşte cu aceeaşi fervoare. O lungă carieră funcţionărească (director al Arhivelor statului, director al Eforieispitalelor, membru in Comisia centrală de la Focşani) şi o boală grea, care avea să-şi lase urmele asupra posibilităţilor şi creaţiei sale, nu l-au îndepărtat de problemele epocii şi de preferatele-i preocupări literare. Pînă la capătul vieţii (26 noiembrie 1885), a crezut in triumful cauzei poporului său şi a luptat pentru îmbunătăţirea destinelor culturii acestuia, întinsa şi variata operă a lui Gr. Alexandrescu poartă amprenta gîndirii sale militante şi a concepţiei sale artistice înaintate. A scris fabule, epistole, satire, poezii erotice, patriotice, meditaţii, iar în proză un Memorial de călătorie, preocupat mereu nu doar de sporirea operelor, ci şi de perfecţionarea lor. Inzestrîndu-le cu un sens utilitar şi etic, poetul a ţinut, luptînd cu toate neajunsurile începutului, să nu le lipsească de o realizare artistică superioară, adică de puterea lor de audienţă, de comunicare. Opera sa, aflată într-un necurmat proces de evoluţie, este a unui scriitor care s-a căutat mereu pe sine şi a ajuns să se descopere, precizindu-şi originalitatea şi perfecţionîndu-şi mijloacele de expresie. Cele cinci ediţii ale versurilor sale, apărute în timpul vieţii, sub supravegherea sa, de la cea dinţii, din 1832, pina la cea din urmă, din 1863, sunt exemplul unei hărnicii literare şi al unei conştiinţe artistice pilduitoare. Debutează cu elegii şi meditaţii, unele din ele prelucrări sau traduceri libere după Lamartine şi Byron, altele creaţii originale. Asupra propriei sale simţiri, Gr. Alexandrescu nu s-a concentrat, însă, multă vreme. Caracterul de gravitate pe care l-a imprimat, chiar de la început, poeziei sale, n-a tolerat stăruinţa în temele intimiste, închiderea în cochilia propriului eu î s-a părut, curînd, o stare vinovată. Convins de funcţia socială a artei, poetul se deschide spre umanitate şi dă expresie din 160 de ani de la naşterea lui * Gr. Alexandrescu cele mai reprezentative creaţii ale sale, sentimentelor colectivităţii. O călătorie făcută împreună cu Ion Ghica la mănăstirile de pe valea Oltului îl aşează în faţă cu trecutul şi gloria vremurilor de odinioară: Umbra lui Mircea la Cozia, Răsăritul lunii la Tismana, Mormintele la Drăgăşani. Trecutul la mănăstirea Dealului sunt o demonstraţie strălucită a potentelor artistice ale unei poezii deschise tumultului vieţii sociale. La acestea, se cuvine a fi adăugată poezia Anul 1840, o patetică meditaţie dialectică, impresionantă prin tensiunea interioară, gravă, a sentimentelor unui poet care, cu o conştiinţă civică şi artistică trează, pune şi rezolvă, din unghi contemporan, probleme majore ale contemporaneităţii. Evident este unghiul contemporan şi în poezia sa satirică. Dominant romantică, opera lui Gr. Alexandrescu nu a rămas străină de clasicism. Atitudinea lui clasică e condiţionată de propria lui structură organică — aceea a unui spirit lucid şi analist de cerinţele vremii, care stimulau un anumit limbaj satiric. Răspunzînd chemării veacului sau, care-i solicita propria observaţie de moravuri şi comentariul ironic, poetul a urmat, în acelaşi timp, calea indicată de inteligenţa lui echilibrată şi mobilă, scriind fabule, satire şi epistole, toate excelente descrieri de moravuri făcute cu mijloace de comediograf. Privită în ansamblul ei, opera lui Gr. Alexandrescu este, prin căutările şi reuşitele ei, aceea a unui poet modern de anvergură. Cutezanţa de a supune un domeniu mai vast al motivelor rigorilor creaţiei, hotărîrea de a prelucra limba, de a lărgi sfera vocabularului poetic, de a imprima versului, mai cursiv şi melodios, un ritm nou, sînt însuşiri care luminează profilul unui artist cetăţean de un talent netăgăduit superior. Perspectiva contemporană este îndreptăţită să se întoarcă spre el cu interes şi recunoştinţă. Maria PLATON VISUL de Stelian Baboi După Mircea Radu Iacoban, iată un al doilea prozator ieşean care debutează ca dramaturg pe scena Teatrului Naţional, Stelian Baboi. Piesa sa, „Visul", a fost recent reprezentată în premieră la Studioul tânărului regizor, în cadrul programului ce-i desfăşoară aici studenţii clasei de regie a profesorului Ion Olteanu. Faptul că unii prozatori trec la dramaturgie nu se explică prin eventuale insuccese în genul lor „de bază“, ci prin continua fascinaţie pe care o exercită scena asupra oamenilor de condei, prin posibilitatea pe care aceasta Ie-o oferă de a se verifica în contact direct cu spectatorii. Armai fi şi alte explicaţii, între care spectaculozitatea succesului sau a căderii, gradul mai inart de experimentalitate la care se desfăşoară azi activitatea teatrală şi, într-o măsură — de ce n-am recunoaşte-o — uşoara derută a dramaturgiei, aliată într-un punct de unde trebuie să se întrebe care e drumul cel mai bun. Debutul scenic al lui Baboi ne-a arătat, în primul rînd, un dramaturg care nu e deloc dispus să-şi trădeze genul originar, de aici — epicitatea pronunţată a piesei sale, ocolirea voită a rigorilor teatrale, construcţia liberă a dramei. Mi-aş aminti — nu numaidecit pentru comparaţie — că şi D. R. Popescu a făcut cam la fel în „Vara imposibilei iubiri", prima sa piesă; scrisese un poem, nu o piesă de teatru. Dar după ce s-a convins — prin experienţa proprie — ce înseamnă de fapt teatrul, ce rigori impune scena, a devenit un dramaturg de cea mai bună condiţie. Mă grăbesc însă să notez — spre a atrage atenţia celor care aşteaptă capodopere de la debutanţi — că D.R.P. a devenit dramaturg abia după a patra piesă jucată. Trecînd la Stelian Baboi, aş zice , să fie jucat pînă la a patra piesă şi abia atunci să-l eglinbăm cu severitatea şi distanţa cu care unii s-au grăbit să-l judece acum. „Visul" este, cum nota un critic, drama discrepanţei dintre ideal şi real, a efemerului şi a aparenţei, drama gloriei zgomotoase şi a înfrîngerii insesizabile. Undeva în sîmburele ei principal se află un motiv obișnuit, uzitat adesea în literatură: femeia nefericită din cauza nerealizării adevăratei iubiri; pierdută, adevărata iubire e înlocuită cu o căsnicie silită, egală cu o colivie pentru o pasăre de pădure. Rămîne, însă, mereu, visul, singura posibilitate de evadare din această îngrăditură tragică. Numai acolo e posibilă întîlnirea cu „omul cu floare albastră", acela care cheamă spre puritate și adevăr. Dincoace e gloria găunoasă, emfaza și orgoliul aproape monstruos. Dramatica trecere de la o zonă la cealaltă este punctul de sprijin al piesei şi subtilitatea gradării ei — deşi menţinută într-o ceaţă prea densă — dovedeşte capacitatea dramaturgului de a pătrunde în adâncimea fiinţei umane, de a-i descifra ascunzişurile neştiute de nimeni. Ceaţa de care spunem vine nu din lipsa de experienţă teatrală a lui Baboi, ci din un anume fel al lui de a sonda în zone necunoscute şi de a se exprima nu într-un limbaj cotidian, ci în unul de esenţă filozofică, transfigurat şi metaforic. Mi se va reproşa că spectacolul de teatru nu e doar pentru filozofi ci şi pentru oameni simpli, iar dramaturgul trebuie să ţină seama şi de aceştia. Este adevărat şi am convingerea că scriitorul va ajunge — e un drum firesc — la limpezirea gîndului, la claritatea frazei, fără a-i diminua substanţa filozofică. Iată de ce aştept cu interes a doua şi a treia piesă a lui Baboi, pentru ca la a patra să-i pretindă, ca lui D.R.P. — recunoaşterea naţională. Deocamdată „Visul" s-a bucurat de o primire destul de rece la Teatrul Naţional. E un paradox care se repetă la fiecare debut ieşean pe această scenă. Răceala s-a văzut în alcătuirea unei distribuţii nepotrivite în linele puncte cheie. De pildă, oricît am preţui-o pe Antoaneta Glodeana, şi oricît i-am aprecia lăudabila strădanie şi munca evident sinceră, cu totală dăruire pentru acest rol, Amara, personajul principal al piesei nu s-a bucurat de o întruchipare scenică cel puţin egală cu expresia ei literară, ca să nu mai vorbim de datele de subtext ale personajului. Antoaneta Glodeanu a avut momente bune — mai ales cele în care îşi rememorează tinereţea — dar condiţia generală a personajului, dualitatea stării lui, plutirea între vis şi realitate, cu treceri dramatice de la o stare la alta, au rămas date nerealizate, egale, nediferenţiate şi neaprofundate. In rolul lui Mirean, Virgiliu Coslin cade aproximativ în aceeaşi greşeală , a parcurgerii partiturii la suprafaţă. El se agită mult, forţează vocea, se crispează, dar personajul lui refuză să se închege din aceste eforturi. Nici vorbă de un Mirean actor în culmea gloriei, nici vorbă de destrămarea lentă pînă la condiţia lui adevărată. Sigur că interpretul străbate acest drum, dar o face într-un gest prelung, nu într-o profundă trăire. O foarte frumoasă şi perfect adecvată compoziţie realizează Costel Popa (Tînărul, Actorul). Mai ales în cea de a doua ipostază, el izbuteşte o autentică transiigri - ace-. îndu-şi toate mijioniceie (voce, gest, privire) condiţiei de incertitudine mentală a personajului. Saul Taişler îşi slujeşte partitura cu profesionalilate, reuşind mai ales în postura Machiorului unde volubilitatea-i specifică şi-a găsit un fertil teren de manifestare. In sfîrşit, Valea Marinescu schiţează cu fineţe şi pondere figura discretă a lui Domi, reuşind să dea personajului nu numai aparenţa unei femei în casă cuminte, de treabă, oportună, ci şi o substanţialitate abia ghicită de tezoneur, de comentator discret al celor ce se petrec în jur. Este a doua oară pe scena studioului cînd Valea Marinescu izbuteşte o asemenea creaţie — redusă ca partitură, dar minuţios lucrată. (Prima dată fusese în „Pelicanul" lui Strindberg). Teodor Ionescu (Omul în alb) are o contribuţie meritorie prin mişcări de o plasticitate aleasă. . . Dacă nu s-a bucurat de o distribuţie în întregime adecvată, Baboi a avut, în schimb, şansa întîlnirii cu un regizor inteligent, care i-a înţeles piesa şi i-a dat o expresiescenică limpede, aerisită, fără căutări şi alambicări specifice unor regizori — studenţi. Spectacolul lui Cătălin Naum are o luminozitate şi o simplitate a mişcării care contribuie foarte mult la clarificarea şi la prelungirea dincolo de rampă a unora din ideile mai greu penetrabile ale textului. Regizorul are siguranţa gestului scenic, are gustul simplităţii şi, mai ales, are „ureche“ pentru idei. Nu ştiu dacă nu cumva dintre studenţii, care s-au manifestat pînă acum pe scena studioului, Cătălin Naum este cel mai plin de har. George Doroşenco a creat un, decor în linii drepte şi el de mare simplitate, ca şi gestul regizoral şi îmbrăcat în pînză, fără nici un alt adaos. Trei panouri sunt purtate prin scenă în funcţie de jocul actorilor şi regizorul le-a găsit o mişcare sugestivă şi funcţională. Costumaţia albă se înscrie armonios în acest decor. Doar adaosurile colorate din scenă jucată (teatru în teatru) ni s-au părut străine de tonul general Ştefan OPREA Studioul tînărului regizor