Flacăra, iulie-septembrie 1979 (Anul 28, nr. 27-39)

1979-07-12 / nr. 28

GALERIA PERSONALITĂȚILOR MUNCII „Oltextil" — un nume şi un renume Oraşul îşi anunţă evenimentul. Peste tot, pe panouri, pe afişe, pe fişii albe din pînză, suspendate între stîlpii străzilor, puteai citi anunţurile mari : „Oltextil — 18Î9 — 19,9" ; altele Îndrumau spre Casa de cul­tură, unde se putea viziona expoziţia jubiliară reali­zată de gospodarii întreprinderii textile „01tul“-Sfîntu Gheorghe. Aşadar, ne anunţă oraşul, „01textil“-ul este o în­treprindere centenară. Se serbează, deci, o sută de ani de industrie textilă la Sfîntu Gheorghe, evocin­­du-se, cu această ocazie, in marea sală a expoziţiei, condiţiile grele de muncă şi de viaţă ale muncitorilor înainte de eliberare, eroicele lupte revoluţionare des­făşurate de comuniştii de aici în anii grei ai asupririi capitaliste. Este de faţă la deschidere şi pensionarul Béla Kelemen, pe atunci tînăr muncitor ales în comi­tetul de grevă, în mai 1929. La 30 de ani de la întemeierea ei ca întreprindere liberă, aflăm din exponatele aceleiaşi expoziţii — ra­portul lor muncitoresc arăta, in limbajul cifrelor, astfel : o creştere a producţiei industriale de 23 de ori, a producţiei de fire de 6 ori, a celei de ţesături de 7 ori, a productivităţii muncii de 11 ori, a fondurilor fixe de 3,5 ori ; numărul războaielor s-a triplat, iar al fuselor a crescut de la 6 000 la peste 38 000 fuse­­ringuri şi 6 400 fuse de răsucit. (în anul naţionalizării, nici nu se auzise despre războaiele automate, azi ele deţinînd peste 90 la sută din parcul unităţii.­ Să mai adăugăm că azi peste 50 la sută din producţie e desti-­­ nată exportului, materialele impermeabile, feţele de masă, garniturile de pat, damascurile, poplinurile ş.a, bucurindu-se de o unanimă apreciere în aproape 30 de ţări ale lumii. Cum au ajuns la „marele salt“ ? „Mai intîi — ne spune directorul unităţii, Hegyi Zoltăn, aflat în aceas­tă funcţie de 28 de ani — dărimînd şi construind. De la naţionalizare încoace, jumătate de miliard a intrat în dezvoltările şi modernizările noastre — cea mai mare parte, în ultimii 10—12 ani. Nimic n-a mai rămas din vechile hale şi ateliere ale fostei fabrici de ţesut, totul e nou, şi ţesătoria, şi turnătoria, şi finisajul, şi filatura, şi tehnica, şi oamenii...“ Şi, ne atrăgea aten­ţia, în chip deosebit, acest director veteran al jude­ţului, asupra oamenilor întreprinderii, a creşterii lor odată cu fabrica. „Trecusem — ne spune — odată cu planificarea economiei naţionale, de la producţia de mică serie, la cea pe scară industrială“. Inginerul Ioan Ferencz — azi şeful serviciului plan­­dezvoltare — venise în fabrică prin ’55, ca simplu ţe­sător. După 3 ani, este trimis de întreprindere să facă Facultatea de industrie uşoară la Iaşi. Revine apoi la ai lui, împărtăşindu-le din ştiinţa ingineriei , înce­­pînd prin a le face munca mai uşoară : mecanizări, îmbunătăţiri ale proceselor tehnologice etc. Şi Sutö Ibolya — in prezent şef de­ birou O.P.M. — a pornit de la ţesătoare. „în 1960, cînd au intrat în fa­brică cele dinţii războaie automate, am fost prima care m-am urcat pe ele. In tot acest timp, am urmat li­­ceul la seral apoi am intrat la zi la facultate, tot la Iaşi şi, din nou, acasă...“ Acum, are ca sarcină per­manentă, împreună cu un întreg colectiv — să caute noi soluţii de creştere a productivităţii muncii — de doi ani întreprinderii i s-a decernat titlul de „între­prindere model“, iar ei, ambiţioşii, nu vor cu nici un chip să-l scape din mină. Petru Buda, directorul adjunct comercial, a terminat aceeaşi şcoală medie textilă din localitate, după care a urmat direct facultatea, de unde a venit in fabrică, lucrînd, rînd pe rînd, ca inginer, maistru, tehnolog, şef de secţie, inginer şef adjunct, inginer şef şi, in sfirşit, director comercial adjunct. „Fabrica e o şcoală, iar eu am trecut prin toate clasele“ — conchide după ce termină enumerarea. Fata lui, care are 22 de ani, este deja studentă în anul III. Nu e greu de ghicit unde — la aceeaşi facultate de industrie uşoară din Iaşi, pe care tatăl şi mama (azi directoarea Liceului textil din Sf. Gheorghe) o urmaseră la vremea lor. Şi lista ar putea continua, adăugîndu-i-se zeci şi zeci de maiştri şi tehnicieni, proveniţi tot din simpli ţesă­tori sau muncitori necalificaţi, împinşi din spate pe drumul şcolirii de înseşi nevoile sporite ale produc­ţiei, de bătălia competitivităţii pe piaţa externă. „Oltextil“ şi-a făurit oamenii ! „Oltextil“ şi-a făurit un nume şi un renume ! Fiecare an pe scara istoriei lui libere a însemnat o nouă cucerire, imprimînd mun­cii şi vieţii textiliştilor de pe malul Oltului noi ori­zonturi. Dar, cu adevărat înscrise cu litere de aur în cronica vie a întreprinderii, rămîn cele două vizite de lucru ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu — în 1967 și in 1974 — care au marcat noi etape in dezvoltarea în­treprinderii. Astfel, cu ocazia vizitei din 18 septembrie 1974, la îndemnul secretarului general al partidului s-a decis trecerea la producţia de ţesături fine şi extrafine, urmînd a se asigura astfel valorificarea superioară nu numai a potenţialului material, ci şi experienţa de muncă a colectivului. Dînd viaţă preţioaselor indicaţii izvorîte din cea mai luminată minte a neamului, au avut numai de cîştigat. An de an, de atunci încoace, produsele noi şi reproiectate deţin o pondere tot mai ridicată în producţia marfă realizată. I-am regăsit, printre performeri, pe câţiva mai vechi. Pe Irina Kiss, care în ’74 primea titlul de „Erou al Muncii Socialiste“ şi care, şi acum, cînd mai are doar un an pînă la pensie, îşi poartă brigada cu aceeaşi vi­goare ; şi pe maistrul Ludovic Kelemen, care împreună cu alţi doi lăcătuşi, Iosif Sztakics şi Isan Hegyi, a realizat nişte modificări în secţia de bobinat care au condus la creşterea producţiei cu un procent, adică alte milioane. Ne oprim aici cu prezentarea lor. Nu­mărul fruntaşilor în întrecere se situează, an de an, intre 200—250, iar al brigăzilor evidenţiate la 18—20. Iar aceştia, la rindul lor, nu sint decît cei mai buni dintre cei buni ! GEORGETA BLANARU ■ Flacăra pagina 4 La Hanovra, la Salonul internaţional al maşinilor textile din acest an, coparticipantă iu concurs: gîndirea tehnică muncitorească de la Metalotehnica (Urmare din pagina 1) valoare, ci inteligenţa şi munca pe care muncitorul nostru le include în acest oţel. De exemplu, bene­ficiarul extern, foarte pretenţios, e dispus să mărească preţul de achi­ziţie dacă în vîrful greiferului se realizează două muchii din două arcuri de cerc. Iosif Simon s-a angajat să le facă. Le-a şi făcut. Alţi doi colegi de-ai lui, frezorul Szakacs Alexandru şi Anton Che­­recheş, sculer matriţer, au confec­ţionat setul de scule pentru act­­ greifer apucător. Controlat cu mi­croscopul, greiferul întruneşte toa­te condiţiile de calitate. Este un exemplu tipic a ceea ce eu aş numi gîndire tehnică muncitoreas­că. Nu ştiu dacă termenii sunt cei mai potriviţi, nu ştiu dacă nu cumva sună prea pompos, prea teoretic, dar ştiu că în fiecare sec­ţie d­in fiecare atelier se manifestă din plin acest efort conjugat al oa­menilor, al meseriaşilor de cea mai înaltă calificare. Fenomenul, dacă îl pot numi astfel, pe lingă va­loarea sa pur economică, mai are şi alte implicaţii. Se spune, de e­­xemplu, că un om se leagă sufle­teşte de locul în care sădeşte un pom. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu muncitorii care, împreună, umăr lingă umăr şi tîmplă lingă tîmplă, înfrăţiţi prin elementul cel mai important al vieţii, munca, închea­gă o soluţie tehnică pentru îmbu­nătăţirea unei piese, pentru mai buna funcţionare a unui dispozi­tiv, sau pentru un randament ri­dicat al unui utilaj. Aceşti oameni încheagă, în acelaşi timp, o fami­lie, marea familie a întreprinderii noastre, şi o casă, întreprinderea însăşi, Metalotehnica noastră“. In toamna acestui an, la tradiţio­nalul Salon internaţional al maşini­lor textile, la Hanovra, România va participa pentru prima dată, iar produsele expuse vor fi două din cele mai recente maşini rectilinii de tricotat. Era şi timpul ca tînă­­ra industrie textilă a României, capabilă să îmbrace o populaţie de peste 100 de milioane de oameni, să iasă în lume, să-şi arate virtu­ţile, să-şi cucerească locul cuvenit. Iată, în acest sens, cîteva amănun­te elocvente : nici o întreprindere similară din Europa nu a ajuns să fabrice intr-un singur an 1000 de maşini rectilinii automate de tri­cotat ! De menţionat că fabricaţia a început doar în anul 1974, când au fost produse numai 15 bucăţi, pentru ca în 1975 să fie produse alte 300, iar un an mai tirziu pro­ducţia să fie dublată, în acest an, cam cu aceeaşi dotare tehnică, cu aproximativ acelaşi număr de oa­meni. Metalotehnica va fabrica 1 000 de maşini rectilinii automate. Unele dintre ele au şi luat drumul spre extrem de recentele întreprin­deri textile din Motru şi Rădăuţi, în avans faţă de termenele de con­tract. Altele vor suplimenta şi im- • prospăta capacitatea tehnică a unor mai noi sau mai vechi întreprin­deri. Iar altele, nu puţine la nu­măr, vor lua drumul exportului, spre Franţa, Polonia, Bulgaria, Ungaria, Belgia, Grecia, Libia, R.D.G. sau S.U.A., ca să dăm doar cîteva exemple. Dar să revin, dincolo de această sumară prezentare a Metaloteh­­nicii, la afirmaţia de-acum cîteva luni a secretarului comitetului de partid, Vasile Morariu, care spunea că în fiecare secţie şi-n fiecare atelier se manifestă din plin ceea ce el numea gîndirea tehnică mun­citorească, „mai ales că, a conti­nuat Vasile Morariu, uriaşul salt al întreprinderii are la bază, ca o platformă de lansare, tocmai con­tribuţia şi intervenţia decisivă a unor largi colective de muncitori de înaltă calificare, muncitori care s-au dovedit a fi, la nevoie, inven­tatori, cercetători, economişti, teh­nologi“. Mă îndrept, aşadar, spre secţia mecanică numărul 2, punctul cel mai fierbinte al producţiei între­prinderii, secţie în care în 1974 se fabricau 15 maşini rectilinii auto­mate, iar în acest an se vor pro­duce 1 000 de maşini, fără ca între timp secţia să-şi mărească dotarea tehnică şi fără ca numărul de muncitori să crească prea mult, îl abordez pe loan Pîrjol, şeful sec­ţiei, şi-l rog să-mi explice cit de cit aceste performanţe. „în 1976, avea să-şi înceapă loan Pirjol aducerile aminte, s-a pus problema dublării producţiei anu­lui 1975, aÿicà de la 300 de maşini rectilinii automate de tricotat la 600. Cum să facem acest salt la numai trei ani de la omologarea maşinii ? S-a mers pe soluţia coo­perării cu alte întreprinderi din ţară. După o amănunţită analiză a capacităţilor de producţie la nive­lul întregii secţii, analiză in care şi-au exprimat punctul de vedere aproape toţi oamenii din secţie, am ajuns la concluzia şi la hotărîrea ca dublarea producţiei să se reali­zeze integral aici, fără nici un aju­tor din afară. Ne-am respectat an­gajamentul şi­ am devenit secţie fruntaşă, titlu pe care nu l-am mai cedat. In acest an, cam cu aceeaşi dotare şi aceiaşi oameni trebuie să realizăm 1 000 de ma­şini. Specialiştii au lansat ideea unor investiţii de cîteva zeci de milioane de lei, plus aceeaşi pro­blemă, ca în 1976, cooperarea. Din partea noastră, acelaşi refuz, sau, mai altfel spus, acelaşi angajament de a fabrica noi, prin forţele noas­tre, cele 1 000 de maşini. Pe ce ne-am bazat ? Pe modernizări de tehnologie, pe raţionalizări, pe o nouă dotare sederistică. Prelu­crarea batiului cu o freză portal a fost înjumătăţită, adică facem două batiuri deodată, la aceeaşi mişcare a frezei. Placa purtătoare de ace, fontura, cum îi spunem noi, a fost supusă aceluiaşi procedeu, tot la freza portal, confecţionînd, în ace­laşi timp, două plăci. O altă solu­ţie tehnologică a fost cea a elibe­rării maşinilor mari, de pe care am scos unele piese ca picioarele maşinii de tricotat, spatele şi tron­soanele de spate, prelucrîndu-le pe maşini mici, unde se înregistraseră stagnări de utilizare. Operaţia a necesitat crearea unor dispozitive de manipulare şi prindere, dispo­zitive pe care le-au şi realizat in­ginerul Bartis Arpad, inginerul Henter Pali, maiştrii Ion Cosmea­­nu, Kubik Gabor, Anton Barabaş şi Emil Nan, plus întreaga echipă a lui Ioan Turzai. Aceste moder­nizări şi reorganizări, plus noul set sede­vis­tic, au asigurat o producţie suplimentară de aproape 70 la sută. Celelalte 30 de procente au fost obţinute pe seama înlocuirii unor piese din metal cu piese din ma­teriale plastice, fapt care a făcut să înregistrăm un alt succes, scă­derea greutăţii maşinii de tricotat cu aproape 300 de kilograme, ceea ce inseamnă o reducere a consu­mului de metal cu aproape 300 de tone. Intre oamenii care au alcă­tuit marele colectiv al gîndirii teh­nice pe secţie i-aş mai aminti în mod deosebit pe muncitorii specia­lişti Ştefan Chirilă, Vitalyos Şte­fan, Herbert Laszlo, Karoly Fran­cisc, Ioan Rusu şi Remus Moldo­van, contribuţia acestora fiind de­cisivă mai ales în fabricarea celor două maşini „Jaguard“ cu comenzi electronice, maşinile cu care ne vom prezenta la Hanovra“. Una din maşinile care va lua drumul Hanovre! Foto : RADU VINTILESCU ) ■ V*­­ ** V « Minunaţii oameni Eu sînt din satul Agrişteu Mă numesc Oltean Niculae şi m-am născut cu şaptezeci de ani în urmă în satul Agrişteu în care locuiesc şi azi, mai precis la 27 martie 1909. La pă­rinţi eram 14 fraţi ; vă daţi seama ce înseamnă 14 copii la o familie săracă ? La 14 ani a trebuit să-mi cîştig singur plinea. Am fost ucenic la o prăvălie din Constanţa, am muncit ca băiat la tejghea, la o bodegă, am lucrat la fa­brica de ciment din Sibiu. Toate astea le-am făcut pînă in 1931 cînd m-au luat militar la Focşani. Am făcut 3 ani de armată, pentru că pe vremea aceea aşa se făcea. In perioada asta m-am cunoscut cu soţia, iar în 1933 ne-am căsătorit. Acum vreau să vă spun un lucru, dumneavoastră îl scrieţi la revistă sau nu, cum vreţi — îmi iubesc nevasta şi acum şi timp de 46 de ani cit am fost căsătoriţi o singură dată nu i-am spus o vorbă rea. Am 5 copii, 13 nepoţi şi un strănepot. Asta cu ajutorul lui nevastă-mea !... După ce am terminat cu armata, m-am întors în sat. Aici mai era unul Oltean Niculae, însă cum el era chiabur şi eu eram sărac, la fiecare concentrare eu plecam câte 3—4 luni în locul lui. El avea bani şi plătea bine pentru ca autorităţile să facă „greşeala“ asta an de an. După eliberarea ţării, deci după ce m-am întors în satul meu, am lucrat cimpul, m-am ocupat de animale şi am îndeplinit tot felul de funcţii la mine in sat : am fost preşedintele Cooperativei de consum, al ADAS-ului, am înfiinţat prima unitate C.E.C. din Agrişteu in 1950 şi am depus primii 200 de lei ca să dau exemplu oamenilor. Ei nu înţelegeau de ce să ţină banii la C­E.C. în loc să-i ţină sub saltea, în casă. In 1954 am devenit membru de partid şi am depus o permanentă muncă de lămurire a oamenilor pentru colectivizare. Am lucrat permanent pe cîmp, în sectorul zootehnic atit înainte de şi după pensionarea mea. Am realizat „apartamentele“ pentru porcine, am sugerat noi metode pentru reducerea preţului de cost am realizat instalaţia de introducere a apei la grajduri. Să ştiţi că eu lucrez ca să văd ceva în urma mea. Atit timp cit am să trăiesc, am să lucrez. Nu pot să stau fără să fac nimic ! RADU VINTILESCU ■ ANUL XXVIII - Nr. 28 (1­257) - 12 iulie 1979

Next