Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1921-1922 (Anul 7, nr. 1-47)

1922-06-02 / nr. 22

VII/22 FLACARA 353 în ele delictul de ultragiu la morala publică, anume cele pe cari le-am însemnat în exemplarul act alăturat: «Abel et Caïn», p. 219, 220. «Litanies de Satan», 223 etc. «Le vin de l’assassin», 233 etc. «Les femmes damnées», 191 etc. «Les métamorphoses du vampire», 206, 207. Vă rog.. . etc. Urmează apoi comicăria gravă a procesului și condamnarea stu­pidă la 300 franci amendă. Pentru punga lui Baudelaire era enorm. Mai multe intervenții pe cari le încearcă nu reușesc. Atunci Charles Baudelaire scrie împără­tesei Eugenia. Iată documentul inedit pe care îl dă «Revue d’Histoire littéraire»: 6 Noemvrie 1857. Doamnă, Trebue toată prodigioasa presumție a unui poet ca să îndrăsnească să ocupe atențiunea Majestății Voastre cu un caz atât de neînsemnat ca al meu. Am avut nenorocirea să fiu condamnat pentru o culegere de poezii intitulată: «les Fleurs du Alai» oribila sinceritate a titlului ne­reușind să mă proteguiască îndestul. Crezusem că fac o frumoasă și mare operă, mai ales o operă limpede; ea a fost judecată destul de ob­scură pentru ca să fiu condamnat să refac cartea și să taiu câteva bu­căți («șase» din «o sută»). Trebue să spun că am fost tratat de către jus­tiție cu o admirabilă curtoazie și că înșiși termenii judecății implică recunoașterea înaltelor și curatelor mele intențiuni. Dar amenda, mă­rită de cheltueli ininteligibile pentru mine, întrec putințele sărăciei pro­verbiale a poeților și încurajat de atâtea dovezi de stimă pe care mi le-au arătat prieteni atât de sus puși și în acelaș timp convins că inima îm­părătesei e deschisă milei față de toate tribulațiile, cele spirituale ca și cele materiale, am conceput proiectul, după o nehotărîre și o timi­ditate de zece zile, de a solicită grațioasa bunătate a Majestății Voastre și de a o rugă să intervină pentru mine pe lângă d-l Ministru al Jus­tiției. Binevoiți Doamnă, a primi omagiul sentimentelor de adânc res­pect, etc. Charles Baudelaire. După nenumărate rapoarte, referate și paraferate, constatându-se chiar că: «numitul Baudelaire prezintă referințe favorabile» (! ) adică nu e nici tâlhar nici pungaș de buzunare, autoritățile sfârșesc prin a reduce pedeapsa la 50 franci. V. R. S. * •¥■­Р «NUOVA ANTOLOGIA» (April 1922). E o revistă căreia cei cincizeci și șapte de ani de existență, îi dau o respectabilă autoritate. Atmosfera pe care o dă ca publicație bi­lunară de litere, științe și arte rămâne ceea ce se chiamă «mijlocie» are ceva de profesor de institut particular «cu idei mai moderne» și deci cu ochelari nu prea albaștri. Așa cum apare acum inspiră oarecare simpatie, suficientă stimabilitate și o satisfăcătoare utili­tate pentru cei ce încercăm să urmărim mișcarea intelectuală a străi­nătății. E un nu prea bogat dar cinstit magazin în care monografii istorico-politice semnate de senatori ori deputați cu variată vervă de intelectualitate, se întâlnesc cu literatura care se menține a Graziei Deledda cunoscută oarecum și la noi prin unele traduceri, ori cu aceea a Matildei Serao care se menține mai puțin ; articole de spe­cialitate universitară care se învecinează cu versurile lui Giulio Sal­­vadori și așa mai încolo. Cronici de directivă ori cel puțin de justă descripție care să fie în pasul timpului din punct de vedere literar și artistic, nu închid paginile revistei, iară cele informative nu sunt destul de serioase și mai ales suficiente ca orientare. De aceea vom încercă să urmărim în această rubrică, nu mersul global al publicației ci anume lucruri care ne vor părea din punctul nostru de vedere interesante. In numărul acesta, cu prilejul morții scriitorului, F. P. Muse dă câteva pagini despre Giovanni Verga. Verga a fost unul din marii și productivii scriitori ai Italiei mo­derne care deși ori tocmai fiindcă a reprezentat o întreagă și o anume concepție de artă, n’a avut fericirea de a gustă triumful, trecând în domeniul de mondialitate al unor Gabrielle d’Annunzio ori Giovanni Papini. A fost unul din cei mai senini, mai liniștiți, dar hotărît până la a fi dârz predicator al absolutei obiectivități în literatură. «Vita dei Campi», «Novelle rusticane», «­­ Malvoglia», «Maestro don Gesualdo» «Dai tuo al mio» iată un bun număr de volume în care această convin­gere de principiu literar se aplică precis, fără șovăire. Sunt pagini sobre de literatură din care orice «literatură» e exclusă. Scriitorul se dă la o parte ca cetitorul să rămâie față în față cu personagiile, cu vieața autentică pe care o reprezintă volumul. De aci, verbiajul literar e izgonit, stilul e simplu ca cinstea, fără imagini, fără agilități de expresie, fără scăpărări de vocabular, originalitatea îi e interzisă. S’ar putea face, în privința acestei concretizări de convingere lite­rară o apropiere între d-l Liviu Rebreanu și Verga. Plecând de la nuvele, Verga se desvoltă, se întregește în roman care pentru el e «cea mai întreagă și cea mai umană dintre operele de artă». Această sobrietate absolută literară, era firesc să fie învinsă în opinia publică de verbul fulgerător, sensualismul magic și sugesti­vul vocabular al d­am­unzianismului bunăoară, care a străbătut cu vâlvă hotarele Italiei în timp ce Verga a trecut în cunoașterea pieții intelectuale străine doar poate prin muzica lui Pietro Mascagni care a sonorizat în caractere armonice una din lucrările atât de firesc cinstitului scriitor: «Cavaleria Rusticană». V. R. S. «LA NOUVELLE REVUE FRANÇAISE». 1 Mai. Revista se des­chide cu o poemă de Paul Valéry, considerat astăzi cel mai bun poet actual al Franței. Generațiile de tineri care scriu un vers amorf — care nu mai e vers —­ s’au grăbit totuși să-l accepte prinț, pe parna­sianul Paul Valéry. Ce e mai ciudat, e că Paul Valéry s-a născut în 1871 și e deci din generația lui Bataille, și Francis Jammes, cari nu mai sunt astăzi poeți actuali. Paul Valéry, după câțiva ani de pu­blicație, a dispărut brusc, din litere. Abia de câțiva ani și-a părăsit ocupațiile filozofice și s’a întors la originea poeziei lui — la Mallarmé. Acum, Paul Valéry ne explică, de fapt întoarcerea lui la sine — nu se numește poemul «Narcis»? J’aime. .. J’aimes El qui donc peut aimer autre chose que soi-même? Câteva scrisori ale lui Tolstoi, o scrisoare a surorii lui Tolstoi și una a unui țăran Michel Novicov, sunt publicate de Charles Salomon și vădesc un deosebit interes. Ele deslușesc chestiunea rămasă în penumbra adevărului: din ce pricină, spre sfârșitul zilelor lui, Tolstoi a fugit de la Iasnaia­ Poliana. Ani întregi s’a vorbit de fuga lui Tolstoi, ca de o fugă mistică, ca de o concluzie ciudată dar consecventă cu vieața lui de apostolat. Scrisorile publicate, dovedesc cu prisos că fuga lui Tolstoi — la bătrânețe— era un simplu act normal de auto­apărare, iscat de împrejurări familiare penibile. Extrase din jurnalul lui Tolstoi stau de față, martore de exasperare de nervi, pe care Sofia Andreievna, soția lui, știa, fără voia ei, să i-o provoace, închis în propria lui casă, ca într’o celulă, urmărit, spionat, reținut veșnic din prea multă bolnavă dragoste — Tolstoi pregătește plecarea, înainte de a pleca de-acasă, el scrie lui Novicov să-i găsească — dacă se poate — o colibă în satul lui. Novicov îi răspunde și-l sfătuește să rămâie. Tolstoi fuge de-acasă. Moartea l-a găsit pe drum. * * « THE NEW WORLD (No. 2) cuprinde: The Appeal For an Inter­national University al lui Rabindranath Tagore. Gânditorul adânc și poetul indian a cărui operă a avut atâta răsunet în Occident e u­n convins umanitarist care înțelege să-și concretizeze generoasele sentimente de amplă iubire de la om la om. De aceea călătoria lui în Europa despre care a vorbit toată presa mondială nu a fost decât un drum de harnică propagandă aproape un șir de predici în favoarea înfrățirii culturale și mai ales în folosul unui curent de pură spiri­tualitate în epoca aceasta de teroare politică mai rea poate decât sălbăticia baionetei și a tunului de atmosferă nimicitoare a tot ce e mai bun, ce a mai rămas bun în om. Apelul acesta pentru o Universitate Internațională e un adevărat imn vibrant și cald și un serios început de realizare practică a ideii de înfrățire spirituală a Orientului cu Occidentul. Rabindranath Tagore spune că legătura Orientului cu Occidentul (în ciuda tuturor bi­rourilor de Export și Import) e de fapt cu totul necompletă, fiindcă ea s’a făcut foarte, foarte departe de ceea ce se cheamă dezinteresare. Orientul n’a fost în realitate, până acum, decât un câmp de exploatare, pentru Occident. De aceea răsăritul e un adevărat depozitar al unor forțe explozive de antipatie, acumulate de ani și ani, în el. Starea aceasta poate și trebue să înceteze. începuturile sunt pline de nădejde, spune Tagore. E timpul ca toată lumea să înțeleagă situația, să acorde creditul pe care îl merită, forței morale. Tagore concepe înfrățirea aceasta culturală, spirituală în general, într’un stil grandios. Așa cum înlănțuirea indivizilor sub un concept alcătuiește un Stat, tot așa popoarele vor fi indivizii cari puși sub sceptrul amplu al culturii vor da un imens și înălțător Stat cultural. Diferențiarele etnice, de mentalitate, temperament intelectual, etc. nu vor dăuna întru nimic, întrucât: «the perfection of unity is not in uniformity but in harmony» (perfecția unită nu e în uniformitate ci în armonie). Tagore, invită în numele culturii semitice, ariene, mongole și a celorlalte din familia Orientului să ia parte efectivă la alcătuirea unei mari Universități internaționale în care popoarele își vor studia reciproc istoria, artele plastice, literatura, muzica, într’un cuvânt tot ceeace constitue cultură. Nucleul acestui viitor templu spiritual al lumii răsăritene și apusene, amplificarea lui a venit să o predice el, spune Tagore, e în ființă în India,

Next