Flacăra, ianuarie-martie 1984 (Anul 33, nr. 1-13)

1984-03-23 / nr. 12

H Flacăra pag. 10 . C . O sărbătoare pentru Pil Am un coleg care, în fiecare dimineață, deschide ziarul direct la pagina unde sînt anunțate decesurile. L-am în­trebat de ce. — Ca să văd dacă ne-a mai părăsit vreun confrate, mi-a răspuns el, sec. E bine să fii informat. Cind ia in mină o revistă literară, caută înfrigurat ru­brica „Prezenţe româneşti“. Se caută pe sine, fireşte. Şi nu se găseşte niciodată. — Ia te uită, strigă el, scîrbit, netalentatul de N.N. a fost tradus în Islanda. Asta-i culmea ! Te pomeneşti că grafomanul aspiră la „Premiul Nobel“... După care aruncă revista şi pleacă. Ziua respectivă e o zi ratată pentru el. Balzac spunea : „Talentul începe din clipa în care eşti în stare să te bucuri sincer pentru succesul meritat al unui confrate“. Ce înţelegea titanul prozei franceze, supraomul care scria un rom­an intr-o zi şi-o noapte, prin talent ? Generozitate faţă de confraţi, bucuria de a-i şti alături îmbogăţind lumina Cetăţii cu o rază nouă de ade­văr şi frumuseţe, solidaritatea şi fraternitatea împătimi­ţilor truditori întru spirit şi înălţare omenească. Cu citeva săptămini în urmă, marele nostru pictor Con­stantin Piliuţa s-a întors după o călătorie de patru luni in Italia, unde a avut două mari expoziţii la Roma. Bucu­ria revederii adunase în atelierul lui o parte din nu­meroşii săi prieteni : pictori, sculptori, scriitori, actori, chiar şi un fotbalist. Mai intii am trăit cu toţii citeva clipe de tăcere şi îngincin­are. De pe afişul uneia din expoziţii ne privea ultimul autoportret al ar­tistului. O jumătate de faţă Întunecată, suav haşurată de fumul ţigării care se înalţă diafan spre nicăieri. Un ochi c care priveşte undeva, spre o depărtare fără orizont. O frunte cu trei linii uşor îndoite, ca aripile unor păsări care pleacă sau care vin, repetînd fără odihnă ciclul mirific al existenţei. Pe partea cealaltă a feţei — doar o sprinceană deasă şi întunecată ca o pădure acoperită de amurg ; dedesubt, o întindere albă şi neprihănită, zona inefabilă a gîndului ce nu se spune, intimitatea niciodată cunoscută a artistului, cu speranţele şi disperările sale fără sfirşit. Apoi, cineva a întrerupt tăcerea şi a întrebat (în glumă, fireşte) : — Costache, ce ne-ai adus ? Piliuţă a scos la iveală o imensă sacoşă de plastic, dol­dora cu ziare și reviste. — Asta e singurul bagaj cu care m-am întors, ne-a răs­puns el, răsturnînd totul pe o masă. Erau acolo gîndurile scrise de cronicarii italieni și de alte­ personalități de primă mină despre arta compatrio­tului nostru. Un admirator îi făcuse acest dar înainte de plecare. Costache nu apucase încă să le citească, le-am răsfoit împreună, descifrând sensurile cu aproximaţie. „Piliuţă e un sicuro poeta dell’ immaginazione, che tra­duce in una visione tutta sua la memoria...“ „Piliuţă e considerate uno fra i maggiori reppresentanti dell’ arte romena contemporanea“ („L’Oroscop“), „Piliuţă, e tra i primi artişti romeni che ha esposto le sue opere in gran parte dei mondo“ („Balcanica“), „Un linguaggio partico­r­lare che sintetizza, in pochi tratti, tutta la poetica del’ar­­tista fatta di misurate modulazioni atmosferiche che varno dal bianco al grigio“ („Il Poliedro“). Numeroase alte articole elogioase găsim în marile cotidia­­ne „TUnita“, „II Popolo“, „Paese sera“, „Avanti I“, în „II Giornale dItalia“ și altele. Nu s-au spus, apoi, cuvinte mari, fiecare dintre noi sărbătorind izbinda prietenului în sinea sa, cu decenţă şi delicateţe. Dar eram cu toţii profund emoţionaţi. Autorul celor mai frumoase flori din pictura românească de după Tonitza ni se arăta acelaşi pe care îl ştiam dintotdeauna : nu ne-a vorbit nici un cuvînt despre el. Ne-a vorbit despre drumurile artei, noastre în lume, despre nevoia ca aceasta să fie mai bin­e cunoscută şi răspîndită, despre şansa ei în universalitate. O şansă pe care culoarea lui — suavă, pură, incărcată de o poezie melancolică — o serveşte cu strălucire şi credinţă de aproape treizeci de ani. ION BAIEŞU , MOSTRA DI PITTURA E DI SEGNI DEL MAESTRO OTTOBRE NOVEMBRE 1983 ORARIO DELIA MOSTRA: 11-16 PIAEZAfOSÉOESANMARTIN 1 ACADEMIA DI ROMANIA IN ROMA CONSTANTIN S­­Aшэд I . PLIU (ROMANIA) N tv L I II ........­­ ■ . ...... ■ ............. II­­II,­ . Ti Г. PROGRAMUL CENACLULUI FLACĂRA Vineri, 23 martie 1984 — Brad (Gura Barza), Casa de cultură, ora 18 şi de aici încep riscurile pe care, din dragoste pentru spectatorii noştri, ni le asumăm. Organizatorii de la Petroşani ne-au precizat că le este total imposibil să se gîndească la unul, două sau trei spectacole în sală, atît de mare e nu­mărul de cereri. De aceea, ne-au solicitat organizarea manifestării Cenaclului Flacăra de la Petroşani în aer liber, după cum urmează : Sâmbătă, 24 martie 1984 — Petroşani, stadionul „Jiul“, ora 14. De asemenea, în judeţul Sibiu organizatorii locali ne-au rugat, avînd în vedere numărul mare de cereri, să susţinem spectacolul de la Sibiu în aer liber. Deci : Duminică, 25 martie, 1984 — Sibiu, stadionul ,,Şoimii“, ora 14. Dacă timpul va fi contrar oricărei voinţe omeneşti, vom desfăşura la Sibiu 4 spectacole la Casa de cultură a sindicatelor. Dar iată programul : Marţi, 27 martie 1984 — Mediaş, Casa de cultură, ora 18. Miercuri, 28 martie 1931 — Cisnădie, Casa de cultură, ora 13. Joi, 29 martie.*1984 — Rm. Vilcea, Sala Sporturilor, ora 18. Vineri, 30 martie 1984 — Rm. Vilcea, Sala Sporturilor, ora 18. Răspunzind solicitărilor tinerilor din Gorj, ne-am adresat autorităţilor locale, dar ni s-a comunicat că în organizarea spectacolului sînt probleme cu energia electrică. Ne pare rău, trecem mai departe. De asemenea, intenţionăm pentru următoarele zile să susţinem mani­festări ale Cenaclului Flacăra după următorul program : Sîmbătă, 31 martie 1984 — Craiova, Sala Sporturilor, ora 18. Luni, 2 aprilie 1984 — Piteşti, Sala Sporturilor, ora 18. Marţi, 3 aprilie 1984 — Tirgovişte, Sala Sporturilor, ora 18. După excelentele spectacole de pe stadionul Republicii din toamnă, abia aşteptăm să ne reîntîlnim cu publicul bucureştean, dar ni s-a comunicat de către cei în drept că în 31 martie Sala polivalentă este ocupată. Cenaclul Flacăra propune totuşi un spectacol la București pe 7 aprilie 1984, la ora 18, la Sala Polivalentă. X CRITICI lectura la pas Oarecum curioasă este apariţia simultană a două studii despre Emil Botta, poetul şi actorul cu bio­grafie intrucîtva nervaliană, posedat de himeră şi obsedat, ca şi Kierkegaard, de jocul polinimiei. Curios nu este interesul arătat scriitorului, altfel bine primit de către critică atît la momentul debutului, cît şi în clipa revenirii lui după o lungă tăcere deliberată. Emil Botta n-a fost nici o clipă un nedreptăţit (să ne amintim elogiile lui Eugen Ionescu şi ale lui Arghezi, la început, ori co­mentariile lui Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Crohmălni­­ceanu, Grigurcu şi Eugen Si­­mion, în zilele noastre), aşa­dar apariţia a două studii deo­dată nu are semnificaţia unui act recuperator. Mai degrabă e la mijloc tentaţia unei noi lecturi, care a stimulat interesul critic şi care a dus la o reafirmare a valorii, incontestabile, în gesturi mai concludente : un eseu al lui Radu Călin Cristea (Emil Botta. Despre frontierele inocenţei) şi o monografie a Doinei Uricariu (Apo­crife despre Emil Botta). Cu aceste două cărţi, posteritatea critică a celui care a scris întunecatul April a intrat pe Un drum spectaculos. Apocrife despre Emil Botta („Car­tea Românească“, 1984) este cea mai completă cercetare a operei scriitorului şi e probabil că va rămîne multă vreme un etalon. Deopotrivă eseu şi studiu istorico­­literar, analiză ontologică şi studiu al variantelor (în linia, promovată la noi, de Marian Papahagi), cartea Doinei Uricariu ajunge să plătească adesea tribut propriilor virtuţi : preţiozitate şi impresie de epatare din pricina analogiilor excesive, monotonie din cauza detaliilor stu­foase, diluare analitică datorită comentariului perifrastic. Autoarea înaintează încet cu observaţiile, pînă întoarce pagina trece timp. Minuţia pune mereu piedică inteli­genţei. Textul e urmărit îndea­proape, la pas, cu o scrupulozitate iritantă. Acestea fiind punctele vulnerabile ale monografiei, ce vin dintr-un orgoliu al completitudinii şi din ambiţia exemplarităţii, nu se poate trece cu vederea peste va­loarea propriu-zisă a interpretă­rii, care constă în dezvăluirea unei noi perspective de abordare a ope­rei lui Emil Botta. Fie că e vorba de publicistica, eseurile, proza ori poezia acestui scriitor, autoarea monografiei caută mereu unghiul comun al ideaţiei, imaginea unifi­catoare a operei, prin desfolierea, bruscarea şi jupuirea textului. Evlavia şi prosternarea critică sunt refuzate orgolios, fără infatuare insă. Tehnica este cea a ecorşeu­­lui : „In fond înţelegerea lecturii ca écorche, ca apocrif şi ca inter­polare (orice text critic reliefează autenticitatea operei prin nenu­mărate interpolări în textul au­tentic), realizează statutul actului critic de text contestator şi contes­tabil. El este însă ca orice apocrif manifestarea unei credinţe încă necanonizate, un fals crede ce­ ar putea fi declarat autentic în mă­sura în care lectura se canonizează şi lecţia de anatomie se învaţă“. Acest fel de a citi nu e fără legătură cu însăşi fizionomia tex­tului analizat, în măruntaiele că­ruia se poate desluşi o acerbă înfruntare a normelor existenţei, a canoanelor ei mistificatoare. Actul critic şi opera asupra căreia acesta se exercită se determină reciproc, într-o simbioză fascinantă, precum coralul şi melcul Pagurus. Interpretarea coboară din exis­tenţialism, mai cu seamă din Kierkegaard. Doina Uricariu gă­seşte chiar frapante similitudini între felul de a gîndi al scriitorului român şi cel al filosofului danez, ce ar consta în pasiunea comună pentru pseudonimie şi în afirmarea conjuncţiei între melancolie şi fri­volitate, acestea din urmă, stări extreme care, sub diferite forme, figurează un traiect existenţial deopotrivă tragic şi spectaculos; în totul, măştile, „carnavalul de euri“, polimorfismul atitudinilor ar fi o recuperare a autenticităţii fiinţei („relevarea autenticului şi naturii umane“), dar şi un fel de a fi în lume, ceea ce, pe urmele lui Heidegger, poate însemna indeter­­minare, zbatere întru fiinţă, cău­tare a identităţii. O formă de ilustrare a acestei tentative este, după părerea Doinei Uricariu, car­navalescul (studiat amănunţit în poezie), adesea amplificat pînă la dimensiunile „colocviului cosmic“, întrucît semnificaţia carnavalului nu este alta decît restaurarea „omului real“ (Bahtin). Corectă în idee, analogia aceasta lasă totuşi loc pentru unele îndoieli. Cred că spectacolul poetic bolti­an este rareori „obiectivat“, fiind mai de­grabă o proiecţie lirică bine regi­zată. Simultaneitatea eurilor cu greu poate fi ignorată. O părere. Subtextul interpretării Doinei Uricariu e, întîi de toate, polemic şi vrea să fie o negare critică a opiniei încetăţenite (devenite cli­şeu) despre teatralitatea poeziei lui Emil Botta. Prin pertinenţa obser­vaţiilor, indiscutabil profunde, prin rigoarea demonstraţiei, competente şi convingătoare, şi prin noutatea căii de analiză, Apocrife despre Emil Botta ne oferă o imagine evident schimbată despre scriitorul în cauză. Inteligenţa critică are suficientă forţă persuasivă. Toc­mai de aceea, mi s-a părut de prisos patetismul din unele capi­tole, care e un fel de a vorbi peste umăr. Altfel, monografia Doinei Uricariu este un reper în jurul căruia toţi exegeţii care se vor ocupa de Emil Botta vor trebui să se învîrtească, indiferent de va­nităţile care le vor da târcoale. RADU G. ŢEPOSU Ш Ildico Achimescu debutează — re­lativ tirziu — cu un roman , „UN OM CU NUMELE MEU" (Editura „Facla“). Abia depăşind 150 de pa­gini de text, scris cu inteligenţă, umor, cu pătrunzătoare observa­ţie socială — romanul­ acesta se re­feră la citeva momente ce au mar­cat construcţia socialistă la noi în ţară. Ildico Achimescu s-a încu­metat — şi a reuşit să o facă fără şovăiri — a trece dezinvolt şi fără regrete peste propria-i biografie (folosită dealtfel din belşug şi mai ales spumos în text), eroina cărţii — personaj fermecător şi nu întîm­­plător purtînd porecla „Gavroche“ — fiind mai ales martor al unor evenimente, întîmplări, situaţii ce ţinînd de domeniul trecut, în cea mai mare măsură, ne avertizează asupra prezentului. Proză deloc feministă — deşi fe­minină prin excelenţă — cartea lui Ildico Achimescu surprinde prin forţă , prin forţa construcţiei (ab­solut remarcabilă, aici, pentru un debutant !), cît şi prin cea a deta­liului, a observaţiei de amănunt ; cartea acestei surprinzătoare scri­itoare se încheagă, poate, mai ales, din amănunte. Trecerile de la rela­tarea practicată la persoana I, la relatarea seacă, făcută cu aplomb, a altor personaje, nu sparg, ci, dimpotrivă, constituie, contribuie la demistificarea, mai exact la cu­noașterea eroinei romanului. Practic, în acest volum nu există personaje secundare ; tipologiile sînt sigur, ferm conturate, chiar și numai din citeva fraze (vezi de pildă ineditul, sinistrul, dulcele personaj Tante Aghate !). Este evi­dent insă că toate aceste personaje sînt plăsmuite cu causticitatea și ura grea a autoarei, cu ura pro­fundă a unui spirit cinstit împo­triva prostiei, lichelismului, de toate nuanţele, demagogiei imbe­cile şi periculoase mai ales — atunci cind e cazul , cînd nu, can­doarea şi mila — In fel de proprii autoarei — nasc acele personaje oarecum anonime dar superbe în traiectoria lor socială şi mai ales capabile să sprijine un individ nu­mai temporar infinit. Condiţia (şi îndatoririle) ziaris­tului contemporan, copilăria, dra­gostea, prietenia,, situaţia emi­grantului, violenţa, lupta, tole­ranţa — iată numai citeva teme, citeva date ale unei proze în care schimbarea de planuri, sau inver­sarea­­factorului timp, Ei sînt fă­cute de dragul unei alternări nea­părat spectaculoase şi de care proza modernă a abuzat pînă la saţietate. La Ildico Achimescu toate acestea devin din însuşi fluxul memoriei eroinei, care îşi mărturiseşte astfel în scris principala, fantastic de puternica sa calitate umană — Speranța. HORIA PATRAŞCU . PROZA Un debut de excepţie , pînă acum doar modestă (deşi penetrantă !) ziaristă a unui organ judeţean­­ de presă din Banat. • Propunere. In oraşul Ploieşti, pe strada Buciumului, nr. 1, aproape de ieşirea spre Vălenii de Munte, se află casa in care s-a născut poetul Nichita Stănescu, scriitorul de a cărui operă se leagă destinul poeziei române contempo­rane din ultimul pătrar de veac. In această casă, construită temeinic şi cu evident gust de către tatăl poe­tului, Christea M. Stănescu, mai locuiesc azi mama scriitorului, Ta­tiana, şi sora sa cea mai mică, Cristina, împrejmuită de o curte largă, reconfortantă,­­„cu reci gu­tui“, cum zice chiar Nichita intr-o poezie, casa a rămas unul din locu­rile de­ suflet ale poetului dispărut la 13 decembrie 1983. Cum lo­cuinţa în care a copilărit Nichita Stănescu este Singura care ar putea stringe amintirile acestui destin de excepţie pentru literatura noastră, aici găsindu-se încă multe din lu­crurile care i-au aparţinut, nimic mai firesc ar fi ca această casă cu totul plăcută să devină una memo­rială, care să perpetueze în timp amintirea scriitorului. în acest fel, s-ar putea stringe aici şi alte lu­cruri de care se leagă copilăria şi adolescenţa poetului, precum pia­nul, aflat la rude, în urma naţiona­lizării, ori altele pe care le deţine sora sa din Bucureşti, Mariana Stănescu. Rudele lui Nichita Stă­nescu, în primul rind mama şi sora care locuiesc încă pe strada Buciumului, sînt, evident, de acord ca să transforme casa intr-una me­moriala, găsind in acest gest una din cele mai puternice dovezi de preţuire. Mai rămine doar ca pro­punerea, făcută deja de revista România pitorească, să devină rea­litate şi nu mică ar fi bucuria iubi­torilor de poezie ca intr-una din zile să poată zări pe faţada casei din strada Buciumului nr. 1 o placă pe care să scrie Casa memorială Nichita Stănescu. Autorul atîtor volume de poezie, laureat al pre­miului „Herder“ şi al „Cununii de aur“, merită această recunoştinţă. * • Traduceri. O pa­sionantă antologie de proză fantastică america­nă, în două volume (Hi­mera şi Ochii panterei), a ieşit nu de multă vreme la Editura Minerva. Au­toarea antologiei şi tra­ducerii este Maria-Ana Tupan care semnează şi o competentă prefaţă de­spre dialectica fantasticu­lui, în cel mai curat spi­rit critic. Bine întocmită, cu note şi scurte schiţe bio-bibliografice, antolo­gia nu este doar un pri­lej de lectură pentru pa­sionaţii genului, ci şi un util instrument de lucru pentru exegeţi. Nathaniel Hawthorne, Edgar Allan Poe, Fitz-James O’Brien, Herman Melville, Henry James, Howard Phillips Lovecraft sînt cîţiva din autorii ale căror cărţi de vizită nu mai necesită comentarii. • Un alt gen de succes care şi-a sporit bibliografia este romanul m moartă pentru flaşnetă mecanică de Jan Marten­­son, roman cu suspans, enigme, tensiune şi tot ceea ce trebuie să aibă un policier. In traduce­rea Sandei Baciu, cartea scriitorului suedez are a­­lerteţe, cursivitate şi, nu în ultimul rînd, expresi­vitate. O reuşită care a­­nunţă un competent tra­ducător din literatura nor­dică. (Radu G. Teiosu) • Filmul pe platfor­mele industriei. O veche şi, ca să zicem aşa, cu­noscută „specialistă“ în metode şi tehnici efi­ciente de difuzare a fil­mului este Întreprinde­rea cinematografică Vran­­cea (director : Alecu Ga­­vrilescu), deţinătoare de prestigioase recunoaşteri în branşă. Cea mai nouă iniţiativă a întreprinderii focşănene, fruct al unor cercetări socio-culturale atente, a dus, aflăm, la poliţist. Sanda Baciu tra­duce din suedeză Natură

Next