Flacăra, iulie-septembrie 1983 (Anul 32, nr. 26-39)

1983-08-19 / nr. 33

Viitorul de scrum Spleenul a ieşit din saloane pe stradă, s-a dilatat şi s-a înverşunat ca un bulgă­re de zăpadă plecat la vale şi a început să măture ziua de mîine cu ce mai avea ea promiţător. „Generaţiile de prisos“ se succed una după cealaltă, angoasa se dezvoltă, o stare de dilemă amară maci­nă discuţiile despre viitor, despre viito­rul care ar trebui să fie normal la virsta cînd se intră in viaţă. Statutul social-economic şi moral al tinerei generaţii din occident constituie o temă frecvent abordată de sociologi care au putut remarca, fără eforturi deo­sebite, dimensiunea dramatică a alienării unor mase largi de tineri obligaţi să-şi privească viitorul din unghiul exclusiv al dezamăgirii. Nu întimplător titlul unui recent arti­col publicat de „New York Times“ este „O generaţie fără speranţă“. O generaţie care îşi vede periclitată nu numai ziua de mîine, ci viitorul in perspectivă înde­lungată. Dar să cităm : „In timp ce ziua ploioasă dispare in înserare, tinere femei se adună la Centrul pentru tineret din centrul Amsterdamului. Ele se n­umără printre cei 250 000 de tineri șomeri sub 25 de ani din Olanda, ceea ce reprezintă 40 la sută din populaţia fără de lucru a ţării. Centrul este bintuit de o furtună de furie care afectează chiar şi pe acei tineri ce încă nu şi-au terminat studiile. „Studiem pentru a ocupa posturi care nu există“, a afirmat Nicolette Stegger da in vîrstă de 23 de ani. Interviurile luate recent în Marea Bri­­tanie, Islanda, Franţa, R.F.G. şi Olanda sugerează că creşterea şomajului în Eu­ropa occidentală a dat naştere unei noi generaţii sub 25 de ani care se simte tot mai neputincioasă să controleze sau chiar să exercite vreo influenţă asupra viito­rului ei. „New York Times“ continuă : „Resenti­mentul îndelung exprimat de tinerii britanici începe să se infiltreze şi pe continent. Titlul unui cintec punk, „Fără­ Viitor“, poate fi văzut acum mizgălit pe pereţii de cărămidă ai fabricilor închise din Belgia şi Franţa“. Recentele cercetări făcute demonstrea­ză că dezbaterea tot mai amplă din ulti­mii ani privind desfăşurarea în Europa a rachetelor cu rază medie de acţiune ale NATO şi posibilitatea izbucnirii unui război nuclear au înnegurat încrederea în viitor a tinerilor din Europa. Un viitor care se află sever apăsat de obsesia războiului, a unui cataclism nu­clear premeditat sau izbucnit din gre­şeală. Dealtfel pe această temă Inter­national Herald Tribune“ notează : „Ar putea începe un război nuclear numai printr-un accident ? Supoziţia ge­nerală este că un război nuclear ar putea să izbucnească nu în urma decizi­ei­­unor conducători de guverne raţionali, ci datorită unor accidente de ordin me­canic sau uman. Johnathan Schell, de exemplu, a scris că „mecanismul de dis­trugere este complex, extrem de labil şi aşteaptă ca un buton să fie „apăsat“ de nişte persoane induse în eroare ori alienate mintal, sau ca unele mărunte defecţiuni ale unui computer să trans­mită instrucţiunile pentru ca un război să fie declanşat. Nu pare eronat să se creadă că un simplu accident sau un comandant deze­chilibrat ar putea duce cu uşurinţă la un schimb nuclear. In realitate, probabi­lităţile unei astfel de intimplări nu sînt foarte reduse. Accidentele mecanice şi slăbiciunile umane ar putea deveni din ce în ce mai periculoase în momente de criză profun­dă sau de război convenţional, în timpul cărora centrele de comandă ar putea fi ameninţate sau distruse“. Războiul izbucnit din greşeală nu este mai puţin devastator decit cel declanşat premeditat. In faţa acestei perspective actualele arsenale nucleare apar în pleni­tudinea pericolului şi absurdului lor. Un pericol teribil, devastator. RADU BUDEANU ■ Lumea se amuză Univers Spectacolul informaţiei Libertatea cui? Ordinea cui ? Aflu cu plăcere că mai vechea mea cu­noştinţă, dr. D. R. Mankekar (India) a scos de sub tipar o carte înscrisă sub acolada interesului comun : „Libertatea cui ? Ordinea cui ?“ — Pledoarie pentru o nouă ordine internaţională în domeniul informaţiilor. Am de la domnia-sa, cu autograf, o lucrare pe această temă, pri­mită pe timpul cînd conducea comitetul de coordonare al Pool-ului ţărilor neali­niate,­in cea dinţii alcătuire. Atunci l-am ascultat vorbind, in acelaşi spirit, convins şi convingător, de la tribuna unei acţiuni sub egida UNESCO. Lucrarea de faţă duce mai departe studiile şi depoziţiile sale pe terenul tot mai încins al disputei pentru abandonarea unei stări de lucruri tributară trecutului şi aşezarea în fază de construcţie şi consolidare a edificiului nou dorit de atîta lume în teritoriul in­formaţiei. Autorul are în spate o îndelungată ac­tivitate gazetărească, de organizator şi conducător de presă, de scriitor. Are, mai presus de toate acestea, o situaţie concretă d­in ţara sa, relevantă pentru foamea de informaţie a prezentului, pen­tru nevoia extraordinară de informaţie în procesul dezvoltării, al emancipării naţio­nale şi sociale. Trăieşte într-o ţară ce trebuie să facă faţă marilor dificultăţi ale educaţiei in condiţiile existenţei unui mare număr de limbi şi dialecte, ale marilor distanţe in plan cultural dintre sat şi oraş, al barie­relor create de analfabetism. Privind lu­mea de pe această poziţie, a argumente­lor implacabile, convingerilor şi încrede­rii in justeţea crezului afirmat, autorul se aruncă in viitoarea disputelor pentru o nouă ordine a informaţiei şi comunicării. El se ridică împotriva pretenţiei de a se aplica de către ţările „lumii a treia“, mecanic, nevoia şi felul de a fi al altora, senzaţiile acestora în materie de informa­ţie Se insistă, deliberat, asupra naţiuni­lor des trimise in arena comunicării in­tre libertatea informaţiei, libera circula­ţie a informaţiei. De aici, titlul cărţii : „Libertatea cui ? Ordinea cui ?“ In ava­lanşa de cuvinte piperate la adresa par­tizanilor noii ordini în sfera informaţiei, acuzaţiile rămîn suspendate, în absenţa punţilor, a suporţilor, a justificărilor ele­mentare. Cine hotărăşte pentru mine, ţară anume de pe un continent anume, ce consider trebuincios, ce îmi poate fi de folos, prin prisma propriilor interese na­ţionale, sociale, prin optica drumului pro­iectat de mine, pentru azi, pentru mîine ? Prizonierii unei epoci înghiţite de trecut, imobili în fotoliile cu care se deprinse­­seră prin propria voinţă, iată-i acum in­capabili să înţeleagă sensul istoriei, ros­tirea implacabilă a drepturilor popoare­lor la egalitate. Luna trecută, când preşedintele repu­blicii noastre, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a vizitat unele ţări africane, m-am aflat in grupul de presă care l-a însoţit în această acţiune, cu profunde sensuri poli­tice, deschizătoare de drumuri şi continua­toare a ideilor susţinute cu pasiune şi în­crede­m­ dreptatea atitudinii adoptate. Nici o experienţă gazetărească anterioară nu mi-a dezvăluit atît de vizibil tarele biografiei coloniale, implicaţiile acesteia, reluctanţa unor stări de lucruri măturate fără milă, scoase din ţîţîni şi trimise peste bord, inclusiv in domeniul comunicaţiilor, al informaţiei, al comunicării. Doctorul Mankekar cunoaşte perfect exemplul şi argumentul numit India, dar ştie bine ce se întimplă in întreaga lume a treia, unde „revoluţia electronică“ exer­cită o deosebită influenţă, adincind dis­tanţa dintre ţările dezvoltate şi cele in curs de dezvoltare. Libertatea cui ? Ordinea cui ? întrebă­rile par retorice, dar mi se probează sufi­cient in zilele noastre că cine are urechi, deşi ascultă, nu aude atît cît să poată în­ţelege. Semnatarul rubricii de faţă cere permi­­siunea cititorilor să-l anunţe că are el în­suşi in pregătire, la Editura politică, o carte circumscrisă aceleiaşi teme. Titlul ei vă este, bănuiesc, cunoscut, chiar din acest colț de pagină al revistei „Flacăra* : „Eu comunic, tu comunici, el comunică*. NEAGU UDROIU ■ Colecţionari originali La licitaţia organizată de galeriile Christie la 14 aprilie in spaţiile expozi­­ţionale ale Muzeului Imperial al Războ­iului din Duxdorf-Cambridgeshire şi-au dat intîlnire cei mai exclusivişti colecţio­nari din lume, maniaci ai vechilor avioa­ne militare. O sută de aparate, aproape palpitînd de amintiri războinice, au fost oferite amatorilor şi vîndute în totalitate. Cu preţuri între 180 000 de lire sterline pentru un Spitfire model 1945, 85 000 pen­tru un Hawker Tempest II şi 14 000 pen­tru un Tiger Moth 1939. Cifra totală a vinzărilor — 750 000 de lire sterline — i-a produs, cum era de aşteptat, mari satis­facţii lui Robert Brooks, directorul secto­rului vehicule istorice al firmei Christie. ..Nu e rău pentru Europa, unde colecţiile de acest fel abia se înfiripă“, aprecia el, exprimîndu-şi convingerea că acest promiţător început va deschide apetitul amatorilor pentru asemenea piese de mu­zeu. Colecţionarii sînt tineri şi bătrîni, foşti piloţi în marea lor majoritate, cu diverse ocupaţii, dar bogaţi şi prosperi, toţi crescuţi la şcoala lui „Papy“ Boying­­ton, eroul american al războiului din Pa­cific, supranumit ..asul sticlei“ pentru că îşi întîmpina adversarii cu un rînjet de­ment inspirat de ,,White Horse“, şi a lui Pierre Clostermann, miticul alsacian care a luptat in RAF. „Biblia“ devotaţilor avioanelor de război se numeşte Flying sau Aeroplane Monthly, Aerofan sau Vo­lare, publicaţii specializate din care pot fi aflate ultimele noutăţi în materie, mo­dele, preţuri, oferte... Obiectele dorinţei colecţionarilor sunt rare şi de cele mai multe ori ascunse în toată lumea. Multe dintre ele sunt dez­membrate în bucăţi prin tot felul de han­gare îndepărtate, sau invadate de ierburi şi şerpi la marginea unor exotice aero­porturi militare. La Jaipur, în India, ză­cea neglijat un Spitfire MK 8, unic în lume. In 1977 Indian Air Force l-a anun­ţat la licitaţie împreună cu alte 7 ruine ale războiului. Le cumpără pe toate Or­mond Hayden-Baillie, pasionat colecţio­nar, descendentul unor bogaţi industriaşi, fost pilot de vînătoare cunoscut sub nu­mele de „Cavalerul negru“. El le revinde apoi unor amatori din Anglia şi Italia, printre care se numără sir Patrick Lind­say, al doilea născut al contelui de Craw­ford şi Belcorres, istoric de artă şi colec­ţionar de faimă mondială care n-a ezitat să plătească 250 000 de lire pentru un Spitfire. In afara acestui aparat, care i-a făcut multe zile fripte mareşalului aerului celui de-al treilea Reich, Göring, colecţionarii ambiţionează să posede Mes­serschmidt BF 109, Mitsubishi A 6 Zero Sen, Macchi C 205 Vetro, Yak 9, North American P 51 Mustang. Cel mai puternic club aeronautic unde sînt înscrise doar aparate cu vechime şi state de serviciu in război se află în S.U.A. şi se numeşte „Confederate Air Force“. A luat fiinţă în 1951 cind David Lloyd Nolen, fost pilot, şi-a cumpărat un Curtis P 40 Tomahawk. A urmat apoi un P 51, prietenii s-au molipsit şi colecţia a început să se formeze. Azi, cea mai mare asociaţie de pasionaţi ai avioanelor mili­tare de epocă (circa 1 200 de membri), cu sediul in Texas si filiale în toate statele americane şi în Canada, are peste 100 de avioane din 70 de tunuri, unele autentice, altele reconstruite fidel, cum ar fi o for­tăreaţă zburătoare . 29 ! O dată pe an se desfăşoară in Texas o mare manifestaţie aviatică, un ,,spectacol de neuitat“ cum îl apreciază cunoscătorii. O evocare istorică fidelă a întîlnîrilor de luntă de Pe cerul Atlanticului, Pacificului sau a altor zone fierbinţi ale anilor '40—'45. Jos, o mulţi­me exultîndă, care a plătit serios pentru a putea vedea re­­viu minunile război­nice ale deceniului 4. Pasiuni. Dacă unii colecţionează fiare de călcat cu cărbuni, fluturi exotici, cutii de chibrituri sau automobile vechi, de ce alţii n-ar avea drept obiect al pasiunii avioanele în mărime naturală ? Nimic rău în asta. Dimpotrivă. Bine-ar fi dacă toate avioanele militare ale lumii, aflate în serviciu şi a căror forţă distructivă este Infinit mai mare decit a mult adoratelor epave din războiul II, ar deveni piese de colecţie, dacă s-ar zbura cu ele doar la festivaluri aviatice unde s-ar mima lupte şi bombardamente. Colecţionarii prolife­­rînd mania lor devenind contagioasă şi extinzîndu-se şi asupra altor tipuri de purtători de moarte, fie ei de factură con­venţională sau nucleară, s-ar găsi destul loc pe Pămînt pentru un eventual muzeu al acestor scule asasine, ai cărui custozi să fie soarele şi zăpezile, ploile şi vintul, ziua si noaptea, rugina. IOAN ROȘCA ■ Misterul Tungus In vara anului 1908, un uriaş bolid in­candescent a străbătut fulgerător cerul taigalei din zona fluviului Enisei, iar cînd a ajuns deasupra bazinului riului Fodka­­mennaia Tunguska, la înălţimea de apro­ximativ 6 kilometri, a explodat intr-o lu­mină orbitoare şi cu un tunet înspăimin­­tător. Copacii au fost doborîţi pe o supra­faţă de 2 000 kilometri pătraţi. Toată lumea a crezut că-i vorba de un meteorit uriaş. Dar după ce spaima s-a potolit şi cercetătorii au venit la faţa locului, ei au constatat stupefiaţi că în perimetrul exploziei nu era nici urmă de crater şi nici urmă de meteorit. Bolidul incandes­cent se volatilizase pur şi simplu. De atunci au trecut 75 de ani şi in zona catastrofei s-au perindat zeci de expediţii ştiinţifice, care au cercetat terenul în lung şi-n lat, dar n-au găsit nici o ră­măşiţă, oricît de mică, din presupusul oaspete cosmic. Şi atunci, lumea ştiinţi­fică s-a întrebat , la urma urmei, ce s-a intimplat in valea Tunguska ? Ce a în­semnat „balaurul de foc“ pe care l-au văzut numeroşi oameni şi care a pustiit regiunea fără să atingă pămîntul ? Mai intii, s-a presupus că deasupra Siberiei Centrale ar fi explodat o navă cosmică venită din afara galaxiei noastre, pentru al cărei motor s-ar fi folosit, drept combustibil, antimateria. Dar nimic n-a venit să confirme o astfel de ipoteză, la locul exploziei nu s-a descoperit nici un indiciu. Alţi cercetători au susţinut că deasupra a avut loc o explozie nucleară , variantă ispititoare, mai ales după ce s-a stabilit in urma evaluării distrugerilor pricinuite, că energia dezlănţuită corespunde explo­ziei unei bombe cu hidrogen cu o forţă de 20 megatone. Totuşi, analizele de sol din zona unde s-a produs fenomenul, efectuate sub conducerea profesoarei Au­gusta Lavruhina de la Institutul de geochimie şi chimie analitică „Vernad­­ski“ al Academiei de ştiinţe a U.R.S.S., au respins şi această ipoteză: fondul ra­diaţiilor gamma al probelor de la sol s-a dovedit a fi de cel puţin 100 de ori mai mic decit era necesar dacă s-ar fi produs o explozie nucleară. Şi totuşi, corpul Incandescent саге a pîrjolit taigaua era de origine extrateres­tră. O dovedesc două descoperiri, făcute la mari depărtări şi de persoane diferite. Astfel, pornind de la ideea că fragmente intacte ale exploziei trebuie să se gă­sească în turba din mlaştinile siberiene, un grup de cercetători de la Academia de Ştiinţe din Ucraina au analizat cu răbdare mostre de turbă luate din mai multe straturi. După spălarea a mai multor tone de asemenea materiale, în cele pro­venite din anul 1908 au fost descoperite unele granule mărunte, de cîteva zeci de milimetru, care s-au dovedit a fi dia­mante negre. Este cunoscut că, potrivit structurii lor chimice, aceste formaţii sînt legate de caracterul meteoritic al mate­riei şi, prin urmare, sînt de proveniență extraterestră. Cu totul recent, un cercetător american, Ramachandran Ganapathy, de la labora­torul de cercetări Philipsburg (New Jersey), ale cărui lucrări au fost descrise Intr-un număr din iunie al revistei americane „Science", a ana­lizat o mostră de gheață, forată in Antarctica, aproape de staţia Amund­­sen-Scott de la Polul Sud, şi a găsit în ea granule metalice sferice, provenind de la explozia din bazinul riului Tunguska. Intr-adevăr, pe de o parte, aceste gra­nule, cu dimensiuni mai mici de un mili­metru, conţin o cantitate anormală de iridium, indiciu sigur că-i vorba de o materie extraterestră, precum şi o pro­porţie importantă de nichel şi cobalt, două metale care se asociază întotdeauna cu iridiul in materia cosmică. Pe de altă parte, granulele, transportate de vint în straturile superioare ale atmosferei, au fost extrase din „morcovul“ de gheaţă la adîncimea de 10—11 metri, corespun­­zînd precis gheţii care s-a format în anul exploziei din Tunguska şi în anii ime­diat următori. Şi astfel, Antarctica a do­vedit încă o dată că ea constituie o re­marcabilă arhivă a istoriei pămîntului. Diferite pături de zăpadă, transformate în gheaţă, conţin mărturii ale schimbă­rilor climatice, ale erupţiilor vulcanice, ale poluării în natură ş.a.m.d. In plus, corpurile cereşti, adică meteoriţii, şi chiar bucăţi din Lună şi din Marte s-au păs­trat aici intacte, protejate de agresiunile mediului înconjurător. Originea extraterestră a „bolidului in­candescent“ fiind astfel dovedită, rămî­­ne si se stabilească și ce anume repre­zenta aceasta. O aglomerare de particule neasociate . Puţin probabil întrucit, întîlnindu-se cu atmosfera, un astfel de nor s-ar fi „turtit“ la o înăl­ţime apreciabilă fără să dea naş­tere vreunei unde de şoc. Un me­teorit uriaş ? Acesta ar fi trebuit să fie găsit, iar la locul ciocnirii cu Pămîntul trebuia să se formeze un crater. Dar, după cum s-a amintit, nu s-au găsit nici una, nici alta. Iată de ce la ora actuală specialiștii înclină spre ipoteza ciocnirii Pămîntului cu nucleul unei comete. După părerea academicianului Gheorghi Pe­trov, cometa ar fi intrat în atmosferă cu o viteză de 30—40 kilometri pe secundă, întreaga energie cinetică a corpului ei transformîndu-se in undă de şoc şi la căldură. Insă despre comete se cunosc atît de puţine lucruri ! Aplicîndu-se cunoscutele legi ale balisticii, din ecuaţiile mişcării şi a pierderii de masă s-a stabilit că o formaţie atît de voluminoasă ca aceea a „balaurului de foc“ ar fi putut fi frînată complet de atmosferă numai In cazul în care ar fi avut o densitate neobişnuit de mică, de la a suta pină la a mia parte dintr-un gram pe centimetru cub. O ase­menea densitate o poate avea un bulgă­re de zăpadă extrem de poros, ca şi cum ar fi alcătuit din faguri compuşi din mică , de la a s­uta pină la a mia parte cristalină din ace de gheață unite între ele la capete. Este oare nucleul unei co­mete structurat astfel ? Pentru a răspun­de la această întrebare, academicianul Petrov propune trimiterea în cosmos, pentru întîlnirea cu o cometă, a unui complex automat. Aceasta s-ar putea face in perioada 1981—1990 spre una din co­metele grupului jupiterian, cum ar fi Tempel — 2. Aparatul va putea zbura la o distanţă de aproximativ 1000 de kilo­metri de nucleul cometei, cu o viteză rela­tivă de 9 kilom-'r­­o? secundă, fotografiind pentru prima oară acest nucleu şi stabi­­lindu-i compoziţia şi densitatea. Fireşte, misterul Tungus va fi dezlegat numai dacă măsurătorile ce vor fi făcute se vor potrivi cu datele expr­eriei. Dacă nu, sa­vanţii vor trebui să caute alte explicaţii. ION D. GOIA ■

Next